Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului

Maica Domnului este răbdătoare, smerită şi necârtitoare la necazuri.

Preacurata Maică a Domnului este proslăvită de Biserica pământească şi cea cerească ca fiind mai slăvită decât Serafimii şi mai cinstită decât Heruvimii. Ea este astfel cinstită, fiindcă a primit de la Dumnezeu un mare şi neasemuit Har, mai mare decât toate făpturile raţionale, de a fi Maică a însuşi Dumnezeului nostru, al doilea Ipostas al Dumnezeirii.

Dar iată asupra cărui lucru aş fi vrut să vă atrag atenţia în acest moment, iubiţilor întru Hristos fiii mei. Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu degeaba Preacurata Fecioara Maria a primit de la Dumnezeu acest Har, ci pentru marile Sale nevoinţe duhovniceşti.

Prima dintre acestea a fost intrarea Ei în Biserică, fiind o Copilă de trei ani, sărbătoare pe care o prăznuieşte astăzi Sfânta Biserică.

Cândva, de Hristos s-a apropiat un tânăr şi L-a întrebat: „Bunule învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?”. Iisus a răspuns: „Iar de vrei să intri în viaţa, păzeşte poruncile...”. Zise Lui tânărul: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” Iisus i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi urmează-mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul, a plecat întristat, căci avea multe avuţii” (Matei 19,16-17; 20-22).

Pe această cale a desăvârşirii au plecat ucenicii lui Hristos. Pentru El, ei s-au lepădat la lume şi s-au predat întru totul Domnului, pentru ca să-i aparţină Unuia Lui şi numai pentru El să trăiască pe pământ.

Dar ei au făcut aceasta fiind la o vârstă matură. Fecioara Maria însă s-a lepădat de lume şi de toate bucuriile ei la vârsta de trei ani. Această nevoinţă a Ei nu a fost nimic altceva decât o închinoviere, lucru uimitor nu numai pentru oameni, dar şi pentru îngeri, lucru atât de neobişnuit pentru femeile Vechiului Testament.

Iată de ce, ca răspuns la reflecţiile marelui pustnic de la Lavra Pecerskaia din Kiev, cunoscut în întreaga Rusie, ieroschimonahul Partenie şi care se întreba cine a fost prima monahie, i s-a arătat Preacurata Maică a lui Dumnezeu şi i-a spus: „Eu am fost prima monahie”.

Precum mărturisesc Cuvântul Domnului şi tradiţia bisericească, Preacuratei Fecioarei Maria îi era proprie şi o altă mare nevoinţă şi anume răbdarea creştinească a necazurilor. Cât de multe s-au adunat în viaţa Ei şi cât de devreme au început! Încă nu se născuse Domnul, iar inima Preacuratei Fecioare Maria era zdrobită de o mare durere.

Când L-a zămislit de la Sfântul Duh pe Mântuitorul nostru, dreptul Iosif a început să se gândească că Fecioara Maria este însărcinată datorită unirii cu unul dintre oameni şi ca să nu-i pricinuiască vreun rău, a vrut tainic s-o îndepărteze din casa lui.

Greu îi era Preacuratei Fecioare Maria să-şi demonstreze nevinovăţia şi curăţia Sa îngerească şi dumnezeiască. Fără îndoială, Ea suferea mult din cauza bănuielii logodnicului său. A fost nevoie de un amestec dumnezeiesc deosebit, care să o elibereze pe Preacurata Fecioară de o asemenea povară dureroasă.

Îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif şi i-a spus: „Iosife,fiu al lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21).

Dar, de cum S-a născut Domnul, Preacurata Fecioara Maria a trebuit să suporte o nouă şi grea durere. Irod a trimis la Betleem ucigaşi, ca să-L piardă pe Hristos Cel născut. Fecioara Maria cu Pruncul dumnezeiesc şi dreptul Iosif au fost nevoiţi să fugă în Egipt.

Cum mărturiseşte tradiţia bisericească, în timpul acestei fugi, Sfânta Familie a fost atacată de tâlhari, fiind ameninţată cu pieirea.

Plină de durere a fost viaţa Preacuratei Fecioare Maria şi în perioada de creştere a lui Hristos, căci Ea era nevoită să se gospodărească singură şi chiar să câştige pâinea cea de toate zilele pentru sine şi pentru Pruncul său dumnezeiesc. Tradiţia bisericească spune că ea ţesea frumos în fir de aur cu lână şi cosea odăjdii bisericeşti.

La răstignirea lui Hristos, ostaşii nu I-au rupt cămaşa; atât de minunat era ţesută de preacuratele mâini ale Fecioarei Maria.

Dar cele mai grele necazuri au fost atunci când Domnul a început propovăduirea Cuvântului şi când cărturarii şi fariseii - nu o dată-, au încercat, în marea lor răutate, să-L omoare.

Această durere a Maicii Domnului a ajuns la limită pe Golgota, la picioarele Crucii Domnului, când s-a împlinit întru totul proorocirea dreptului Simeon: „Şi prin sufletul Tău va trece sabie” (Luca 2,35).

Lucru de uimire este că şi după Adormire, moştenind fericirea şi slava neasemuită în Ceruri, Preacurata Maică a Domnului nu se poate elibera de durere. Ea este îndurerată pentru noi, pentru păcatele noastre şi iată de ce Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, a văzut-o în biserica din Vlaherne, din Constantinopol, vărsând lacrimi şi acoperindu-i pe credincioşi cu Omoforul său.

Dar mai mult decât orice nevoinţă care i-a dat Preacuratei Fecioare Maria darul de a fi Maică a însuşi Dumnezeului nostru, a fost minunata Ei smerenie. Ea însăşi a mărturisit aceasta prin cuvintele Sale la întâlnirea cu dreapta Elisabeta: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1,48).

În virtutea acestei smerenii, cum arată tradiţia bisericească, Ea i-a rugat pe apostoli să nu o laude şi să vorbească cât mai puţin despre Ea. Tocmai de aceea se vorbeşte atât de puţin despre Maica Domnului în Evanghelii.

Această smerenie minunată Preacurata Fecioară Maria o are şi astăzi, cu toate că Ea este mai presus de toţi îngerii.

În viaţa Sfântului Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei, se povesteşte despre arătarea Ei împreună cu Sfântul Ioan Teologul, acestui mare plăcut al lui Dumnezeu. Ca răspuns la rugăciunea lui stăruitoare să-L înveţe adevărurile dreptei credinţe, datorită smereniei Sale, nu a făcut aceasta Ea însăşi, ci i-a propus marelui Apostol Ioan Teologul să-l înveţe pe Sfântul Grigorie adevărurile credinţei ortodoxe.

Iar Sfântul Ioan Teologul i-a transmis lui aceste învăţături, care, la sfârşitul vedeniei, au fost scrise cuvânt cu cuvânt de Sfântul Grigorie şi această învăţătură este cunoscută de Biserică, sub denumirea de Crezul lui Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii.

După acest Crez au crescut în dreaptă credinţă Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi mulţi alţi sfinţi Părinţi ai Bisericii noastre.

Ne întrebăm: Ce concluzie mântuitoare urmează din cele spuse mai sus, iubiţilor întru Hristos fiii mei?

Preacurata Fecioara Maria s-a învrednicit prin Har de a fi Maica Domnului, datorită marilor Sale nevoinţe duhovniceşti. O să atingem, oare şi noi, într-o măsură sau alta, asemenea nevoinţe, ca să ne facem vrednici de acest Har renăscător şi mântuitor, care ne face pe noi fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai fericirii veşnice a Raiului?

De aceea, asemănându-ne Preacuratei Fecioare Maria, să ne lepădăm şi noi de lumea aceasta şi de toate bucuriile ei înşelătoare, cel puţin atât, încât inima noastră să se îndrepte mai întâi spre cer, spre împărăţia cerească, purtătoare a fericirii nepieritoare şi veşnice.

Fie ca în viaţa noastră să ne conducem după cuvintele lui Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Matei 6, 33), precum şi cuvintele apostolului Pavel: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, 1-2).

Noi trebuie, după sfatul marelui Stareţ, părintele Ambrozie de la Optina, să vieţuim aşa precum se învârte o roată. În toată rotirea ei, toate părţile ce o compun se îndreaptă numai în sus; numai cu un singur punct şi doar pentru o clipă, se atinge de pământ.

Asemenea Preacuratei Fecioarei Maria, să răbdăm creştineşte şi fără cârtire Crucea necazurilor noastre, amintindu-ne întotdeauna cuvintele lui Hristos: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19).

Să conştientizăm întotdeauna că necazurile sunt trimise de Dumnezeu nu pentru pieirea noastră, ci pentru curăţirea noastră de păcate, de toate patimile noastre, pentru fericita şi veşnica unire în Har cu Hristos, în care şi constă toată mântuirea noastră.

Şi, în sfârşit, să ne asemănăm Preacuratei împărătese, spre dobândirea smereniei creştineşti. Aceasta este cea mai importantă virtute, datorită căreia Preacuratei Fecioare Maria i s-a dat darul întrupării din Ea a lui Dumnezeu Cuvântul.

Este virtutea prin care Domnul a săvârşit mântuirea noastră, pentru care şi Apostolul Pavel a spus: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând... S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat... Ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece; al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 7-11).

Smerenia este cel mai important mijloc cu ajutorul căruia şi noi putem lucra mântuirea noastră. Iată de ce în cuvântul lui Domnuzeu se spune: „Dumnezeu celor mândri le stă împotriva, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6; vezi şi Proverbe 3,34; I Petru 5,5).

Cât de importantă este smerenia în lucrarea mântuirii noastre mărturisesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care spun că fără smerenie nici o virtute nu are pentru noi putere mântuitoare.

Numai prin smerenie sunt posibile bunăstarea şi fericirea pământească. „Dacă noi - ne învaţă marele părinte, Sfântul Marcu Ascetul - am stărui în smerita cugetare, nu ar fi nevoie să fim pedepsiţi, deoarece toate relele şi necazurile ni se întâmplă pentru înălţarea noastră”.

Cu atât mai mult, fără smerenie niciodată nu vom atinge patria cerească, adevărata fericire, la care ne şi cheamă Domnul prin smerenie, atunci când spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,28-29).

Dar ce este odihna despre care vorbeşte aici Domnul? Aceasta este lumea lui Hristos, străină de orice patimă, de orice păcat, este neîntinarea şi sfinţenia Lui dumnezeiască. Este acea odihnă pe care o cere cu atâta stăruinţă Sfânta Biserică tuturor celor adormiţi în dreapta credinţă şi care nu este nimic altceva decât fericirea împărăţiei Cereşti a lui Hristos.

Să ne ajute Preacurata Fecioară Maria să urmăm conştiincios nevoinţele Ei duhovniceşti, pentru împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, mai ales smerenia Ei, pentru a fi vrednici de Harul renăscător şi mântuitor trimis de la Dumnezeu, ca încă din această viaţă pământească să putem, cel puţin în parte, să gustăm din fericirea împărăţiei cereşti a lui Hristos.

Iar pentru rugăciunile atotputernice ale Fecioarei Maria să ne învrednicească pe noi Domnul, ca după moartea noastră, să dobândim în toată plinătatea viaţa veşnică şi fericită. Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din Sofia, la 21 noiembrie/4 decembrie 1947)

Sursa: Doxologia