CASTITATEA: O PROBLEMĂ DE SECURITATE NAŢIONALĂ? / Cuvinte pentru tineri

de Tatiana Șișova şi Irina Medvedeva

Talentatul jurnalist Serghei Ignatov a realizat o emisiune în care a discutat imaginea despre femeie pe care şi-o formează copiii în urma vizionării desenelor animate occidentale. Realizatorul a făcut o afirmaţie care le-a deschis ochii părinţilor asupra lucrurilor ce sunt sădite în minţile şi sufletele copiilor lor: „Veţi râde, dar în comportamentul eroinelor din desene nu există pudoare”.

Discuţia ne-a stârnit nedumerirea cu privire la un amănunt, despre care l-am întrebat pe Serghei:

– Dar unde este ridicolul? De ce aţi vorbit aşa? Oare pudoarea e ceva ridicol?

– Pentru unii, cu certitudine e ridicolă!, ne-a răspuns el. Şi vă asigur că astfel de persoane nu sunt puţine. Acum nici nu se mai pomeneşte acest cuvânt. De aceea a trebuit să mă delimitez oarecum.

Un cunoscut de-al nostru ne rugase cu ani în urmă:

– Să scrieţi neapărat ceva despre feciorie!

Pe el nu îl stânjenea deloc cuvântul, ci dimpotrivă, îl stânjenea că nimeni (sau aproape nimeni) în ziua de astăzi nu-l mai pomeneşte.

În fond, şi cunoscutul nostru, şi jurnalistul Serghei Ignatov vorbeau despre acelaşi lucru. Numai că unul se ruşina de neliniştea sa, iar celălalt nu. Amândoi erau îngrijoraţi că în societatea contemporană valoarea pudorii se reduce la zero (în cel mai fericit caz) sau chiar e percepută ca valoare negativă.

Poate sunt persoane cărora afirmaţia aceasta le va părea exagerat de dură?

Atunci vom încerca să aducem şi argumente, deoarece nu este vorba de o deviere culturală obişnuită, ca cele de care am avut parte din belşug în ultimele decenii, ci de o problemă vitală. Şi, dacă nu tăiem nodul gordian, ne aşteaptă vremuri triste, chiar tragice, căci efectele se vor resimţi şi în sfere care par să nu aibă nicio legătură cu subiectul în cauză.

În pas cu moda

Legat de subiectul respectiv, se pare că, încă de pe la mijlocul anilor 2000, a avut loc ceea ce Hegel ar fi numit „trecerea de la cantitate la calitate”. Convieţuirea desfrânată, care în mediul tineretului este în mod viclean denumită „căsătorie de probă” sau chiar „căsătorie civilă” (creându-se intenţionat o confuzie, căci căsătoria civilă este un acord matrimonial înregistrat la oficiul de stare civilă), a devenit un fenomen atât de răspândit, încât e percepută ca noua normă. Şi vârstnicii au încetat să mai judece acest obicei, cu toate că odinioară nu se prea grăbeau să gândească la fel ca tinerii.

Cum se spune mai nou, au o „atitudine înţelegătoare”: „Să îi lăsăm să trăiască aşa, să se cunoască mai bine, să îşi verifice sentimentele. Căsnicia nu e glumă. Uite câte divorţuri sunt azi! Şi de ce? Păi de-aia că s-au grăbit la oficiul stării civile!

Ba chiar apar şi atitudini mai radicale. De exemplu, la întrebarea ce mai face fiul-student, răspunsul tipic sună acum aşa:

– Bine, slavă Domnului! I-au venit minţile la cap, trăieşte cu o fată. Are o influenţă bună asupra lui: are grijă ca el să înveţe, să nu bea, să nu se amestece cu cine ştie cine. Ne bucurăm mult!

Dacă riscaţi să numiţi acest tip de convieţuire „dezmăț”, vă veţi confrunta cu nenînţelegere generală. Veţi fi privit ca un mamut din Epoca Glaciară readus la viaţă:

– Ce legătură are dezmăţul? Dezmăţ e când schimbi zilnic partenerii. Sau când faci perversiuni… Iar aici, dimpotrivă, tinerii s-au potolit, încearcă să trăiască o viaţă de familie. Nu numai că nu e vorba de dezmăţ, ci e chiar un comportament moral, o atitudine responsabilă şi serioasă faţă de căsnicie!

Cu durere suntem nevoiţi să constatăm că asemenea vederi nu mai sunt deloc o raritate, chiar şi printre ortodocşi.

Nu au fost degeaba apelurile insistente „de a iubi copiii, de a evita presiunea asupra lor şi moralizarea excesivă, luând în considerare realităţile lumii, care s-a schimbat ireversibil”. Şi mai ales îndemnurile de a păstra bunele relaţii cu copiii, orice s-ar întâmpla, pentru că tocmai acesta ar fi semnul dragostei adevărate.

Actuala stare de fapt este urmarea legitimă a fricii nevrotice că nu vom fi înţeleşi de ceilalţi. De câte ori nu am auzit în anii trecuţi:

– Nu este voie să pledăm pe faţă pentru interdicţia avortului! Oamenii nu ne vor înţelege! Nu trebuie să le mai interzicem fetelor să poarte fuste mini cu talie joasă, care lasă buricul la vedere! Vom fi ridiculizaţi. Şi este în general absurd să vorbeşti împotriva filmelor cu scene erotice. Toate filmele sunt acum aşa. Ce, acum să nu ne mai uităm la filme? Să ne uităm doar la filme vechi? Să nu lăsăm cumva impresia că suntem nişte obscurantişti şi marginalizaţi! Trebuie să fim în pas cu lumea modernă!

Şi, cum lumea modernă a ultimelor decenii se sexualizează tot mai mult, tendinţa de a merge în pas cu ea atrage, fireşte, renunţarea la alte şi alte principii. Aşa ajungem să auzim tot mai des de femei ortodoxe care se bucură că fiul, chiar dacă nu s-a însurat, măcar „trăieşte cu o fată”. Ce-i drept, de obicei astfel de afirmaţii sunt încă însoţite de un oftat: adică nu e neapărat bine, dar nu avem ce face.

Nu foarte des, dar uneori, mamele care vin la şedinţele cu părinţii se plâng de atmosfera imorală din rândurile elevilor care frecventează şcolile ortodoxe. De exemplu, o fetiţă a fost retrasă de la şcoală, deoarece colegele ei de clasa a cincea se lăudau cu aventurile lor amoroase, care cică nu constau doar din priviri aruncate pe furiş şi alte asemenea „fleacuri romantice”. Fetele se lăudau că aveau deja câte un prieten, iar Sveta (să o numim aşa) nu avea. Fata îşi făcea griji şi era frustrată din cauza asta. Cu siguranţă erau mai degrabă fantezii copilăreşti, dar fantezii depravate. Nu dăm amănunte, însă vă asigurăm că, fără acces la site-uri pornografice şi alte surse informative „de iluminare sexuală”, un copil normal educat într-o familie ortodoxă nu va avea astfel de fantezii. Asta înseamnă că cel puţin o parte dintre fetiţele respective fuseseră expuse la astfel de surse de informare. Ceea ce ne duce la concluzia că părinţii lor, aparent orientaţi spre valorile creştin-ortodoxe (altfel de ce şi-ar mai fi dat copiii la o şcoală ortodoxă cu plată?), nu considerau cultivarea pudorii ca pe o problemă importantă.

Aşadar, ne confruntăm cu fetiţe de 12-13 ani dintr-un mediu ortodox, care deja au „prieten”. Şi cu mame care, cu un calm olimpian, îşi lasă fetele să se adune într-o gaşcă veselă la o vilă unde nu vor fi prezenţi adulţi. Sau mama care îşi lasă copiii singuri acasă? La întrebarea mirată: „Nu vă e frică să-i acordaţi copilului libertate nelimitată într-o astfel de situaţie?”, ele răspund ca tipicele eroine din filmele occidentale: „Este destul de mare. Sper că e cu capul pe umeri”.

Totuşi, în mediul bisericesc, aceste exemple sunt deocamdată „excepţii”.

Să ne amintim de povestea din copilărie…

– Şi ce dacă?, vine de obicei replica. Ce e rău în asta? Să zicem că au apărut obiceiuri noi. Suntem liberi. Cine vrea poate face căsătorie de probă, cine nu, se poate săruta prima oară la cununie. Nimeni nu ne impune să trăim ca pe vremuri.

Această obiecţie este pe cât de frecventă, pe atât de superficială. Păcatul, viciul şi orice rău nu pot coexista paşnic pe picior de egalitate cu binele. Ori trimiţi răul la locul lui, în vizuina sa de şobolan, ori îl laşi să iasă de acolo, permiţându-i să avanseze repede şi agresiv până te domină. Răul creşte şi ajunge să îi atragă pe orbita lui pe cei care nu au o puternică temelie morală, riscând să-i strivească pe cei care i se opun după ce el deja a crescut.

De exemplu, porneşti de la premisa că întrebuinţarea de droguri este alegerea liberă a fiecăruia şi nimeni nu este forţat să o facă. Dar, în final, ceea ce a început în deplină libertate se termină în cătuşele viciului: sunt aruncate în infernul narcotic întregi state, ale căror cetăţeni nu mai au apoi altă posibilitate de a-şi câştiga existenţa decât cultivând mac pentru opiu, cânepă sau plante de coca.

Povestea populară rusească despre vulpe şi iepure ilustrează foarte bine dinamica expansiunii răului. La început, vulpea este atât de slabă, de nenorocită, de îngheţată bocnă în căsuţa ei rece, că nu-ţi poţi imagina ce rău se poate întâmpla dacă iepurele o lăsă în tinda lui. Dimpotrivă, este foarte mărinimos să faci o faptă de milostenie cu amărâta îngheţată, trecând cu vederea că e, de fapt, un animal de pradă! Numai că vulpea nu rămâne prea mult timp în tindă, ci începe să o facă pe stăpâna în casă şi, în scurt timp, îl dă afară pe iepurele cel mărinimos. Cum s-ar zice astăzi, îi uzurpă drepturile.

Cu fecioria e aceeaşi poveste. Nu poţi coexista paşnic cu dezmăţul. Cu ceva timp în urmă, părinţii şi profesorii începeau să observe cu mirare că multe fete de liceu şi chiar şi mai multe studente ascundeau cu ruşine faptul că… erau virgine. Ce era ruşinos? Ba dimpotrivă! Castitatea este o virtute indiscutabilă. Şi, cum astăzi este o raritate, ar trebui, în mod logic, să fie cu atât mai mult preţuită. În schimb, ea stârneşte doar ironii. De acestea se feresc fetele şi băieţii care îşi păstrează curăţia. Vă daţi seama? Băieţii feciorelnici se tem de batjocură, de parcă fecioria ar fi un handicap! Cu toate astea, lumea modernă dezaprobă ironizarea handicapului. În astfel de cazuri, conform legii, se poate apela chiar şi la instanţa de judecată. Aşadar, curăţia trupească este mai rea decât un handicap. Cu atât mai paradoxal, cu cât handicapul nu depinde de om, dar păstrarea curăţiei este o chestiune de alegere personală. Pe care acum o percepem ca pe o vină. Ca şi cum comportamentul nostru este deviant şi antisocial. Din casa conştiinţei noastre sociale a fost dată afară noţiunea de feciorie ca virtute. În ea stăpâneşte acum vulpea-viciu.

Nu lăsa viciul să-ţi calce pragul!

În Occident, viciul îşi manifestă superioritatea şi mai hotărâtor – mai bine zis şi mai furios. Am primit de la o profesoară din Suedia manuscrisul cărţii sale de eseuri, Şcoala suedeză prin ochii unei mame rusoaice. În carte se relatează multe episoade şocante, dar cel mai oribil, despre propria ei fiică, nu este cuprins în carte. Profesoara ni l-a relatat ea însăşi. Într-o zi, pe când avea 14 ani, fetiţa ei a rămas după ore să mai stea de vorbă cu colegele. Acestea au servit-o cu o ţigară. După ce le-a refuzat, o fată mai mare a întrebat-o batjocoritor:

– Te pomeneşti că eşti şi virgină?

Fata profesoarei, fiind educată de o mamă ortodoxă, a răspuns sincer:

– Da.

Atunci, celelalte fete au început să o bată. Au lovit-o cu picioarele, inclusiv în cap. Timp de o jumătate de an, schilodită, s-a zbătut între viaţă şi moarte. Totuşi a supravieţuit. E lesne de înţeles că nu s-a mai întors la şcoala respectivă. Mama a încercat să deschidă proces, dar sistemul suedez de protecţia copiilor, care păzeşte drepturile minorilor „aflaţi în conflict cu legea”, a apărat bine drepturile tinerelor care o atacaseră pe fată. Experta în psihologie la care s-au adresat, ascultând povestirea fetiţei, s-a alarmat: Ar fi putut şi ea să mintă! Dacă nu ar fi făcut pe inocenta, nu ar fi avut probleme.

Cazul este strigător la cer, dar deloc singular. La începutul anilor 2000, una dintre prietenele noastre din Kiev, angajată la Rada Supremă, parlamentul ucrainean, a reuşit să-şi trimită fiica de 15 ani într-o tabără britanică pentru tineret, crezând că astfel fetiţa va cunoaşte Anglia şi îşi va exersa engleza. În realitate, nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aproape imediat după sosirea în tabără, fata a dat telefon şi a cerut să fie luată acasă. La întoarcere, s-a aflat care a fost problema. Colegii ei „civilizaţi” făcuseră sex în grup şi încercaseră destul de energic să o forţeze la acest act. De frică să nu fie violată, a fugit din tabără şi, timp de câteva zile, până când s-au rezolvat detaliile de călătorie, a locuit la nişte cunoştinţe londoneze ale părinţilor (bine că a avut coordonatele lor!).

Să nu uităm că întâmplările de mai sus nu sunt dintr-o închisoare sau din bârlogul vreunei bande, ci dintr-o prestigioasă şcoală suedeză şi, respectiv, dintr-o nu mai puţin prestigioasă tabără de tineri din Anglia care beneficia de cele mai bune recomandări pentru un copil ca cel al unei funcţionare la parlamentul ucrainean.

Cei care iubesc atât de mult Occidentul se pot „mângâia” cu faptul că şi la noi, în Rusia, dezmăţul prinde avânt în mod agresiv. De curând, mama unuia din pacienţii noştri ne-a povestit ce a păţit cu băieţelul ei de 11 ani. Fiindcă a vrut să-l ferească de influenţe vătămătoare, nu s-a uitat la bani şi l-a mutat la o şcoală particulară foarte scumpă, unde se menţinea o disciplină foarte severă, nu erau narcomani, se încuraja atitudinea serioasă faţă de învăţare şi – ceea ce pentru băiat era important – se juca hochei, sub conducerea unui antrenor. Kolia adora hocheiul, aşa că abia a aşteptat să înceapă noul an şcolar.

Într-o zi de iarnă, el a apărut acasă cu dintele din faţă spart. Mama a crezut că a alunecat pe gheaţă şi a căzut sau că a avut un accident la hochei. Kolia nu a comentat, dar nici nu a intrat în detalii. Spre seară, deoarece tatăl avea de gând să lămurească situaţia cu antrenorul, băiatul a fost nevoit să dezvăluie cele întâmplate. Roşind şi bâlbâindu-se stânjenit, le-a povestit că dintele i l-a spart colega de clasă, înfuriată că nu a vrut să o sărute de ziua ei (împlinea 11 ani), cum făcuseră toţi ceilalţi băieţi. Ba chiar băiatul i-a zis că e ruşine să faci aşa ceva!

Să ne amintim din nou povestea despre vulpea care l-a scos pe iepure din propria casă. Cu menţiunea că viciul, spre deosebire de vulpe, nu se potoleşte nici după ce câştigă teren. El vrea să şteargă virtutea de pe faţa pământului, să o distrugă, să nu mai rămână nimic din ea, nici măcar amintirea. De aceea, viciul nu trebuie să-ţi calce pragul. Nu trebuie lăsat să-ţi intre-n tindă. El trebuie respins şi înghesuit departe, în casa rece a dispreţului social.

Descoperirile lui Pitirim Sorokin

Numele lui Pitirim Sorokin este prea puţin cunoscut cititorilor ruşi. În perioada sovietică, lucrările sale nu s-au bucurat de prea multă promovare, deoarece a făcut parte din primul val de emigranţi ruşi în SUA. Iar azi e trecut sub tăcere, întrucât părerile sale vin în contradicţie flagrantă cu ideologia contemporană liberală. Cu toate acestea, Pitirim Sorokin nu a fost un simplu sociolog, ci un adevărat geniu. În mod caracteristic geniilor, a depăşit cu mult vremurile în care trăia. Cartea sa, Revoluţia sexuală americană, a fost publicată în 1956, când în America nici nu se folosea termenul de „revoluţie sexuală”. Chiar şi în Europa, care era mai avansată, sintagma a apărut abia în 1968. Savantul rus, care poseda un talent unic pentru previziuni ştiinţifice, a reuşit să vadă în viitor. A analizat cu scrupulozitate şi a prelucrat (fără calculator şi Internet!) un enorm volum de date din domeniul istoriei, culturii, literaturii, psihiatriei.

Iată cum îşi prezenta el această muncă titanică: „Studiind aproximativ 200.000 de tablouri şi sculpturi, nu am găsit, practic, reprezentări erotice ale corpului realizate între secolele al X-lea şi al XIII-lea. Dar, de atunci şi până în zilele noastre, ponderea lor a crescut mereu: 0,4% în secolele XIV-XV, 10,8% în secolul al XVI-lea, 21,3% în secolul al XVII-lea, 36,4% în secolul al XVIII-lea, 25,1% în secolul al XIX-lea şi 38,1% în primii douăzeci de ani ai secolului XX”.

Arătând că sexualizarea conştiinţei umane duce la distrugerea familiei prin creşterea numărului de divorţuri, incapacitatea de a trăi în familie, refuzul de a naşte copii şi creşterea abandonului de copii, Pitirim Sorokin face apoi o amplă sinteză. El analizează influenţa revoluţiei sexuale (cu 15 ani înainte de începerea acesteia!) asupra economiei, culturii şi politicii. Pe scurt, asupra situaţiei statului şi a societăţii.

„Deoarece viaţa sexuală dezordonată zdruncină sănătatea fizică, psihică, morală şi capacităţile de creaţie ale adepţilor săi, ea are aceeaşi influenţă şi asupra unei societăţi majoritar formate din oameni depravaţi. Cu cât este mai mare numărul acestora, cu cât comportamentul lor devine mai pervers, cu atât mai grele sunt consecinţele pentru societate. Iar dacă societatea este în cea mai mare parte formată din anarhişti sexuali, până la urmă aceştia o vor distruge”.

Savantul american de origine rusă mai scria: „Când viaţa sexuală dezordonată se răsfrânge asupra majorităţii membrilor societăţii, creşte numărul de boli psihice, de furtuni emoţionale şi de crize sau paralizii ale voinţei…. Paralizia voinţei indivizilor duce la incapacitatea societăţii de a mai controla impulsurile biologice şi emoţionale, ispitele trupeşti, dorinţa de îmbogăţire materială, setea de putere. Şi scade apetitul societăţii pentru sacrificii şi pentru îndeplinirea îndatoririlor dificile, dorinţa societăţii de a-şi determina un parcurs istoric şi de a-l urma. Dintr-o comunitate care se autodetermină şi se autocontrolează, societatea degenerează în ceva ce pluteşte pasiv până la marginea Niagarei istorice”.

Paralizia voinţei, adică incapacitatea societăţii de a se împotrivi ispitelor, duce la nerespectarea legilor şi, în consecinţă, la slăbirea acestora. Iar „când o grupare conducătoare şi societatea în ansamblu slăbesc severitatea legilor, scrie Pitirim Sorokin, după numai trei generaţii are loc decăderea culturii. La fel s-a întâmplat în ultima etapă a civilizaţiilor babiloniană, persană, macedoneană, mongolă, greacă şi… la finele dinastiei Ptolemeilor în Egipt”.

Cultura nu există separat de societate, ea influenţează direct decăderea şi degradarea acesteia: „O societate paşnică nu poate fi puternică din punct de vedere moral când mulţi dintre membrii ei sunt nişte nihilişti egoişti absorbiţi de plăceri. În mod inevitabil, aceştia vor intra în conflict unii cu alţii, ceea ce va duce la o permanentă încălcare a normelor morale şi juridice şi la o continuă lezare a intereselor vitale ale celorlalte persoane. Rezultatul va fi zdruncinarea treptată a ordinii legislative şi morale existente şi războiul continuu între membrii comunităţii, care aleargă fiecare să strângă cât mai multe bunuri materiale şi plăceri. În această luptă, legea va fi mereu încălcată, la fel şi normele de comportament, care treptat vor fi complet eliminate. Astfel, societatea se va apropia de starea de anarhie morală, când fiecare se va considera pe sine însuşi drept unic legiuitor şi judecător, deţinător al dreptului de a perverti normele morale şi juridice după cum crede de cuviinţă. O societate ai cărei piloni sunt atât de slăbiţi moral îşi pierde solidaritatea internă şi virtuţile civile, absolut necesare pentru propria bunăstare. O astfel de societate va fi tot mai des tulburată de dezordini sociale şi revolte, iar siguranţa oamenilor va fi mereu sub ameninţarea brutală a infracţionalităţii”.

Temelia securităţii unui stat

Politicienii, activiştii publici şi savanţii noştri vorbesc şi scriu mult despre renaşterea ţării. Se propun noi modele economice, schimbarea cursului politic, reforme în învăţământ şi sănătate, modernizarea agriculturii, lupta anti-corupţie şi noi iniţiative legislative. Şi acestea sunt importante. Dar Pitirim Sorokin socotea prioritar altceva. El făcea o legătură pe care gânditorii noştri contemporani o ignoră complet. Ba chiar zic că lucrurile stau exact pe dos! Dacă unui general care se nelinişteşte pentru Patrie şi pentru slăbirea forţelor armate îi spui azi că e nevoie nu doar de bani, ci şi de păstrarea castităţii în rândul ofiţerilor şi soldaţilor, se va mira sincer (deşi ştie şi el prea bine că desfrâul zdruncină sănătatea, iar hedonismului afectează spiritul combatanţilor).

Dacă i-ai spune acelaşi lucru unui economist, acesta nu va înţelege ce legătură are „obsesia sexuală” (conform expresiei lui Pitirim Sorokin) cu nişte probleme care nu au deloc caracter amoros. Desigur, el nu va nega influenţa moralităţii asupra economiei. Însă, în noţiunea de „moralitate” el va include cu totul altceva: cinstea, decenţa în afaceri. În legătură cu aceasta, P. Sorokin are următoarele reflecţii: „Deoarece o activitate economică inteligentă, durabilă şi de succes este posibilă doar în contextul unei ordini sociale stabile, care garantează securitatea şi pacea interioară a populaţiei paşnice, dezordinea sexuală este deosebit de nefavorabilă pentru o bună dezvoltare economică. În cele din urmă, în astfel de perioade de anarhie morală, scade nivelul de trai, iar activitatea economică încetineşte. Când dezordinea cronică începe să se răspândească în toată societatea, apar nenorocirile, sărăcia şi foamea. Acestea se termină doar când societatea se trezeşte din amorţeală şi îşi corectează modul de viaţă, de comportament şi de gândire”.

Dacă nu mizează şi pe castitate, conducătorii noştri mizează în mod cu totul nerealist pe patriotism. Doar nu credem că nişte egoişti depravaţi conduşi de propriile patimi şi vicii, pentru care sunt în stare să-şi părăsească şi să-şi trădeze familia, care se luptă „pentru cât mai multe bunuri materiale şi plăceri”, sunt în stare să-şi pună viaţa în joc pentru compatrioţii lor – nişte oameni pe care nici măcar nu-i văd la faţă! Dimpotrivă, unii ca aceştia se vor strădui să profite de situaţie, nu se vor ruşina de trădare, vor trece de partea inamicului, vor face orice, doar să îşi păstreze viaţa şi plăcerile.

Ce planuri pot exista pentru o renaştere a ţării, dacă în contextul dat e greu să mizezi chiar şi pe o stabilitate relativă?

Demonii gemeni

„Anarhia sexuală este soră geamănă cu cea politico-socială. Deşi una poate să apară înaintea alteia, ele sunt strâns legate şi interdependente”, afirma P. Sorokin. El aduce o mulţime de exemple din vastele sale cercetări: „După secolul al VI-lea, cele mai tulburi secole din istoria Europei au fost: secolele XIII-XVI, prima jumătate a secolului al XIX-lea şi secolul XX. În istoria greco-romană şi europeană, din anul 600 î.Hr. şi până în prezent, au avut loc 1.623 de revolte interne (cf. cărţii mele, Social and Cultural Dynamics, V.III. Cap. 12-14). Studierea sistematică a acestor tulburări sociale arată că, în fiecare din aceste perioade, se înregistrează o creştere a desfrâului. Uneori libertatea sexuală precede o explozie de perturbări sociopolitice, alteori cele două procese au loc simultan. Dar aproape întotdeauna aceste două forme de anarhie au mers mână în mână”.

A fi sau a nu fi?

Cu câţiva ani în urmă, am înfiinţat proiectul „Mediul curat”. Poate că mulţi veţi crede că e vorba de unul din acele curente ecologice la modă azi. Într-o oarecare măsură, aşa şi este. Numai că, în proiectul nostru era vorba despre purificarea mediului moral, o ecologie morală. Sigur, noi nu atentam la societate în ansamblu, ci aveam ţeluri mai modeste, la nivelul familiei şi al şcolii. Ba şi mai modeste: ne doream ca măcar câţiva directori de şcoală (sau unii profesori) să le ceară părinţilor să supravegheze nu doar cum îşi fac temele copiii, să se ocupe nu numai de achiziţionarea de rechizite, ci să-şi protejeze vlăstarele de decăderea morală, deoarece aceasta încetineşte dezvoltarea intelectuală şi împiedică obţinerea de bune rezultate şcolare. După părerea noastră, părinţilor nu li s-ar cere mult: să nu le dea voie copiilor să se joace pe calculator sau să aibă acces la reviste şi site-uri indecente, să îi dezveţe de înjurături, să nu îi lase să-şi facă piercing şi să se îmbrace provocator etc. Şi, desigur, să supravegheze cu stricteţe timpul lor liber, împiedicându-i să aibă relaţii sexuale timpurii. Desfrâul adolescentin poate deveni o situaţie extraordinară, nu mai puţin periculoasă decât întrebuinţarea narcoticelor. Cu durere, suntem nevoiţi să recunoaştem că în şcolile de stat ideea noastră nu a fost promovată. Şcolile ortodoxe se străduiesc, împreună cu părinţii, să creeze un mediu curat din punct de vedere moral. Dar aceasta este o picătură în mare, în condiţiile înverşunatului dezmăţ de la nivelul întregii societăţi. În şcolile de stat, proiectul s-a dovedit nerealizabil, pentru că acolo sunt obligaţi să primească copiii după criteriul domiciliului, fără să le pună părinţilor alte condiţii.

Poate că acum, când statul a început să vorbească, în sfârşit, despre educaţia duhovnicească şi morală a elevilor, va apărea şi nădejdea de a realiza proiectul „Mediul curat”. (Ne este indiferent dacă se va numi altfel şi alţii vor fi autorii.) Dar vedem că şcolile care au luat hotărârea să facă acest „experiment curajos” sunt absolut insuficiente pentru a ne salva ţara. Toată Rusia trebuie să devină un „mediu curat”. În orice caz, cea mai mare parte a ei.

Dacă vrem ca ţara noastră să aibă un viitor. Şi nu doar de dezvoltare, ci chiar de continuare a vieţii! Este foarte important ca oamenii să înţeleagă: apărarea castităţii este nu doar o problemă legată de propria mântuire, ci şi de securitatea naţională. Este o chestiune la fel de importantă ca şi apărarea graniţelor ţării. Literalmente, este o alegere între viaţă şi moarte. Într-atât încât, de fapt, nu există alternativă. Dacă societatea este în toate minţile, ea nu poate să aleagă moartea.

Sursă:Pravoslavie.ru

Traducere: Diana Guţu

Preluat de pe Știri pentru Viață