Preasfinţitul
Siluan al Italiei ne învață
Uneori
ne mirăm că lumea a înnebunit, dar, văzând că s-au înmulţit
cei ce „în inima lor spun că nu este Dumnezeu” cf. Psalm 57:1,
ce mai putem aştepta, oare, de la lume? Dar nu nebunia lumii ar
trebui să ne frământe, ci faptul că noi, cei care ne numim
creştini, facem din ce în ce mai puţine alegeri care să ne
„osebească” cf. 2 Corinteni 6:17 de lumea aceasta.
Cum
să fii în lume, osebindu-te totuşi de duhul ei, fără a înnebuni
– fără numai pentru Hristos şi Evanghelia Sa?
La
această întrebare vom încerca să răspundem împreună cu
Preasfinţitul Siluan, episcopul român al Italiei, cel care atât de
mult se luptă pentru ca Ortodoxia noastră să fie cu adevărat
făclia ce luminează o Europă care şi-a pierdut cârma gândirii
şi vieţuirii creştine.
-
Preasfințite, trăim într-o lume din ce în ce în ce mai nebună.
Parcă nimic nu mai este la locul lui – valorile, vârstele,
ierarhiile… Cum să nu înnebunim și noi cu lumea? Cum să ne
facem nebuni nu pentru lume, ci pentru Hristos cf. 1 Corinteni 4:10?
– Sfântul
Antonie cel Mare zicea că, în zilele din urmă, oamenii o să
înnebunească, și cei care nu vor înnebuni o să fie persecutați
și socotiți de lume nebuni. Cam am ajuns la vremea în care lumea
în care trăim să propună și să promoveze niște valori care nu
sunt numai incompatibile cu învățătura creștină, ci care sunt
incompatibile cu firescul, din toate punctele de vedere, și este
normal ca noi să rămânem credincioși, în sensul de fideli. Că
de multe ori credinciosul spune: „Eu sunt credincios!” – și ne
numim „poporul român cel bine-credincios” –, dar uităm că a
fi credincios înseamnă a fi fidel. Fidel cui? Fidel Domnului
Hristos și învățăturii Lui.
Și
atunci, în lumea în care trăim, în care, zice Domnul: „În lume
necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” Ioan
16:33, se cuvine să îndrăznim să fim creștini – măcar, aș
îndrăzni să spun, în aceeași măsură în care cel fără-de-lege
îndrăznește să fie fără-de-lege. În capitolul 21 de la
Apocalipsă se spune: „Cel ce se sfințește să se mai sfințească
încă, și cel ce se spurcă să se spurce încă, cel ce face
dreptate să mai facă încă, și cel care face fărădelege să mai
facă încă. Că iată, Eu vin curând, și plata mea este cu Mine,
și voi da fiecăruia după faptele lui”. Adică înseamnă că
libertatea de a fi nu înseamnă doar libertate de a face, de a
spune, de a crede orice voiesc, atunci când eu chiar cred și fac și
gândesc orice îmi trece prin cap – ci înseamnă, în aceeași
măsură, că pot să cred și să fac și să gândesc și să
trăiesc creștinește, conform credinței mele.
E
paradoxal să ne inspirăm în ceea ce suntem și facem de la cel ce
face rele, dar măcar să înțelegem că nu trebuie să avem
„scrupule” să fim creștini și să ne trăim credința. Și,
mai ales, să o trăim înainte de-a o propovădui verbal. Pentru că
există o tendință de mărturisire verbală care e un pic
prematură, în sensul că Părintele Sofronie de la Essex, ucenicul
Sfântului Siluan, zicea că totuși prima perioadă a harului din
viața omului nu este definitorie, și ea nu poate fi luată ca
etalon. Omul trebuie să trăiască și prima perioadă a harului,
dar și „zăduful zilei” Matei 20:12, adică perioada „absenței
harului” – și numai după ce harul revine, să zicem, într-un
mod mai „stabil”, atunci omul poate să întemeieze ceea ce
mărturisește pe propria lui exeperiență.
Și,
în vremurile în care suntem, e foarte important lucrul acesta,
pentru că de multe ori noi încercăm să contracarăm o enormitate
sau o provocare a lumii acesteia cu argumente logico-intelectuale,
inclusiv cu părerea noastră, cu experiența noastră mai mult sau
mai puțin închegată și coaptă, și lumea aceasta o respinge,
pentru că ceea ce nu este încă închegat și copt nu convinge;
poate să învingă, dar să nu convingă. Învingem cu argumente,
dar nu convingem. Și sfințenia, viața, continuitatea, perseverența
în viața noastră creștinească și în credincioșia noastră
față de Hristos sunt, până la urmă, cele mai convingătoare
argumente – care nu par așa de eficiente și de puternice, dar
sunt cele mai convingătoare.
Noi
perseverăm pe calea noastră și ne rugăm lui Dumnezeu să-i
lumineze pe ceilalți și să nu-i lase să se înșele sau să se
„contamineze” de diferiții „viruși” – de idei care se
propagă prin împrejurimi. Și, în felul ăsta, noi trăim după
Hristos, în Hristos și în Biserică, și având mare grijă la a
ne ajuta, a ne hrăni, a ne întreține „sistemul imunitar”
sufletesc prin „vitaminele” indispensabile, care sunt cuvântul
lui Dumnezeu („că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” Luca 4:4), împărtășirea
continuă cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos (care sunt
„adevărată mâncare și adevărată băutură” Ioan 6:55, cum
spune Domnul în Evanghelie) și chemarea Numelui Domnului („Ce voi
răsplăti Domnului pentru toate care mi-a dat mie? Paharul mântuirii
voi lua și Numele Domnului voi chema” Psalm 115:3-4). Și, pe
temeiul acesta, facem fapta cea bună, ajutăm pe aproapele, încercăm
să răbdăm prigoanele sau batjocurile sau neînțelegerile din
partea celor din jur, și să mergem înainte și să ne trăim cu
seninătate viața noastră creștinească.
Asta
înseamnă să nu ne „contaminăm” de celelalte. Și nu ne
„contaminăm” dacă „sistemul nostru imunitar” este suficient
de puternic – așa cum nu ne contaminăm de TBC dacă sistemul
nostru imunitar e suficient de bun și nu se dezvoltă bacilul Koch
în noi, deși suntem purtători, majoritatea, ai bacilului Koch.
„Liturghia
este jertfa care împiedică lucrarea celui rău în lume”
-
De multe ori vrem să ducem o viață duhovnicească și renunțăm
la multe din comoditățile pe care ni le oferă lumea: unii nu au
televizor, alții nu au calculator, alții s-au mutat departe de
orașe – și totuși vedem că nu putem ieși din stadiul de
„căldicel”, că schimbarea noastră este numai de suprafață,
exterioară. Cum să simțim că într-adevăr omul nostru cel vechi
a murit, cu patimile lui, și suntem creștini prin care lucrează
Dumnezeu?
– Spuneam
și înainte că inițiativele exterioare, dacă nu au temelie în
Hristos și în Biserică – și când zic în Hristos și în
Biserică înțeleg a fi coerent sacramental, adică un creștin
întemeiat pe Sfinte Taine, hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu, un
creștin care cheamă Numele Domnului, care se roagă, care face
fapta bună și care are călăuză duhovnicească (că cei care
petrec fără călăuză sau fără sfătuire „vor cădea precum
frunzele” cf. Sol. 11:14, cum spune Înțelepciunea lui Solomon) –
deci dacă nu suntem în felul acesta, noi riscăm într-adevăr să
luăm inițiative, să facem gesturi uneori destul de radicale, să
renunțăm la anumite lucruri, dar să nu reușim cu adevărat să
atingem țelul pe care ni l-am propus. Pentru că mentalitatea
noastră, de multe ori, a fost educată într-un spirit aproape
pelagian.
Ce
înseamnă „spirit pelagian”, pentru cititori? Înseamnă o
mentalitate prin care eu consider că ceea ce mi-a dat Dumnezeu prin
Botez îmi este suficient ca eu, prin efortul meu, prin strădania
mea, să pot să mă schimb, să pot să mă sfințesc, să pot să
mă mântuiesc. Și dacă ar fi așa, atunci nu s-ar mai sluji
Liturghia deloc! S-ar sluji Liturghia Botezului și s-ar mai sluji o
dată la Paști – și gata.
Deci,
de ce se slujește Liturghia nu numai în fiecare Duminică, ci, de
multe ori, în fiecare zi? Pentru că ea ține lumea, și este jertfa
de care vorbește Apostolul Pavel 2 Tes. 2:6-7, Daniil 9:27, care
împiedică venirea și lucrarea celui rău în lume, și propagarea
răului în lume. Dar împiedică răul și propagarea răului în
măsura în care cei care participă sunt cu adevărat plinitori ai
poruncii Domnului, Care le zicea ucenicilor, la Cina cea de Taină:
„Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu; beți dintru acesta
toți, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi spre
lăsarea păcatelor. Faceți aceasta întru pomenirea Mea. Că ori de
câte ori veți mânca din Pâinea aceasta și veți bea din Sângele
acesta, moartea Mea veți vesti și învierea Mea veți mărturisi,
până ce voi veni”, spune Sfântul Vasilie cel Mare în Liturghia
sa, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel 1 Corinteni 11:24-26.
Deci
e foarte important să înțelegem că noi avem un sprijin, avem
Dumnezeiasca Liturghie, care ne împărtășește Duminică de
Duminică și Liturghie de Liturghie, în mod sintetic, tot ceea ce
Domnul vrea să ne dea. Și face să crească în noi – și trebuie
să ne dăm timpul necesar să crească în noi – ceea ce s-a
răsădit în noi prin Botez. „Vie Împărăția Ta” Matei 6:10,
zicem la Tatăl nostru, „Împărăția Ta în noi” – pentru că
„Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” cf. Luca
17:21. Așa zice Domnul Hristos la sfârșitul Evangheliei de la
Luca; la începutul propovăduirii zicea: „s-a apropiat” Matei
4:17. Și e foarte important ca noi să înțelegem care este reperul
și principiul vieții noastre, că noi uităm că prioritatea în
viața noastră este „să căutăm Împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga nouă” cf. Matei
6:33.
„Să
aflu și eu calea, prin pocăință”
Aceasta
este calea, indiferent de contextul istoric, social în care trăim,
cu atât mai mult în harababura sau, iertați-mi expresia,
hăbăuceala în care petrece lumea în care trăim, și
dezorientarea în care petrece lumea în care trăim, sau chiar
descompunerea în care petrece lumea în care trăim. Noi același
scop îl avem, ca întotdeauna: căutăm Împărăția lui Dumnezeu
și dreptatea Lui. Și de asta ni se potrivește foarte bine în
vremea de acum troparul pe care îl cântăm la înmormântare:
„Ceata sfinților a aflat Izvorul vieții și ușa Raiului, să
aflu și eu calea, prin pocăință; eu sunt oaia cea pierdută,
cheamă-mă, Mântuitorul meu, și mă mântuiește”. Păi chiar
că-i dezorientarea mare, că „oaie pierdută” aproape fiecare se
simte!
Dar
ce zicem? „Să aflu și eu calea prin pocăință”. Taina
pocăinței, și cuvântul „pocăință”, și tot ce e legat de
pocăință au ajuns aproape ca o Cenușăreasă, inclusiv în
mentalitatea creștinului, că pare ceva negativ și, în orice caz,
neplăcut. De fapt, această taină a pocăinței poartă în ea
secretul curățirii și al întăririi și al prefacerii omului: de
la om vechi adamic căzut, la omul nou, care trăiește în Hristos
și în Biserică, omul care s-a renăscut în Hristos, care s-a
îmbrăcat în Hristos. Și pocăință nu se reduce la lamentarea pe
propriile limite, păcate, căderi, nedesăvârșiri și
insuficiențe, cum le mai spunea Părintele Arsenie Boca, ci
presupune re-luarea zi de zi a direcției. Reorientarea pe direcție.
Le reluăm, așa cum corăbierul, după ce se făcea ziuă, încerca
să se reorienteze și să corecteze eventuala deviație de la
direcția inițială datorită curenților. În direcția cui? A
Împărăției lui Dumnezeu și a dreptății Lui!
Și
posibilitatea de-a ne școli, de-a ne educa întru aceasta este
Dumnezeiasca Liturghie, de care ne agățăm, și de acolo învățăm
să-L cinstim pe Domnul, învățăm să o cinstim pe Maica Domnului,
tot pomenim la fiecare ectenie pe „preasfânta, preacurata,
preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea și pururea fecioara Maria, cu toți sfinții
pomenind”– adică pomenind pe Preasfânta Născătoare și pe
toți sfinții. Ce să facem? Să facem ce-au făcut ei: „Pe noi
înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos
Dumnezeu să o dăm”. Și acolo învățăm lucrul acesta. Și
zicem: „Ție încredințăm întreagă viața noastră și
nădejdea, Stăpâne, de oameni Iubitorule”, înainte de „Tatăl
nostru”. Ne încredințăm lui Dumnezeu, și de-acolo, ce-am auzit
acolo și ce-am primit în Dumnezeiasca Liturghie aplicăm în viața
de toate zilele – și încercăm să prelungim, de fapt, ceea ce
trăim acolo în viața de toate zilele. De aceea se folosește
expresia asta frumoasă, „Liturghia de după Liturghie”.
Și,
în felul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi, de fapt, dăm
eficiență eforturilor noastre. Că de la asta pornisem: noi facem
niște eforturi, dar nu ajungem la rezultate. Făcând lucrurile de
care am vorbit, dăm o altă eficiență demersurilor noastre de
înfrânare, de renunțare, de strădanie pe care o avem fiecare, sub
îndrumarea Părintelui duhovnicesc – încă o dată subliniez
importanța de a avea un călăuzitor! –, în așa fel încât să
ajungem la „bun liman”.
Și
„bun liman” nu înseamnă ceva ce ne închipuim noi, ceva ce
corespunde după chipul și asemănarea noastră, ci presupune să ne
asemănăm cu Cel pe care Îl numim „Domnul și Dumnezeul nostru”
cf. Ioan 20:28, așa cum Îl numea Sfântul Apostol Toma când L-a
văzut după Înviere, adică pe Domnul Hristos. Și să ajungem să
iubim ca El, să iertăm ca El, să dorim mântuirea celorlalți ca
și El, că Dumnezeul nostru „voiește ca toți oamenii să se
mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” 1 Timotei
2:4. Și asta înseamnă „să avem mintea lui Hristos” 1
Corinteni 2:16, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel. Asta
înseamnă: să dorim ca toți să se mântuiască și la cunoștința
adevărului să vină.
Pentru
aceasta să ne rugăm – în loc să cădem în ispita de a fi
judecătorii și lipitorii de etichete și dătătorii de diagnostice
și de calificative societății și lumii în care trăim. Nu-i
vocația noastră asta.
„Împărăția
Mea nu este din lumea aceasta” Ioan 18:36
-
După dimineața Sfintelor Paști sau după împărtășirea cu
Trupul și Sângele Mântuitorului într-o zi obișnuită, simți o
anumită bucurie, ca o adiere a harului Duhului Sfânt. Cum să facem
să nu pierdem acest har pe care îl trăim în acel moment? Cum să
putem să ne păzim conștiința și să lucrăm în așa fel încât
să păstrăm acea stare duhovnicească cât mai mult înlăuntrul
nostru?
– Educația
și mentalitatea noastră este, în general, să ne strofocăm,
iertați-mi expresia, să ne strofocăm să facem noi ceva, dar
trebuie să acceptăm evidența și să constatăm că entuziasmul
nostru scade și se diluează până la a nu mai simți mare lucru,
chiar în primele zile după Paști, deși este canon care zice că
„în Săptămâna Luminată tot creștinul să se îndestuleze cu
Sfintele Taine” – adică să se împărtășească de câte ori
voiește, fără să facă canoane de pocăință, dacă zice Sfântul
Ioan Gură de Aur că „nimeni să nu se tânguiască de păcate, că
iertarea din mormânt a răsărit”. Asta presupune că în
Săptămâna Luminată, așa cum nu îngenunchezi, nu ai de a te
pocăi – dacă nu ai păcate, bineînțeles, pe conștiință.
Adică nu trebuie să te pocăiești numai pentru că te duci să te
împărtășești. Este vreme de pocăință, este vreme de bucurie,
cum zice Ecleziastul, este vreme de râs, este vreme de plâns, este
vreme de prăznuit, este vreme de pocăit.
Și
problema noastră, care este? Că noi tot ne plângem, ortodocșii și
teologii, în general, studioșii se plâng de secularizare.
Secularizare vine de la seculum, care înseamnă în primul rând
lumea aceasta, și după aceea înseamnă veacul acesta, secolul
acesta. Adică mentalitatea lumii acesteia a invadat mentalitatea
fiilor Împărăției Cerurilor, a căror Împărăție nu este din
lumea aceasta, ca și Împăratul lor, Capul Trupului în care ei au
fost altoiți prin Botez, adică Domnul Hristos: „Împărăția Mea
nu este din lumea aceasta” Ioan 18:36. Și mentalitatea de-a ne
înțeleni și de-a ne înțepeni în lumea aceasta, care ne
sclerozează la propriu și la figurat, și duhovnicește, și în
gândire, și în trăire, face că noi, de la mentalitate de oameni
care trăim în perspectiva Împărăției Cerurilor, și pe care
ne-o reînnoim (că avem privilegiul acesta, să reînnoim această
trăire săptămână de săptămână, Liturghie de Liturghie!), noi
am ajuns să trăim într-o perspectivă în care o dată pe an, de
trei ori pe an ne apropiem de Trupul și Sângele Domnului, și, în
rest, cum trăim? Ca lumea – și așa a ajuns și o expresie:
cutare lucru este calumea, cutare persoană este calumea.
Păi
asta-i ceva îngrijorător dacă-i așa! Și a devenit o măsură: e
ceva calumea, adică pare frumos, asta înseamnă calumea. Și, de
fapt, calumea înseamnă altfel decât ca Împărăția Cerurilor și
ca după Dumnezeu. Și, din cauza acestei mentalități în care
lumea a intrat în viața noastră, săptămâna nu mai are un rost
și o finalitate și o desfășurare care să fie pe calapodul
Săptămânii celei Mari – că Săptămâna Pătimirilor Domnului
Iisus Hristos este calapodul, este măsura, este modelul
săptămânilor. Că nu numai Învierea este „praznic al
praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, ci și Săptămâna
Pătimirilor este săptămână a săptămânilor și prototipul
tuturor săptămânilor, care se împlinește în Înviere.
Și
atunci, ziua de luni are sensul ei, ziua de marți are sensul ei,
ziua de miercuri și vineri, postirea, au sensul lor, că Domnul
Iisus Hristos a fost vândut într-o zi de miercuri, a fost răstignit
în ziua de vineri. Ziua de vineri are și sensul de „pregătire”,
paraskevi, în care mă pregătesc să vină Domnul, și sâmbăta
rămâne ca o zi de odihnire, că Domnul n-a abolit ziua de odihnă,
ziua de sâmbătă în sensul de șabat („odihnă”), ci a lăsat-o
ca să ne odihnim, să ne liniștim, să ne așezăm – și nu să
trebăluim până nu mai vedem limpede! –, ca Duminica să-I dau
Domnului ce am mai bun, dorirea mea cea mai bună, pârga săptămânii
respective. Că Duminica nu-i numai a șaptea zi, e și prima zi. Și
atunci eu Îi dau pârga în prima zi a săptămânii și a opta zi a
săptămânii care este Duminica, care e „a Domnului” (Dominica),
și celelalte zile nu le trăiesc în perspectiva Lunii, a lui Marte,
a lui Mercur, a lui Jupiter și a lui Venus, cum ar vrea să trăim
lumea asta (că în românește le-au rămas aceste nume de la Lună,
Marte, Mercur, Jupiter și Venus, și numai Sâmbăta e de la Șabat
– și Duminica, a Domnului). Și încet-încet, ele capătă un
caracter duhovnicesc.
„Omul
are nevoie ca de aer să se adape la Izvorul nestricăciunii”
Fiecare
zi trăită în perspectiva lui Dumnezeu, sub oblăduirea sfinților
a căror zi se pomenește, cu lectură biblică din Apostolul și
Evanghelia zilei respective, și poate chiar o mică lectură
duhovnicească sau măcar sinaxarul de la sfinții respectivi și-un
cuvânt de folos, fie el cât de scurt – trăită în perspectiva
asta, ziua nu mai este o zi a lumii acesteia, este sub oblăduiea
sfântului cutare, cum astăzi noi vorbim sub oblăduirea Sfinților
Mărturisitori din Transilvania și a celor împreună cu dânșii,
care se pomenesc.
Și
atunci Duminica, „ziua Domnului”, ea devine ziua în care noi ne
bucurăm de Domnul, Cel care a înviat, și începem să avem
privilegiul pe care îl aveau Apostolii – că Apostolii așa au
început să slujească Duminica. Iustin Martirul și Filosoful zice,
în Apologia lui, printre altele, că „în ziua soarelui” (când
vorbim de „soare”, înțelegem „Soarele dreptății”, cum Îl
numim la Nașterea Domnului pe Domnul Hristos), adică în ziua
Domnului, „ne strângem și facem așa cum au făcut Apostolii,
înălțăm rugăciuni, frângem pâinea și ne împărtășim cu
toții”. Aceasta ar fi perspectiva creștinului.
Și
poate că încet-încet se întâmplă fenomenul invers la ce s-a
întâmplat odată cu edictul lui Theodosie cel Mare (când tot omul
a fost aproape obligat să devină creștin dacă voia să-și
păstreze slujba, și mai ales cel din serviciul public): să ajungem
să mergem la Liturghie și să trăim Liturghia cei care dorim să
ne ducem să împlinim „porunca cea mântuitoare” – că în
Liturghia de la Sfântul Ioan Gură de Aur se spune: „Pomenind,
așadar, această poruncă mântuitoare…” – adică e o poruncă:
„Luați, mâncați… beți dintru acesta toți… Faceți aceasta
întru pomenirea mea” 1 Corinteni 11:24-25, cum se păstrează la
Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare.
Și
în felul acesta, noi altfel trăim – și normal că te bucuri: eu
văd la noi, la paraclis, la Roma, cum vin oamenii Duminica la slujbă
și zic: „De-abia am așteptat să vină Duminica! Ne-o fost dor să
venim Duminică la biserică!”. Săptămâna este atât de
istovitoare și atât de apăsătoare, că omul are nevoie ca de aer,
ca de apă să se adape la Izvorul nestricăciunii. Și de asta
zicem: „Trupul lui Hristos primiți și din Izvorul cel fără de
moarte gustați”.
Asta
nu-i numai o metaforă, și nu privește numai pe clerul din altar –
că atunci noi, clerul, putem să slujim la o oră aparte, nu trebuie
neapărat să vină lumea, putem să ne facem noi „Liturghie
privată”, cum se mai face uneori în biserica romano-catolică:
preotul își face așa-numita „messă în tăcere”, și el își
zice acolo rugăciunea lui, se împărtășește; și înainte, până
la Conciliul Vatican II, fiecare preot era obligat să facă asta
singur pe zi, în afară de messa pe care o slujea în biserică. Și
ne facem noi treaba asta și nu ne mai interesează de restul! Dar
rostul acestei întâlniri duminicale este ca tot poporul să se
împărtășească. Zice Sfântul Iustin Martirul și Filosoful:
„Clerul se roagă și spune întâiul-slujitor câte rugăciuni
poate, după care tot poporul spune: «Amin». Și cheamă Duhul
Sfânt peste Darurile de pâine și vin, care se prefac în Sfântul
Trup și Sânge al lui Hristos. Și apoi cu toții se împărtășesc”.
Asta
ar fi mentalitatea creștinească în care, încet-încet, poate că
va ajunge obștea Bisericii să redevină acea adunare, ekklisía,
care înseamnă adunarea celor au ca rost al venirii la biserică să
împlinească „porunca cea mântuitoare”: „Faceți aceasta
întru pomenirea mea: luați, mâncați, acesta este Trupul Meu; beți
dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu” cf. 1 Corinteni
11:24-25. Asta-i perspectiva cea mai simplă, și atunci normal că
omul, când iese de acolo, zice: „Ce voi răsplăti Domnului pentru
toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele
Domnului voi chema” Psalm 115:3-4. Și iese afară chemând Numele
Domnului. Și când zicem: „În pace să ieșim”, iese omul cu
pace, și „contaminează” cu pacea lui pe cei din jurul lui.
„Ai
lui Hristos”
Noi,
din păcate, suntem „virusați” de mentalitatea lumii, și
mentalitatea lumii acesteia ne-a înlumit. Suntem într-un proces de
înlumire: asta înseamnă secularizarea. Mentalitatea lumii are
totul calculat și face lucrurile din datorie – și atunci ne facem
și noi „datoria”: venim și „bifăm” la biserică, și
cumpărăm trei lumânări și dăm un pomelnic, și I-am dat
Domnului „temă acasă”: pentru serviciu, pentru câștigarea
procesului, pentru îmblânzirea dușmanilor, pentru pedepsirea
dușmanilor și ce se mai scrie prin pomelnice, și așteptăm
rezultatele, că deja noi am introdus „fisa” în „aparatul
liturgic”. Și ne mirăm după aceea că nu mai sunt rezultate, și
nu sunt rezultatele scontate. Cum spunea cineva de la țară: „Am
plătit slujbă, și n-am cunoscut”. Așa că, dacă „plătești
slujbă”, Îl jignești pe Dumnezeul cel viu, și ai „greșit
adresa”: te-ai dus la o prăvălie.
Dacă
voiai să te duci la Dumnezeul cel viu, te puneai în genunchi și te
smereai în fața Lui și ziceai: „Doamne, iartă-mă”, ca
vameșul, „că nu sunt vrednic… Milostiv fii mie, păcătosului!”
cf. Luca 18:13. Sau te duceai ca sutașul, așa păgân cum era, că
nu știa prorociile Vechiului Testament despre Domnul Hristos: „Nu
sunt vrednic să intri sub acoperișul casei mele, dar spune numai un
cuvânt…” Matei 8:8. Și atunci Dumnezeu ne-ar ajuta și ne-ar
binecuvânta. Deci cam asta ar fi perspectiva.
Din
păcate, dacă noi, creștinii, care suntem ai lui Hristos (asta
înseamnă „creștini”: ai lui Hristos), ne trăim propria viață
într-o mentalitate care nu mai este a creștinilor, ci este a lumii,
se văd consecințele, că nici măcar în Săptămâna Pătimirilor,
o dată pe an, nu suntem în stare să ne adunăm. Că nu ne mai
putem aduna dacă suntem împrăștiați tot anul. De asta nu ne mai
bucurăm: pentru noi nu mai e o bucurie – e o corvoadă, o datorie
să ne spovedim mai mult de o dată pe an! Și acea o dată pe an să
vină ca la un fel de bifare: „Mă duc să «pontez» la biserică”
– și așteptăm să mai avem și schimbarea vieții! Din păcate,
asta nu se întâmplă. Omul crede că de vină este preotul sau
rugăciunea sau Dumnezeu, dar în nici un caz faptul că el trăiește
altfel decât în perspectiva creștinului.
Așa
că, dacă vrem să fim ai lui Hristos înseamnă că Domnul Hristos
trebuie să ne fie măsura și dreptarul după care ne orientăm şi
la care ne raportăm. Iar Hristos ne propune o transfigurare din
desfigurarea în care am ajuns, o trecere de la starea de moarte
sufletească în care ne aflăm, la o viaţă nouă, viaţa în duh –
nu numai viaţă cu pâine şi cu apă şi cu muncă şi cu odihnă,
ci viaţa cea dinlăuntru. Și ne propune, nici mai mult, nici mai
puţin, decât să ne înfruptăm şi să ne împărtăşim din viaţa
Lui.
Material
realizat de
Gheorghe
Fecioru
0 comments:
Trimiteți un comentariu