Evanghelia
Luca
8, 41-56
În
vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era
mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl
ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de
doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus
şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani
curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de
către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la
spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit
curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a
atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care
erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te
strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de
Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am
simţit puterea care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzând că
n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând la picioarele
Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a
atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar Iisus i-a
zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în
pace. Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai-marelui
sinagogii şi a zis acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe
Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme;
crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe
nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe
tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau
pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit,
ci doarme. Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit.
Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a
strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors
şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i se dea ei să
mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a
poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.
Sfântul
Nicolae Velimirovici - „Evanghelia
puterii lui Dumnezeu”
„Iată
a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele
sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre
în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi
ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl
împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de
sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul
nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de
poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a
zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind,
Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este
cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva.
Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia,
văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea
Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi
cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică,
credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a
venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta.
Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns:
nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a
lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan
şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mama. Şi toţi plângeau
şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit,
ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând
pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă,
scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a
poruncit să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii
ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic”.
Când
raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când
flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când
magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă
electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate
aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor
duhovniceşti. Tot ce se întâmplă înafară este doar o imagine a
ceea ce se petrece înăuntru. Toată natura cea efemeră e ca un vis
faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de
înţelegerea sufletească. Sufletul e conştiinţa trupului, iar
conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de
suflet, sufletul primeşte viaţă şi vedere. La fel se întâmplă
cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul
lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi
mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se
pierd. Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură,
magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare, şi
toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu.
Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet
despărţit de Dumnezeu.
E
cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl
aduce la viaţă, îi dă lumină şi flacără, magnetism şi
electricitate, cu puterea vieţii? Este cineva în adâncul şi
largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să
se scoale şi să umble şi să vorbească? Trebuie să fie, altfel
soarele şi pământul, iarna şi primăvara, magnetul şi
electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu
există, o umbră fără realitate, un vis fără conştienţă.
Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe
pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa şi
realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot
ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul
a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare şi pământ,
de iarnă şi de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi
de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o carte
deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până
la capăt.
El
e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele
moarte îşi primesc lumina şi căldura, mişcarea şi puterea. El
este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază.
Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere,
surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor
minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.
Evanghelia
de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos,
bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. În vremea aceea,
„Iată a venit un bărbat, al cărui nume era lair şi care era
mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga
să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece
ani, şi ea era pe moarte”. În care vreme? Când s-au întâmplat
acestea? În vremea când Domnul s-a întors peste mare în corabie
din ţinutul gadarenilor, unde curăţase doi oameni de demoni, după
ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari
minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, să săvârşească o a
treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt,
ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ
în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru
bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem
lumina (Ioan 12, 35).
Deşi
aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate
arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului
Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor şi
stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei
mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i
mai greu: să potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să
vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii? Toate trei sunt
la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de
uşoare pentru Hristos. Oricare din aceste minuni ai încerca să
pătrunzi, simţi, cu frică şi cutremur, atotputernica suflare ce a
făcut, în început, lumea. „A zis Dumnezeu... şi a fost aşa”
(Facere 1, 11).
Acest
Iair este numit la Matei „dregător", iar Marcu şi Luca arată
ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele
sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii.
Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la
fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în
viaţa de după moarte. Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui,
lovitura era îndoită: odată durerea de părinte, şi apoi ruşinea
şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere
era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit
la Hristos şi I s-a închinat, zicând: „Fiica mea a murit de
curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei
9, 18).
De
ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte, iar Matei că
a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a
desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii
obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este?
Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe
neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul
care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare
decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă
e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa!” Dar
casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu
murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte, se
vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.
Iair
avea, într-o măsură, credinţa în Hristos, dar această credinţă
a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din
Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa
sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar Îl
ruga: „zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”
(Matei 8), Iair L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi
puna mâna Sa deasupra fiicei care murise. Credinţa lui, aşadar,
avea ceva trupesc întrînsa: „Pune mâna Ta peste ea”. Iair
cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea
cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă
glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii
îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi
îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de
bine ca şi mâna! Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit
pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă
credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o
minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a
lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg
vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de
Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se
pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Şi-a întins
mâinile pe Cruce, ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi
cei care vin către El, de oriunde şi oricum ar veni ei.
Dar
vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu
mulţimile spre casa lui Iair: „Şi, pe când se ducea El,
mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani
avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi
de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate,
s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea
sângelui ei”. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos
la întoarcerea din Gadara şi acum se îmbulzea pe lângă Dânsul.
Pentru că se zice: „S-a adunat la El mulţime multă” (Marcu 5,
21). Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui,
unii din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În
această mulţime se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea.
Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru
supărător, o umilinţă. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se
opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie! Această
făptură căutase vindecare şi dăduse pe doctori şi pe leacuri
tot ce avea, dar în zadar, nimeni şi nimic nu-i
fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru
valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ei pe
pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se
târască de la o zi la alta într-un chin şi o necurăţie fără
leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar
Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din
făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire şi spre mai marea lui
Dumnezeu slavă.
„Numai
să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă” (Matei 9,
21), îşi spunea femeia, făcându-şi cu greu loc prin mulţime ca
să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se
încrezuse până atunci şi în doctorii pe la care umblase
zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese şi credinţa
în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere
să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă,
pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei şi autosugestiei. Biata
femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apără în faţa lui
Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi
dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni? Ar fi
trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea
era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la
spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.
„Şi
îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Dar cum şi-a dat ea
seama că i s-a oprit curgerea sângelui? A simţit în trup că s-a
vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat
într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până
atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a
atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu
l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele.
S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o
încăpere întunecoasă de lumină.
Nu
a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat
numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că
mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se
atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care
nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul
între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale
Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al
Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate
ca picăturile de ploaie". Cum s-a schimbat, tainic, întreaga
zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi
preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în
credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul şi sângele
Său! De negrăit este acest lucru, de necuprins, de nepătruns !
Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, şi
îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse ridica
nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la
doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-au
dat nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată,
care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o
umbră de tulburare. Iată deplinătatea şi desăvârşirea darului
care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1,
17).
„Şi
a zis lisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind,
Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este
cel ce s-a atins de Mine? Iar lisus a zis: s-a atins de Mine cineva.
Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine”. De ce întreabă
Domnul? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie şi că
cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care
s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea şi în
ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor
celor atunci de faţă şi nouă tuturor.
Omul
trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inimă curată şi
mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne
înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu,
deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când
ei nu-şi arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu îi
dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar
fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie
ceva spre mântuire? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu
putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de
oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru
el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa
femeii, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i
arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la
dânsul şi să-şi puna mâna peste copila moartă. El are putere să
vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează
prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca şi de aproape,
în drum ca şi în casă.
Domnul
vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de
la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci
pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest
adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl
primeşte omul, de la Dumnezeu însuşi îl primeşte şi cu voia lui
Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala
femeii fără ştirea lui Hristos, fără puterea Lui nemijlocită.
Este aceiaşi putere vie şi voitoare care lucrează şi prin icoane
şi moaşte întru binele credincioşilor. Credinţa creştină nu
are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu
poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea
Dumnezeului celui viu nu lucrează fără ştirea Lui.
La
fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu
toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri
şi ape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia
leacuri şi bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu
care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va vindeca.
Iar cine ia, leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă.
Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a
lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca şi el să ajungă să cunoască
şi să slăvească puterea Lui. Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul
din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici
conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu
vindecare şi bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus
celui tămăduit: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte
ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19). Mulţi
în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi se
atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins
cu frică şi sfială, a primit ajutor. La fel se întâmplă şi
astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele
sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea
iscoditoare dar cu inima rece care Îl atingeau pe Hristos. Dar cu
adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă
precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să
vadă; cine are urechi de auzit, să audă!
„Şi
femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând
înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a
atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis:
îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”.
Din glasul şi din vorbele lui Hristos femeia şi-a dat seama că El
îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi
cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse
taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea
lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea
Atotputernicului. Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea
căutase să ascundă, tremura şi înaintea Atotştiutorului. I se
dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi
atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit
totul. Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odată
cu boala. În locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei
şi atotştiinţei lui Hristos.
Văzând-o
atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând:
„Îndrăzneşte, fiică”! Oare este pe lume mângâiere mai dulce
decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de
moarte? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este
îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu. Nimeni nu
ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i
mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe
sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte
dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceşte.
Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul şi cu sufletul. Cu
trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se
făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia
şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.
„Credinţa
ta te-a mântuit”. Aceste cuvinte sunt şi de încurajare şi de
învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind
şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea
puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, şi dacă nu Şi-ar fi
împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit
pământul sub pasul Lui? N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul
Său? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă? Cine ar fi
îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă? Cine I-ar fi
auzit glasul fără să se spulbere? Dar de aceea a luat Domnul trup
de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat
oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe
seama credinţei lor.
Dar
iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a
înrăutăţit: „Şi încă vorbind El, a venit cineva de la
mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe
învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede
numai, şi se va izbăvi”. Acum se vede bine că, la vremea când
Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila
încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea
spune că era ca şi moartă. „Nu mai supăra pe învăţătorul”.
Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare, de
către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât
de bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige
durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi
îmbărbătare: „Nu te teme”. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat:
pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui
Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul
lucru pe care tu poţi să-l faci: Crede numai. Ai văzut acum, după
cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate să facă Dumnezeu. Cel
ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată
vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată
sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.
Şi
venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai
pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.
Cinci martori ajung. Şi la curţile pământeşti ajung doi martori.
A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi
martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale din
Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a
pătrunde şi purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei
aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de
Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe
astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul. Mai târziu, la
învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau
să fie toţi de faţă. Iar părinţii fetei se înţelege de ce
erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea
sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să
primească ajutor duhovnicesc prin fiică?
Intrând
în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila
care murise, pentru că „toţi plângeau şi se tânguiau pentru
ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de
El, ştiind că a murit”. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau
acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după
obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare şi
„plângeau şi se tulburau mult” (Marcu 5, 38). Iair era un om de
vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afară de
cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo
o mulţime de rude, prieteni şi vecini care plângeau din toată
inima după copila dusă aşa de timpuriu.
De
ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie
mai bine ca oricine că fata a murit? Mai întâi, pentru ca toţi
cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au
găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa
părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă
cu El pe acest pământ, şi-a pierdut boldul şi puterea asupra
oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea
omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din
aceasta viaţă în cealaltă; şi un singur Domn este, şi al
acestei vieţi, şi al celeilalte. Pentru omul legat prin viaţă de
trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea
radicală de viaţă. Când o maşină rămâne în pană pe drum,
călătorii rămân şi ei în pană, neputând să meargă mai
departe singuri. Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti.
Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, dacă maşina se
împotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum şi
merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut şi maşina şi
călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători
să-i aducă înapoi, ca să meargă mai departe cu ea? La fel e şi
cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se
întoarce la el. Iar că pe bună dreptate a asemănat Domnul moartea
cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin
învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile
în mormânt, precum şi prin învierea multora în ceasul morţii
Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când
morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor şi
plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea
fiicei lui Iair.
Aşadar,
ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii
potriviţi? „Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de
mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te!” Cei ce umpleau
iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau
încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era
nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea şi vor vedea cu
ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa
acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei
întâi-stătători ai apostolilor Săi. Felul de a lucra în toate
minunile Sale, era aducerea omului la descoperire şi uimire prin
înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt.
Scoţându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a
făcut să rămână în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi
Dătătorul de Viaţă. Nu se ascunde — sau mai degrabă se
dezvăluie — aici marea taină a sufletului? Când într-un păcătos
sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu
cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită,
întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia
sunt aşa-numiţii „materialişti" ai zilelor noastre: umbre
fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri —
ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi
ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul
le zace demult. Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul
ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi
Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică
iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc.
Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaică,
rostite de Domnul când a atins copila cu mâna Sa: „Talita cumi!”,
care înseamnă acelaşi lucru: „Copilă, scoală-te!”
Ce
s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? „Şi
duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i
se dea să mănânce.” Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul
ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese
acolo unde merg duhurile celor morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele
Sale, Domnul a săvârşit două minuni: mai întâi a restaurat
trupul şi apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în
trupul teafăr. Dacă nu i-ar fi tămăduit trupul, de ce folos ar fi
fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav? Ar fi însemnat
să se întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O astfel de
înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul
nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite,
ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi,
ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu
amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe
amândouă. Aşa şi aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu
bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit
Domnul să i se dea să mănânce, ca să se vadă bine că fata e nu
numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi
îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5, 42), ca să vadă
toată lumea că s-a însănătoşit şi cu trupul. Trebuia să se
încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a
sculat, a umblat, a mâncat. Ştia Domnul cu ce neam necredincios are
de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă, odată cu minunea,
şi dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi,
că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară
de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea
fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât
de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi
necredincios!
Şi
au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună
nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să
înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de
toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna
afară şi să strige în gura mare minunea care s-a săvârşit, ci
se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea
Dumnezeului celui viu revărsându-şi cu căldură recunoştinţa.
Vestea se va duce de la sine, nici o grijă! Nu trebuie, în aceste
clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la
datoria voastră către Dumnezeu.
Astfel,
vindecând pe femeie de curgerea sângelui şi înviind copila
moartă, Domnul Şi-a dus mai departe lucrarea de vindecare a
sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că
desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea
mărunţişurilor trecătoare şi a întâmplărilor lumeşti.
Curiozitatea este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la
pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti şi
sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa
floare de mac are într-însa otravă, aşa şi curiozitatea poartă
într-însa un venin tare care distruge şi sufletul şi trupul.
Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci
ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: „Ochiul nu se
satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude”
(Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui
pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în
nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer
curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi
sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui
Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei
care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu
starea lor şi nu-i cer ajutorul?
Dar
este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să
meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea şi puterea? Nu te
îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a
înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va
duce vestea învierii sufletului şi trupului tău. Dumnezeu are
telefoanele şi telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide
omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi. El ştie cel mai bine
cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut
glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie! El
stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu
spaţiul şi timpul. Tu aminteşte-ţi numai ce datorie ai către
Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, şi grăbeşte-te să-i
aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie.
Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu