Prietenia
este una dintre formele iubirii. Spre deosebire de dragostea
pasională (eros, în limba greacă), prietenia (philia) este o
iubire calmă, neposesivă, liniștită și realistă: într-o
relație de prietenie îl iubești pe celălalt, îți iubești
prietenul pentru ceea ce este el. Prietenia, cu alte cuvinte, este
lipsită de reziduurile iubirii erotice: suferință, angoasă,
gelozie.
O
viață firească, petrecută în interiorul ordinii create de
Dumnezeu, presupune să întreținem legături firești cu semenii
noștri.
Una
dintre aceste forme firești de interacțiune cu oamenii este
prietenia. Dar ce mai înseamnă prietenia, atât ca sentiment, cât
și ca relație umană, în ziua de astăzi? Într-o eră a
comunicării, nota sociologul francez Jean Baudrillard, a dispărut
comuniunea dintre oameni. Dacă privim atent în jurul nostru, nu
avem cum să nu îi dăm dreptate. „Comunicăm”, dar de regulă
prin intermediul internetului. Tinerii din ziua de azi preferă să
„comunice” prin mess sau pe facebook, să își dea like-uri unii
altora pe pagina de FB. Nu mai au deprinderea de a ieși din casă și
de a întreprinde, în mediul real, ceva concret: un joc, o
expediție. Atunci când, în sfârșit, se întâlnesc față către
față, își scot din buzunar telefonul mobil și… reintră,
fiecare în parte, pe rețelele de socializare.
În
cenușia noastră viață urbană mai întâlnim, adesea, o situație.
Ți-ai dat întâlnire cu un vechi prieten pe care nu l-ai mai văzut
de multă vreme. V-ați așezat undeva și ați început să depănați
amintiri comune sau ați început să vă povestiți, unul altuia, ce
s-a mai întâmplat inedit și semnificativ de la ultima întâlnire
până în prezent. La un moment dat, unuia îi sună telefonul.
Telefonul reprezintă o urgență. Răspunde el sau răspunzi tu și
din acel moment acea întâlnire prietenească și-a pierdut rostul:
fie convorbirea telefonică nu se mai sfârșește, fie încep noi
apeluri telefonice, care necesită, toate, un răspuns urgent.
Tirania
mediului virtual și tehnologizarea excesivă a vieții au produs
mutații semnificative în relațiile interumane, afectând, printre
alte sentimente firești, și prietenia.
De
aceea, consider că o rememorare a înțelesurilor ei străvechi
ne-ar putea ajuta să reînvățăm să o prețuim la adevărata ei
valoare și, mai ales, să o cultivăm.
Înțelepciunea
antică despre prietenie
În
dialogul Lysis, Platon - prin intermediul personajului Socrate -
demonstrează că prietenia este o relație de reciprocitate între
doi oameni egali și care se percep unul pe celălalt ca egali.
Prietenia necesită egalitate, presupune să îl vezi pe celălalt ca
situându-se la același nivel cu tine. Acest raport de
egalitate a fost surprins, înaintea lui Socrate, de Pitagora:
„Prietenia este o egalitate făcută din armonie”.
Ucenicul
lui Platon, Aristotel, a consacrat, la rândul său, pagini
memorabile prieteniei. În tratatul său de etică - Etica nicomahică
-, el scrie că prietenia este nici mai mult, nici mai puțin decât
condiția fericirii și un refugiu împotriva nefericirii. În opinia
sa, prietenia este „de dorit prin ea însăși” și constă mai
degrabă în a iubi decât în a fi iubit. Prin urmare, prietenia
este un impuls altruist al inimii, lipsit de orice urmă de egoism
sau interes. Prietenia, scrie Stagiritul, este mai bună chiar decât
dreptatea, incluzând-o în sine, prietenia fiind o culme a ei.
Prietenia se află la mijloc între absența aproapelui și
contopirea cu el, putând fi definită ca fidelitate față de
celălalt, comuniune cu el.
În
perfect acord cu opinia despre prietenie, pe care Platon o formulează
în dialogul Lysis, Aristotel consideră că prietenia nu poate
exista în absența unei relații de egalitate între doi oameni,
egalitate care fie precede prietenia, fie este instaurată de ea. O
relație de subordonare sau de supraordonare, de superioritate față
de celălalt este contrară prieteniei.
„Iubirea
este virtutea prietenilor”
Ar
fi un truism să spunem că prietenia are ca fundament sinceritatea,
dar o prietenie cu ascunzișuri, cu lumini și umbre încetează a
mai fi o prietenie adevărată. Sinceritatea presupune, la rândul
ei, încrederea în celălalt. Cum să nu fie desconsiderată
prietenia într-o eră a suspiciunii, ca aceasta pe care o trăim
noi?
Dacă
vom lua în mână o istorie a filosofiei antice, vom descoperi acolo
că discipolii lui Epicur cultivau între ei prietenia,
mărturisindu-și greșelile săvârșite unii față de alții,
dojenindu-se, dar și bucurându-se de sentimentul încrederii
reciproce.
Aristotel
demonstrează că nu putem fi prietenii tuturor și că nu putem avea
un număr foarte mare de prieteni. Prietenia este selectivă și are
o arie restrânsă. Nu te poți împrieteni cu cineva care are o altă
viziune despre lume, alte valori care îi coordonează acțiunile,
alte scopuri de atins. Iar cei care satisfac aceste condiții
indispensabile pentru o prietenie reală sunt puțini.
Deși
prietenia are ca resort intim dorința afectivă, pasiunea, în forma
ei cea mai înaltă, ea este o virtute, în toată puterea
cuvântului: „Iubirea este virtutea prietenilor”, scrie
Aristotel. El ne oferă mai multe exemple de iubire care presupune
prietenia: „Bucuria pe care mamele o resimt pentru că își iubesc
copiii”; iubirea dintre soț și soție, o relație în care
„amândoi își pun bucuria în beneficiul celuilalt”; iubirea
părintelui pentru copil; iubirea fraților, unul pentru celălalt;
iubirea filială.
Prietenul,
podoabă de mare preț
Unul
dintre cele mai frumoase elogii aduse prieteniei îl întâlnim în
„Epopeea lui Ghilgameș”. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl
înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când
Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care
cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe
Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu,
Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă,
oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu,
(prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./
El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul
de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de
sărbătoare, podoaba mea de preţ/ - Un (demon) rău s-a sculat şi
mi l-a răpit!”
Prietenia
este o treaptă în devenirea noastră interioară. O treaptă care
precede forma supremă de dragoste: dragostea universală și
dezinteresată pentru toți oamenii - pentru prieteni, dar și pentru
dușmani, pentru cei de aproape, dar și pentru cei de departe. O
dragoste universală, dar manifestată întotdeauna față de omul
concret, în carne și oase, care ne stă în față. Starețul
Zosima - alter-ego literar al starețului Ambrozie de la Optina - o
îndemna pe moșiereasa Hohlakova, care îi mărturisise că îi este
atât de dragă umanitatea, să iubească oamenii concreți din
proximitatea ei: „Străduiți-vă să iubiți pe cei din preajma
dumneavoastră, să-i iubiți din toată inima și neprecupețit”.
Iubirea
agapică (agapè, în limba greacă, cuvânt provenit de la verbul
agapan - a iubi, a primi cu bucurie, a îndrăgi) este o dragoste
activă, cu un profund conținut etic.
Este
dragostea jertfelnică, trăită la cele mai înalte cote ale
ființei, dragostea sfinților; aceea care îl îndemna pe Sfântul
Siluan Athonitul să se roage pentru lumea întreagă și pentru
întregul Adam.
Este
acea dragoste la care ne cheamă Mântuitorul: „Precum voiți să
vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31).
Autor:
Ciprian Voicilă
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu