Mihai Eminescu - Răsai asupra mea...

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mihai Eminescu: România în luptă cu panslavismul - „Rusia voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român”

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă.

Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti „Hristos a inviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

Extrase din: Mihai Eminescu, „România în luptă cu panslavismul”, Timpul, iunie 1878

Sursa: Cer și Pământ Românesc

Mihai Eminescu – „lumina lină” a literaturii române

Nu este deloc ușor să scrii despre o vastă personalitate, cum este cel care a fost numit, pe drept cuvânt, luceafărul poeziei românești, geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie, dar și – în ciuda tuturor celor ce au negat acest lucru – apărător al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii noastre. Este bine să ne ferim de afirmații categorice despre uriașa personalitate a marelui nostru poet, cum că el ar fi fost ori ateu categoric, ori un apologet fervent al Bisericii Ortodoxe. Ne intărește această convingere mărturisirea dintr-un interviu al Maicii Benedicta, renumita doamnă acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, cercetător de prestigiu și eminescolog consacrat: Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicții viața și gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educație religioasă extrem de îngrijită, ca toți copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuțe la schitul Agafton, iar el a învățat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipotești care l-a introdus în cărțile sfinte, în – să zicem și noi ca Mateevici – «limba vechilor cazanii», căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri românești.

Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850 în ținutul binecuvântat și plin de sfințenie al Botoșanilor, ca al șaptelea din cei unsprezece copii ai unei familii plină de credință este, că vrem sau nu, pilonul central al literaturii române și totodată un impresionant apărător al valorilor naționale românești, care a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, devenind astfel un model veșnic pentru noi, cei care astăzi simțim că ne pierdem identitatea sub tăvălugul tot mai apăsător al acestor vremuri în care istoriei neamului nu i se mai dă prea mare importanță.

Nu avem până acum știință ca Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie de-a lungul studiilor sale, însă pentru el, în ciuda tuturor celor care neagă acest lucru, Sfânta Scriptură a avut un rol capital, modelându-se – așa cum el însuși mărturisea – după aceasta, considerându-o adevăratul și veșnicul pedagog al omenirii: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Budha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima Mielului simțitor și în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane”. Iubirea doar poate alunga duhul lumii acesteia, duhul vrăjmășiei și al urii: ”Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voințe imposibilă. Când iubirea este, […] cearta e cu neputință”.

Singură iubirea este și în gândirea lui Eminescu cea care ne poate conduce spre dreaptă creștere, însă ca și acum, și atunci în vremea sa, majoritatea dintre noi ne facem că nu vedem acest fapt: „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâșiem […]. În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea Lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește scăpare”, iar într-un alt articol al său, din ziarul „Timpul”, cuvintele sale pe această temă devin, cu adevărat, rugăciune: „Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu ești dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! […]. Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi și, cât este despre gândul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite și bunătății cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpâne!”.

Mântuitorul Iisus Hristos nu este pentru Eminescu doar un Dumnezeu coborât între oameni, ci Dumnezeu adevărat și om adevărat; astfel devine pildă de viețuire, pildă vie și paradigmatică pentru toți: „E ușoară credința că prin precepte teoretice de morală, prin știință oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune, după care să-și modeleze caracterul și faptele. Precum arta modernă își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela propria sa viață”.

Dacă și astăzi mai auzim voci de la diferite societăți numite umaniste că religia nu are ce căuta în școală, deformând mintea elevului, Eminescu, încă din vremea lui, combătea o astfel de poziție, afirmând că numai religia poate să ridice societatea din starea în care este, formând cu adevărat mintea noastră întru bine și adevăr: „Prin ignorarea laturei educative a școalii, a bisericii, și a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, […] o țară în care totul e atins de morbiditate”; „Într-o țară în care religia și curăția moravurilor au fost înlăturate […], în care conștiința de drept și nedrept, de bine și rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, […], spiritul public caută în zadar un razem contra corupției”. Privind la societatea contemporană lui, parcă neschimbată și astăzi, Eminescu observa: „În loc de-a merge la biserică, mergem la cafenea”, uitând de valorile axiologice ale neamului românesc. Căci simbioza dintre neamul românesc și Biserica Ortodoxă era, în gândirea eminesciană, singură vitală pentru dăinuirea acestui neam în istorie: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

Mihai Eminescu a plecat mult prea devreme spre cele veșnice; mult prea devreme pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu toate că era conștient de calitățile lui, niciodată nu s-a mândrit cu acestea, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi: „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”, mărturisea Eminescu.

Celor care l-au numit sau încă îl mai numesc pe Eminescu liber cugetător, el însuși le răspunde într-un articol din publicistica lui: „a vorbi despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numește în logică o contradicție în termeni, e ca și când ai zice «oțel de lemn»”.

Poetul nepereche al literaturii noastre mereu s-a considerat un căutător al lui Dumnezeu, și de vreme ce Îl căuta, cu siguranță, L-a și găsit, căci într-o mărturisire târzie, din ultima perioadă a vieții sale pământești în bolnița Mănăstirii Neamț, de ziua lui, la 8 noiembrie 1886, un duhovnic al acestei mănăstiri a consemnat pe un Ceaslov că Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit și împărtășit, și după ce ieromonahul a împlinit acestea, Eminescu i-a sărutat mâna și i-a zis: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Avem această nădejde sfântă că sufletul său se mângâie în „Lumina lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte” unde ascultă cântările îngerești și se roagă pentru neamul pe care l-a iubit atât de mult și pentru Biserica sa pe care a numit-o mama poporului român. (autor: ÎPS Varsanufie, sursa: Revista Clipa)

Sursa: Foaie Națională

Povești românești la Cernăuți

TVR Internațional ne invită să descoperim poveștile Cernăuțiului, un oraș pe care istoria l-a așezat uneori între granițele României, alteori în afara lor, un oraș care nu uită că a găzduit cărturari de frunte ai neamului românesc și căruia îi place să spună povești românești. Cum este cea despre Casa Hurmuzachi. Ori cea despre școala în care a învățat Mihai Eminescu. Sau cea despre cimitirul în care sunt îngropați mai mulți membri de onoare ai Academiei Române. Ba chiar cea despre penitenciarul în care s-a îmbolnăvit Ciprian Porumbescu. Ca să nu mai vorbim despre cea cu Liceul în care a predat Aron Pumnul.

Prima parte a reportajului

A doua parte a reportajului

Preluare de pe TOCpress

Mihai Eminescu, despre problema Basarabiei la 1878

În ianuarie-februarie 1878, Mihai Eminescu publica o serie de articole în ziarul „Timpul“, cu privire la controversata – și atunci, situație a Basarabiei. Iată doar câteva pasaje din acel set de articole pretențioase. 

25 ianuarie 1878

„Astfel dar am pierdut 15000 de oameni şi câteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe ,,mandatarul Europei” în Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.

Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pământ stăpânit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr.

Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

28 ianuarie 1878

„N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular şi nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem nimic de la ea în special decât ca să consfinţească cuvântul împăratului ei. Numai toţi semnatarii Tratatului de Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne pot da ceva — lua nu ne pot nici ei nimic, prin Tratatul de la Paris: integritatea şi neatârnarea teritoriului nostru actual.”

10 februarie 1878

„Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi suntem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.

Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. […]

Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.

Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde şi noi nu vindem nimic!”

14 februarie 1878

„Iată în fine că sosi generalul Ignatief, pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să reanexeze astăzi părticica ce-am recăpătat-o noi cu mare greu la 1856.

Ştiindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a noastră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărăţia rusească şi fiindcă guvernul nostru ştie importanţa împreunată cu această cucerire a lui Mircea cel Bătrân, era natural ca guvernul nostru… să nu ştie nimic, absolut nimic despre intenţia Rusiei, ba, mai mult încă, atât era de neştiutor asupra acestui punct, pe care celelalte puteri îl ştiau înaintea trecerii Dunării a armatelor ruseşti, încât au intrat şi în război pentru ruşi. […]

Chestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o cestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o chestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.

Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci, pentru acest petec de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.”

19 februarie 1878

„Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat, a cărui a constituit aproape jumătatea. Independentă la început, ca Moldova, şi sub dinastia Bogdanilor, a susţinut acea luptă eroică şi disproporţionată în contra islamismului învingător a cărei culme strălucitoare au fost victoriile lui Ştefan cel Mare, lupta care, cu mult înainte de apariţiunea politică a Rusiei pe scena lumii, a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înţelepte tractate, progresele spăimântătoare ale Semilunei. În sfârşit, împreună cu Moldova, a intrat cu înalta Poartă în acele relaţii rău definite pe care diplomaţia modernă, în lipsa de alte cuvinte, le-a caracterizat prin numirile împrumutate dicţionarului feudalităţii, de suzeranitate şi vasalitate, dar care în drept constituiau mai mult un fel de independenţă a celui slab protejată de cel tare, în schimbul a câtorva îndatoriri precise. […] Orişicum, în 1813, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit impropriu suzeranitatea Porţei Otomane. Basarabia fiind în această situaţiune, în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, şi încă și mai puţin cucerită de la populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi.

Se poate ca în sudul Basarabiei, precum în Crimeea şi sudul Rusiei, precum în Dobrogea, să se fi aflat pe atunci câteva pâlcuri de bandiţi nesupuşi, tătari musulmani ce înfruntară autoritatea guvernelor regulate ale acestor localităţi, care era, atunci ca şi acum, Moldova, Poarta Otomană şi Rusia. Însă se poate oare serios susţine că de la dânşii Rusia a cucerit Basarabia, dacă este vorba de cucerire? Şi că dânsa revendică această provincie astăzi ca legitima lor moştenitoare? Populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi, formând o entitate politică în mijlocul Europei și la începutul secolului al XIX-lea, este o ingenioasă descoperire a corespondentului ,,Nordului”, pentru care ar trebui să solicite un brevet de invenţiune.

În orice caz, dacă se aflau în mlaştinile deltei Dunării câteva triburi vagabonde de tătari, imensa majoritate a populaţiunei era compusă de români agricultori cu portul, cu limba, cu tradiţiunile române. Chiar astăzi ei formează în Basarabia rămasă rusă o populaţiune compactă de aproape 700 mii locuitori.

Iată pentru ce susţinem că mica parte de Basarabie pe care o poseda România a fost într-adevăr restituită legitimului sau proprietar. Iată răspunsul nostru în privinţa dreptului României asupra Basarabiei. […]

Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, cari la fiece zece-cincisprezece ani ne fac a pierde tot fructul muncii noastre.”

N.red.: În perioada 3-14 martie 1878, Mihai Eminescu avea sa publice în ziarul „Timpul” întreaga istorie a Basarabiei, începând din veacul al XIV-lea până în al XIX-lea. 

Sursă: Timpul.md

Rugăciune - de Mihai Eminescu

  

     

  Nădejde şi-ntărire

  şi zid de mântuire

  pe tine câştigându-te,

  îngenunchem rugându-te:

  de chinuri ce ne bântuie,

  Marie, tu ne mântuie!

  O, Sfântă Marie!

  Tu, maica durerilor,

  regina tăriilor,

  tăria soliilor,

  izvoru-ndurărilor

  luceafăr al mărilor,

  îndură-te, pleacă-te,

  nădejdea corăbiei,

  învingerea sabiei,

  limanul sărmanilor

  şi soarele anilor,

  balsamul răniţilor,

  norocul iubiţilor,

  o, dă-ne tărie,

  Sfântă Marie!

  Iisuse Hristoase,

  de oameni iubitorule,

  Mântuitorule,

  izvor mântuirilor,

  de acum şi pururea

  şi-n vecii vecilor!

Mihai Eminescu: Din istoria mănăstirilor athonite

La 10 august 1878, jurnalistul  Mihai Eminescu scria pentru ziarul „Timpul” un articol privitor la legătura romanilor cu Muntele Athos. Aflăm că în vremea aceea unul din zece trăitori în Sfântul Munte era roman. Articolul este o mărturie importantă şi valoroasă, aducând detalii ale vremii asupra modului de organizare şi funcţionare a aşezămintelor monahale, asupra felului în care se dezvoltau şi erau susţinute mănăstirile şi schiturile. La data scrierii articolului, Arhimandritul Chiriac, stareţul bisericii Întâmpinarea Domnului din Schitul Cotlomusului, se adresă direct redacţiei “Timpul” cu rugămintea de a sprijini colecta pentru susţinerea aşezământului.

Iată mai jos textul eminescian:

„Din istoria mănăstirilor închinate ştim cîtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Gălugării înşii, astăzi în număr de 10000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate aşeza în sfîntul ţinut afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mîna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieţii Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe cînd celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pîne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărăţiilor ortodoxe a Bizanţului şi a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decît a aminti că dintre cele 21 de abaţii mare, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fondaţiuni româneşti şi anume : St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi în fine însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.

,,Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.

Domnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomuşului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.

de la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

stareţul bisericei Întîmpinarea Domnului

Pînă la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia „Timpului” primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a bibliotecei, ce se va înfiinţa.

Vom reveni asupra cestiunii.“

Sursă:  anomismia

Slujbă de pomenire la mormântul poetului naţional

Miercuri, 15 ianuarie 2014, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, va săvârşi slujba parastasului la mormântul poetului Mihai Eminescu din cimitirul Şerban Vodă din Capitală, începând de la orele 11.00.

La evenimentul organizat, în conformitate cu hotărârea nr. 575/2013 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 februarie 2013, de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor va participa un sobor compus din 4 preoţi, consilieri în cadrul Administraţiei Patriarhale şi Eparhiale, şi doi diaconi de la Catedrala Patriarhală. Răspunsurile vor fi date un grup coral (aprox. 20 elevi) de la Seminarul Teologic Liceal Ortodox Nifon Mitropolitul din Bucureşti.

Sursă: Agenţia de ştiri Basilica

8 septembrie-Naşterea Maicii Domnului / „Rugăciune" de Mihai Eminescu

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupra-ne coboară,

O, Maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Noi, cei din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne—ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, Maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

15 august 1871- Prima Serbare a studenţilor la Putna

„… serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o naţiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea naţiunei române în suvenirile trecutului, în însufleţirea prezentului şi speranţele viitorului! În trecutul neguros al naţiunii române sunt multe puncte strălucitoare, unul dintre acestea, cel mai strălucitor, este acela în care apare umbra măreaţă a lui Ştefan cel Mare, pe lângă această suvenire să ne adunăm la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna, aici să o zicem în faţa lumii, cum că am avut un trecut şi voim a avea un viitor! Iată ideea sărbătorii!”

„Comitetul Central pentru serbarea întru memoria lui Ştefan cel Mare”, 1870

Ciprian Porumbescu-Rapsodia Română

Despărţiţi de fraţii lor în 1775, românii din Bucovina nu au încetat niciodată să lupte pentru identitatea lor într-un imperiu care avea ca principiu „divide et impera”. Regimul politic le lăsa doar o mică libertate, atent supravegheată, şi îi supunea unor mari presiuni: învăţământul şi administraţia în limba germană, colonizarea intensă a rutenilor, funcţionarii de religie catolică. Personalităţi de seamă din intelectualitatea de origine românească au luptat pe plan politic şi religios, atât la nivel local, cât şi în capitala Imperiului, pentru păstrarea identităţii de neam, limbă şi credinţă.

Tinerii români care îşi făceau studiile în străinătate participau şi ei la această luptă. În atmosfera societăţilor studenţeşti se înfiripau proiecte menite să ţină trează conştiinţa românească.

Prilejul pentru o manifestare cu profund caracter românesc nu a lipsit. La 3 septembrie 1469 avusese loc sfinţirea mănăstirii Putna de către Mitropolitul Teoctist al Moldovei, în prezenţa ctitorului, Sfântul Ştefan cel Mare. Aniversarea a 400 de ani de la sfinţire, considerată atunci a fi fost cu exact un an mai târziu, în 3 septembrie 1470, era un pretext bun pentru ca autorităţile austriece să nu se împotrivească unei serbări - veritabilă şcoală naţională pentru minte şi suflet - la care să participe români din toate teritoriile româneşti.

Dacă prilejul a fost suficient pentru un mare eveniment, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au existat şi oameni pe măsură. Amintirile lui Teodor Stefanelli îl desemnează pe Mihai Eminescu ca fiind autorul ideii de a aduna la Putna tinerimea română: „Eminescu mi-a spus că el a această idee şi când l-am întrebat de ce tace şi nu o spune ca să o ştie toţi, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să ştie guvernul austriac că românii din România, adică supuşi străini, au propus aranjarea acestei serbări, dar el a sugerat ideea în mai multe părţi”.

Pregătirile au fost declanşate în toamna anului 1869. Un Comitet provizoriu elaborează la 25 decembrie un apel către conaţionalii lor din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuţi, Arad şi Blaj:

„Deşi desfăcuţi unii de alţii în privinţa politică, ne uneşte, totuşi, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi datine, aceeaşi religiune şi credinţă politică şi socială, de la Tisa până la Marea Neagră, de la Nistru şi până la Balcan; scopul nostru comun […] este, însă, o necesitate imperioasă pentru conlucrarea la acelaşi scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi cultură naţională”.

Din cauza suspiciunilor autorităţilor şi a războiului franco-prusac, serbarea nu a putut avea loc la 15 august 1870. După începerea anului universitar, au continuat pregătirile pentru o serbare la Putna. Au intervenit câteva probleme financiare şi organizatorice, între care falimentul băncii unde erau păstrate fondurile pentru serbare. Studenţii din Viena s-au unit într-o singură societate intitulată „România Jună” şi, cu Slavici şi Eminescu în frunte, au reuşit să-şi vadă gândul împlinit în anul următor.

Întâlnirea studenţilor români de la Putna a avut loc tot de hramul mănăstirii, pe 15 august 1871. S-au ridicat un arc de triumf şi un „portic festiv” după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, împodobite cu steaguri tricolore. În seara premergătoare hramului, „de-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salve de tunuri vuiesc pe vârfurile munţilor”.

Duminică, 15 august, la ora 8 dimineaţa, „trei rânduri de salve succesive anunţă adunarea oaspeţilor în porticul festiv”. Ioan Slavici deschide oficial serbarea în faţa unei mulţimi de peste 3.000 de oameni, care a asistat cu evlavie la slujbă. Liturghia a fost încheiată de cuvântul stareţului de atunci, Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei. A urmat sfinţirea darurilor ce aveau să fie depuse la mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, între care şi urna de argint cu pământ din toate provinciile româneşti, păstrată până astăzi în muzeul mănăstirii. După Primul Război Mondial, o parte din acest pământ va fi presărat pe locurile bătăliilor care au dus la Marea Unire.

 

Câştigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena, A. D. Xenopol, a ţinut un mişcător cuvânt la mormânt, urmat de I. G. Sbiera, din partea „Societăţii Academice Române” şi de episcopul Filaret Scriban, delegat al Mitropoliei Moldovei. Eminescu, prezent şi el, e descris astfel de contemporani: „activ şi pios, totodată entuziast şi grav, apăsat parcă de răspunderea unui atât de răscolitor moment istoric”. După ce Corul studenţilor teologi din Cernăuţi a intonat imne religioase, prima zi a serbării s-a încheiat cu o mare petrecere populară, cu cântece şi jocuri româneşti. Ciprian Porumbescu a cântat atunci, la vioară, „Daciei întregi”, după cum s-a exprimat.

În acest timp, studenţii s-au adunat în trapeza mănăstirii şi în turnul porţii, pentru a ţine un Congres în care să discute problemele junimii române şi perspectivele de viitor prin care să fie folositori neamului.

A doua zi, după tradiţie, s-a ţinut parastasul de pomenire pentru ctitori şi s-au depus la mormânt darurile sfinţite mai înainte. A urmat masa în porticul festiv, unde Slavici a declarat închisă serbarea.

Întâlnirea studenţilor la Putna nu a rămas fără urmări. Pe lângă o vie amintire în sufletele celor prezenţi şi în tradiţia mănăstirii Putna, din generaţia care a pregătit serbarea s-au ridicat cei care au luptat pentru drepturile românilor din Bucovina şi, mai târziu, pentru Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă.

În amintirea evenimentului, arhimandritul Arcadie Ciupercovici a ridicat în curtea mănăstirii o cruce comemorativă. Darurile depuse la mormântul voievodului vor rămâne acolo, în biserică, în jur de 50 de ani, iar în secolul XX turnul porţii va fi denumit „Turnul Eminescu”.

În anul 1875, Teodor Stefanelli, întors de la studii, înfiinţează la Cernăuţi „Cercul studenţesc Arboroasa”, după modelul societăţilor studenţeşti din Viena. Tinerii care au frecventat „Arboroasa” au ţinut sus stindardul luptei pentru identitate, unitate şi independenţă. După Unirea din 1918, ei au organizat în anul 1926, tot la Mănăstirea Putna, o serbare prezidată de Principesa Elena a României şi au aşezat lângă biserică bustul lui Mihai Eminescu realizat de Oscar Han.

S-au împlinit astfel cuvintele lui Mihai Eminescu adresate lui Dumitru Brăteanu la 3 august 1871: „dacă serbarea întru memoria lui Ştefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze”.

Monah Timotei Tiron

Notă: În 2011, Liga Studenților Români din Străinătate a organizat Forumul România Jună, având ca inspirație Serbarea și Congresul din din 1871.

 

Sursă: Revista Cuvinte către tineri