Prolog.
Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce voiește ca toți oamenii să se
mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, Cel ce cu
iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe feluri
bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului și
trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit din Muntele cel
Minunat, care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp, ale cărui
viață și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării,
cine va putea să le povestească sau să le aducă în amintire?
Căci timpul, cel ce acoperă multe, le-a făcut pe acestea să fie
uitate, fiindcă nimeni nu s-a ostenit într-atât, nici n-a primit
atâta sârguință, încât să transmită în scris toată
petrecerea lui îngerească pe pământ. Așadar, preluând toate
câte am putut păstra de la cei ce ne-au precedat și fiind
învredniciți și noi a vedea unele dintre acestea cu proprii ochi,
am socotit necesar să le scriem acum și să vestim vouă,
iubitorilor de Dumnezeu, spre slava lui Iisus Hristos Domnul nostru
și Fiul lui Dumnezeu, pe cel sfințit și ales încă din pântecele
maicii lui, pe cuviosul Lui, și spre folosul vostru, al celor ce
citiți, cărora pururea credința vi se va socoti ca dreptate,
potrivit cu ceea ce s-a scris: „Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și
i s-a socotit lui ca dreptate”[1]. Dar, întăriți de Dumnezeu,
vom începe istorisirea noastră mai de sus, amintind mai întâi de
părinții lui iubitori de Dumnezeu și istorisind amănunțit cum
aceștia au fost învredniciți prin bunăvoirea lui Dumnezeu să
aducă la lumină pe acest mare sfânt, îndată după aceea vom
prezenta limpede despre el pe fiecare dintre faptele care au ajuns
până la noi arătând, pentru folosul cititorilor, dispoziția lui
iubitoare de Dumnezeu și râvna, chemându-L în ajutor pe Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, cel ce a zis: „Eu sunt adevărul”[2]. Dar pe
bună dreptate vom disprețui o expresie adecvată frumuseții,
fiindcă nu este deloc acesta scopul nostru. Mai întâi de toate vom
pune grija adevărului care biruiește toate. Căci cuvintele
adevărului sunt cele mai plăcute, fiindcă sunt pline de har. Nici
nu este nevoie de podoaba meșteșugită a ritorilor sau de o limbă
care să poată face mici pe cele mari și la cele mici să adauge
mărime. Căci cuvântul adevărului, zice-se, este simplu. Așadar,
pe Însuși Iisus Hristos, Dumnezeul nostru cel adevărat, și harul
dăruit de El celor ce nădăjduiesc în El, precum am spus,
chemându-L cumva mai simplu și întru adevăr (căci El Însuși
este adevărul), vom relata cele despre subiectul ce ne stă înainte,
încât voi, iubitorii de Hristos, care ascultați cu credință, mai
vârtos să vă puneți nădejdea în Domnul nostru Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeu, Cel care cu adevărat binevoiește întru cei
ce nădăjduiesc în El, dăruindu-ne nouă toate cu îmbelșugare,
mai cu prisosință decât cerem noi sau gândim.
Cu
puțini ani mai înainte, un bărbat cu numele Ioan care provenea din
metropola Edessei, încă de vârstă tânără, a venit în marea
cetate a Antiohiei împreună cu preacinstiții lui părinți, care,
îndeletnicindu-se cu meșteșugul aromatelor, își câștigau cele
necesare traiului. Acolo, așadar, avându-și petrecerea, au vorbit
cu părinții unei fecioare pe nume Marta, ca să o unească pe
aceasta în comuniunea nunții cu Ioan despre care am vorbit mai sus,
care părinți, fiind bucuroși de acest lucru, i-au făcut cunoscut
fecioarei ceea ce li s-a spus. Dar ea a refuzat cu totul aceasta,
fiindcă dorea să se nevoiască în feciorie, auzind Sfintele
Scripturi, ca trupurile fecioarelor să se înfățișeze curate
Domnului. Așadar, făcându-se presiune asupra ei din partea
părinților ei și luând ea în minte porunca Domnului care zice:
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[3] și că nu este
potrivit, nici cuviincios să te împotrivești tare propriilor
părinți, încredințându-se pe ea lui Dumnezeu, aleargă la
cinstita Biserică a Sfântului slăvitului Prooroc, Înainte
Mergătorul și Botezătorul Ioan, cea dinaintea porților
Theopolei[4] și, după ce a vărsat multe lacrimi, se roagă
sfințeniei lui să fie învrednicită de la Dumnezeu de
încredințarea ei cu privire la ceea ce-i stătea înainte,
încredințare pe care dobândind-o cu rugăciunile Botezătorului,
s-a supus voii părinților ei și se căsătorește cu bărbatul
pomenit mai sus, petrecând cu el în chip cuvios și iubitor de
Dumnezeu. Și îndeletnicindu-se cu postiri și cu dormitul pe jos,
l-a schimbat și pe bărbatul ei la voia ei, care a devenit foarte
cuvios și cinstitor de Dumnezeu.
Așadar,
trecând timpul, acea preacinstită femeie, văzând podoaba
fecioriei ei dezlegată și văzându-se pe sine plecată în lume
prin căsătorie, aleargă la preacuvioasa biserică despre care am
scris mai înainte, a Sfântului Ioan, proorocul, Înainte mergătorul
și Botezătorul Domnului, ca să îi dăruiască ei de la Dumnezeu
un prunc, pentru rugăciunile sfântului, spre slujirea bunătății
Stăpânului nostru Iisus Hristos și a rămas destulă vreme în
preacinstita biserică, rugându-se cu lacrimi pentru aceasta, fără
să guste fie pâine, fie apă, sau altceva, și, șezând la podea,
își împlinea somnul cel după fire. Astfel petrecând de ceva
vreme, într-o noapte, cu proprii ochi, ca să zic așa, vede pe
Sfântul și preaslăvitul Înainte Mergător, Ioan bucurându-se și
zicându-i: „Îndrăznește, femeie, și te roagă, căci a fost
primită rugăciunea ta și acesta va fi ție semn, luând această
bună mireasmă, îndată ridică-te și tămâiază casa și ea îți
va fi de ajuns până la o vreme”. Dar ea, înfricoșându-se
foarte, s-a trezit și vede în mâna ei o sferă mare de lemn
mirositor și ridicându-se o pune pe ea pe altarul Sfântului și a
vărsat multe lacrimi. Și luând cățuia a umplut toată casa de
bună mireasmă, încât cei ce se împărtășeau de ea nu știau să
distingă ce mireasmă era aceea. Așadar, a cheltuit toată sfera
aceea, până în această zi, lăsând o mică parte pe care a
legat-o de crucea pe care o ținea la ea. Când s-a împlinit ziua, a
șezut iarăși în slăvită biserica aceea și trezindu-se ziua
următoare din somn, a aflat iarăși cantitatea aceea plină de bună
mireasmă precum i se dăduse ei și mai înainte de către sfântul,
și a făcut iarăși la fel, umplând casa de bună mireasmă.
Trecând
câtva timp de la această minune, iarăși i-a stat înainte Sfântul
cel slăvit al Domnului, Înainte Mergătorul și Botezătorul Ioan,
zicând către dânsa: „Ridică-te degrab, femeie, și du-te în
cămara ta și în binecuvântare însoțindu-te cu bărbatul tău,
îndată vei zămisli fiu și îi vei pune numele lui Simeon. De
carne sau vin sau altceva gătit prin meșteșug omenesc nu se va
împărtăși. Dă-i lui spre hrană numai din sânul drept, iar de
cel stâng nu se va atinge, căci pruncul este de partea cea de-a
dreapta. Pâine și miere și sare îi vei da lui drept hrană.
Trebuie cu toată frica să fie păzit ca vas sfânt, comoară de
preț. Căci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Când
va împlini doi ani va primi sfântul botez în această biserică.
Ce trebuie să fie cu el va spune pruncul după sfântul botez,
venind harul peste el. Trezindu-se femeia din somn înfricoșată
foarte și tremurând din toate mădularele și plecându-se, s-a dus
în casa ei care era înlăuntrul porții Antiohiei numită
Dandalică. Și îl află pe preacinstitul ei soț citind istorisirea
aflării cinstitului cap al sfântului, slăvitului prooroc Înainte
Mergătorul și botezătorul Ioan și, așezându-se lângă el,
asculta lectura. Când s-a terminat istorisirea, a început să se
tânguiască și să verse lacrimi. Bărbatul a întrebat-o ce a
putut să i se întâmple. Dar ea nu i-a răspuns, nici nu a zis ceva
către el din cele arătate sau spuse ei. Și culcându-se cu soțul
ei, îndată a luat în pântece după cuvântul Sfântului
slăvitului prooroc Înainte Mergător și Botezător Ioan și din
ceasul acela s-a păzit pe sine cu toată frica. Iar cunoștințelor
și celor ce se apropiau de ea și în primul rând soțului ei, le
spunea că va naște sigur un prunc de parte bărbătească și că
îl va numi pe el Simeon. Timpul trecând, a născut preacinstită
femeia aceea, fără să simtă nici o durere. Când s-au împlinit
patruzeci de zile, a dus maica pruncul în Biserica Sfântului,
slăvitului prooroc Înainte Mergătorul și Botezătorul Ioan, la
cel care i-a binevestit cele despre Simeon, aducându-l pe el prinos
lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
După
puține zile i-a trecut prin minte gând mamei copilului să-i dea
spre împărtășire de hrană și sânul stâng. Căci i s-a spus
ei, cum am arătat mai înainte, să-i dea lui numai sânul drept. Și
păzind ceasul în care trebuia să alăpteze copilul, i-a dat lui
sânul stâng. Dar nici nu s-a atins de el, ci atât cât îi era cu
putință se întorcea plângând. Aceasta făcea mama lui aproape în
fiecare zi și pruncul refuza mereu să se împărtășească din el.
În aceeași noapte sânul ei stâng s-a subțiat atât, încât a
devenit ca al unui bărbat, în timp ce sânul drept a rămas
neschimbat. Umplându-se de uimire și de frică, își arăta sânul
femeilor care se apropiau de ea și le povestea toate câte i se
arătaseră ei și cum i-a trecut prin minte gândul de a-i da sânul
stâng.
Când
a împlinit doi ani, pruncul a fost botezat în Biserica preacurată
a Sfântului Înainte Mergător și Botezător Ioan. Și ieșind din
sfânta cristelniță, după ce a fost chemat numele lui Simeon, după
cuvântul sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergător și
Botezător Ioan, îndată a început să zică cu glas limpede timp
de șapte zile acestea: „Am tată și nu am tată, am mamă și nu
am mamă”, însemnând prin aceasta lepădarea lui de toate cele
pământești, suișul și înaintarea lui către cele cerești și
duhovnicești.
Din
acea clipă, ori de câte ori se întâmpla ca cinstita lui maică să
se împărtășească de carnea jertfitorului, niciodată nu îl
convingea pe prunc să guste din laptele ei, ci rămânea toată ziua
fără să se împărtășească de hrană. Fiindcă acest lucru se
întâmpla adeseori a cunoscut mama lui pricina și de atunci s-a
abținut să se mai împărtășească de carnea jertfitorului. Când
a fost în stare de a se împărtăși de hrană tare, i-a adus mama
lui miere cu pâine și îi dădea lui spre hrană și apă drept
băutură. De căldura băii nu putea să se apropie, ci ori de câte
ori mama lui încerca să îl aducă la baie, mai înainte de a se
apropia de căldura băii, pruncul rămânea fără glas, încât de
aici maica lui a cunoscut că era voia lui Dumnezeu aceasta și se
abținea să-l mai aducă la băi.
Când
a împlinit vârsta de cinci ani, s-a întâmplat că cetatea
Antiohiei a căzut sub un cutremur și a fost prins tatăl lui sub o
dărâmătură și și-a încheiat acolo viața. S-a surpat și casa
în care locuiseră cinstiții părinți ai copilului până în
temelii. S-a întâmplat atunci că mama pruncului plecase la
rugăciune, iar pruncul din iconomia lui Dumnezeu se afla în
Biserica Sfântului Slăvitului Întâi Mucenic Ștefan care era
lângă cetatea Antiohiei. Când a avut loc dărâmarea bisericii
sfântului Ștefan, copilul rătăcea prin cetate, iar mama lui nu
putea să știe de el din pricina confuziei dărâmăturii. Dar,
găsindu-l o femeie temătoare de Dumnezeu, cunoștință a
părinților lui, și recunoscând copilul, l-a așezat pe el pe
umeri și a plecat aproape de muntele ce se afla în preajma
Antiohiei. După ce au trecut șapte zile și maica lui neștiind
nimic de el, ci, crezând că pruncul a fost prins de dărâmătură,
i s-a arătat ei Sfântul slăvitul Ioan, Proorocul și Botezătorul,
descoperindu-i limpede locul în care era pruncul. Iar ea plecând,
l-a găsit pe el în munte la acea femeie, care i-a povestit mamei
cum copilul a refuzat să se înfrupte din ceva, afară numai de
pâine și apă și aceasta de două ori în răstimpul celor șapte
zile. Și luând maica pruncul și mulțumind Domnului, a plecat la
Biserica sfântului prooroc și Înainte Mergător și Botezător
Ioan și acolo rugându-se și mulțumind iarăși Domnului s-au
întors în cetate. Dar fiindcă este necesar să scriem toate spre
folosul celor ce ascultă cu credință și să nu ascundem nimic din
cele cuvenite, pe bună dreptate am socotit că este bine să vă
arătăm vouă, iubiților, această dumnezeiască descoperire. Căci
cea între sfinții noștri, maica și doamna Marta, din care, precum
am zis, s-a născut Simeon, robul lui Dumnezeu, fiind temătoare de
Dumnezeu, umbla în căile dreptății și îl creștea pe acesta cu
înțelepciune și în dragostea de Dumnezeu, potrivit cu cele spuse
și arătate ei.
Într-una
din zile, așadar, gândindu-se întru sine la cele spuse ei despre
copil și se întreba ce va deveni, adormind, s-a văzut pe sine
înaripată și ca ridicată la înălțime, ținând pruncul și
aducându-l în dar Domnului și zicând acestea către copil ca în
timpul profetului Simeon: „Îmi doream să văd urcușul tău
dumnezeiesc, o, fiule, pentru ca Domnul să slobozească pe roaba Lui
în pace că am aflat har între femei, ca să dau Celui Preaînalt
truda chinurilor mele de naștere”. Așadar, acestea văzându-le,
le păstra pe toate în inima ei.
După
acestea s-a întâmplat să meargă pruncul în acel loc numit
Heruvim și a binevoit Dumnezeu, Care l-a hărăzit pe el din
pântecele maicii sale spre slujirea Lui să îi arate lui desfătarea
viitoarelor bunătăți. Și vede cu ochii pe vechiul zid al cetății,
cel numit Heruvim, pe Domnul nostru Iisus Hristos și poporul
drepților veniți împreună cu El. Și cine poate povesti slăvita
aceea și plină de înfricoșare venire? Nemitarnică judecată
stătea înainte și cartea vieții deschisă în mâinile Domnului,
raiul înălțându-se de la răsărit până la norii cerului, iar
la apus clocotind iezerul de foc. A venit duhul care îl însoțea și
arătând cu degetul, a grăit către copil zicându-i: „Ascultă,
copile, și pricepe cuvintele vieții. Primește viață plăcută
lui Dumnezeu, crezând sfatului celor arătate ție. Înviere
neînchipuită va fi, pentru adevărul care va fi, veselia drepților
Domnului, Care împărățește, stă de față, Scriptura a
mărturisit viața cea fără de sfârșit, raiul desfătărilor
dăinuie, iar văpaia veșnicei osânde, iată, strălucește. Mergi
așadar pe cale, după ce vei fi ales binele, ca să te slobozești
din atâtea chinuri ale întunericului și ca să dobândești
făgăduința bunătăților nepovestite cele gătite celor ce Îl
iubesc pe Domnul”. După ce i s-a arătat lui această vedenie mai
presus de minte, s-a înțelepțit copilul cu dumnezeiască pricepere
și cu înțelepciunea Domnului și cunoștința dumnezeieștilor
descoperiri era cu el.
Trecând
puține zile, vede copilul cu proprii ochi un bărbat îmbrăcat în
haine albe ca zăpada, zicându-i lui: „Urmează-mă oriunde voi
merge”. Și îndată a urmat umbrei celui ce i s-a arătat și a
mers împreună cu el. Și l-a dus pe el în ținutul tiberin, țară
care era sub cetatea vecină cu Seleucia, într-un loc în care era
un sat numit Pila. Și în pustietatea muntelui petrecea pruncul
singur-singurel, ca un miel în mijlocul fiarelor, noaptea și ziua
văzând în jurul lui o lumină negrăită și călăuzit fiind de
bărbatul înveșmântat în alb ce i se arătase lui, și care-i
dădea cele de trebuință. A petrecut astfel în munte câteva
zile, nefiind văzut de nici un om, ci călăuzit întru toate de cel
ce i se arătase lui.
După
acestea urcă pe coasta muntelui și găsește o mică mănăstire
unde era un bărbat evlavios, pe nume Ioan care ședea pe un stâlp.
Erau împreună cu el și alți monahi. Acest iubitor de Dumnezeu,
Ioan, mai înainte de a urca pruncul în mănăstire, a văzut
felurite descoperiri cu privire la el: uneori îl vedea pe prunc
purtând veșmânt alb, șezând pe un car și adus la mănăstire,
alteori pe același copil înaripat și urcând în zbor la
mănăstire, alteori pe același prunc pe un stâlp luminos umblând
în văzduh și apropiindu-se de mănăstire și iarăși vedea pe un
înger arătându-i lui copilul și zicând către el: „prin acesta
te vei mântui”. Și povestea acestea monahilor care petreceau
împreună cu el.
Când
copilul a ajuns la mănăstire singur, era cu adevărat străină
priveliște și vrednică de milă. Cine nu s-ar uimi văzând un
copil de șase ani, umblând prin asemenea munți, neavând nici o
călăuză văzută? Era tot roșu la față, cu ochi frumoși,
potrivit cu cele scrise, și cu un chip plin de bunăcuviință,
vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri
plăcute, cuvânt cu pricepere multă și desăvârșită
înțelepciune, fiindcă era plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea
și vorbea cuvinte dumnezeiești. Pe acesta văzându-l bărbatul
acela iubitor de Dumnezeu, foarte bucuros fiind și amintindu-și
descoperirile lui, a luat pruncul și l-a îmbrățișat și cu
lacrimi mulțumea Stăpânului Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu,
Care pururea dăruiește cu îmbelșugare toate tuturor oamenilor și
Care întinde înaintea tuturor darurile sale.
A
rămas așadar, alesul lui Dumnezeu, Simeon, în această mănăstire
timp de șapte zile separat și netulburat de nimeni, nesuferind nici
de hrană să se împărtășească, încât arhimandritul Ioan era
în uimire văzând viețuirea copilului. Copilul înainta în
pricepere și în înțelepciune, prelungindu-și nevoința, și se
înfrupta când la trei zile, când la șapte și zece zile din
puține cereale înmuiate, bând puțină apă.
Iar
Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales încă din
pântecele maicii sale a binevoit a-i da în gând copilului care era
de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea
celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a
stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de nuc.
I
s-a arătat lui în această stare un prunc frumos la chip, stând
aproape de el și a cunoscut Simeon că Domnul este și luând
îndrăznire a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Și
întinzându-Și mâinile Domnul în chipul crucii i-a arătat lui
zicând: „Așa M-au răstignit, Eu binevoind, dar tu întărește-te
și îmbărbătează-te”. Și atunci nu a priceput pentru ce i-a
spus lui aceasta, dar a cunoscut mai pe urmă că pentru starea pe
stâlp și pentru răbdare a rânduit să-i arate chipul crucii și
să spună către el acestea. De atunci așadar, slujitorul lui
Dumnezeu a uitat de trupul său și a primit a duce viață
îngerească, uitând cele din urmă și tinzând către cele
dinainte[5], născocindu-și luiși zi după zi noi și aspre
nevoințe.
Cânta
bătrânul la rugăciunile de noapte treizeci de psalmi, iar copilul
cânta uneori cincizeci, alteori optzeci, dar de cele mai multe ori,
priveghind făcea toată psaltirea, iar toată ziua slăvea pe
Dumnezeu prin tăcere. Pentru aceea bătrânul cuprins fiind de multă
frică, folosindu-se de cuvinte, zicea către el, cruțându-l, cum i
se părea: „Încetează, fiule, această râvnă mai presus de om,
căci nu ne îngădui nouă nici puțin să ne odihnim. Îți este de
ajuns, fiule, că din fragedă pruncie te-ai răstignit împreună cu
Hristos. Înfruptă-te, cum și pe mine mă vezi, fiindcă mâncarea
și băutura nu întinează pe om. Căci spune Dumnezeu că: «toate
vi le-am dat vouă să le mâncați ca și iarba verde»[6]. Și
priveghează cum mă vezi pe mine, ca să poți purta și să nu
deznădăjduiești”. Zicea și copilul: „Pe nimeni nu spurcă
mâncarea, dar mișcă gânduri spurcate, tulbură și îngroașă și
face materialnică mintea cea mai subțire. Căci este scris că cei
din ceasul întâi și cei din ceasul al unsprezecelea s-au învoit
să se nevoiască în via Domnului și să se ostenească și să
poarte greutatea și arșița zilei, luându-și plata. Căci suntem
împreună-lucrătorii lui Dumnezeu, câmpul lui Dumnezeu, zidirea
lui Dumnezeu, spunând cuvintele înțelepciunii Lui, și petrecând
în dumnezeiești cântări și nu suntem răpiți de beția somnului
demonilor, nici nu suntem moleșiți de odihna trupului. Căci scris
este: «Gura mea am deschis și am tras duh, că poruncile Tale am
dorit»[7]. Pentru dragostea Domnului nu te osândi pe sineți pentru
smerenia mea, căci eu am nevoie se asemenea înfrânare a trupului”.
Dar
Domnul Care vindecă toată boala și toată neputința, Care a dat
și dă aceeași putere sfinților Lui și Care zice: „Întru
numele meu tămăduiți pe cei neputincioși, scoateți afară pe
demoni”[8], a pecetluit biruința copilului asupra demonului și
i-a poruncit să aibă în minte cuvântul acela fără prihană care
zice: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”[9]. Și atunci a fost
luminat de Duhul Sfânt pruncul și i s-au arătat lui toate
împărățiile diavolului și închipuirile lui într-o clipă,
petrecerea aceluia în locul lui și ca o diademă pe capul lui, a
văzut taberele demonilor stând lângă el, aur și mărgăritare și
pietre prețioase ca lutul grămădite pentru lingușirea plăcerilor,
fluiere și naiuri și felurite organe muzicale și păcatul ca o
fiică fiind împreună cu cei ademeniți înșelător. Acolo a văzut
pe duhul curviei și al uitării și al trândăviei și duhul
iubirii de argint căscându-se, ca să înghită lumea și să
acopere toate și îndemnau pe copil spre păcatul cel fără de
rușine și pierzător. Iar el chemând pe Hristos și pecetluindu-se
cu semnul sfintei cruci dintr-odată a risipit închipuirea lor și a
fost mutat de acolo de Duhul Sfânt.
Plin
de credință fiind robul lui Dumnezeu, Simeon, ațintindu-și ochii,
a văzut biserica Domnului și slava lui Dumnezeu strălucea peste
ea. Și a fost trimis unul din patriarhi către el având în mâini
mir plin de bună mireasmă și pecetluindu-l l-a uns pe el, zicând:
„Prin acest mir alungă pe demoni, încingându-ți mijlocul cu
putere de sus, taie miile lor și nimicește zecile de mii și dacă
încearcă să te vatăme, îndrăznește, că nu este cel ce poate
să-ți facă rău. Întărește-te și îmbărbătează-te, crezând
peceții Celui ce te-a făcut, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestea au
fost începuturile nevoinței lui, pe care nu le ignora bătrânul
acela care îl iubea pe copil cu inima lui Hristos. Căci îl vedea
pe el înaintând în multe chipuri în înțelepciune și în har.
Iar copilul se veselea întru Duhul Sfânt. În vremea aceea,
schimbându-i-se dinții prunciei, îi arăta bătrânului și
celorlalți și toți slăveau pe Dumnezeu care a arătat de la o
asemenea vârstă un asemenea luminător.
Un
om bolnav de rinichi care trecea mereu pe la mănăstire și văzând
petrecerea îngerească a slujitorului lui Dumnezeu și convins fiind
în cuget din pronia lui Dumnezeu că, dacă pruncul va voi, îl va
face Dumnezeu sănătos, a venit la bătrân rugându-l pe el să-i
ceară copilului să se roage pentru el ca să-l slobozească din
boala aceea îndelungată și neîndreptată. Căci nu putea să se
îndrepte de spate nicidecum, ci se chinuia cu neîncetate dureri. A
poruncit bătrânul bărbatului să se apropie de locul unde era
robul lui Dumnezeu, Simeon, și îl îndeamnă apoi bătrânul să se
roage pentru el și să se atingă de el, iar el îngreunat fiind de
aceasta, zise: „Pentru ce, părinte, pui pe umerii mei o asemenea
povară, care sunt păcătos și în sărăcie din pricina lenevirii
și nepurtării mele de grijă? Desăvârșiți fiind întru toate,
nu spre folos voiți a impune unui prunc o asemenea minune. Cum ar fi
cu putință să fie aceasta prin mine?”. Dar fiind convins cu greu
de bătrân și de cei ce stăteau lângă el neîncetat, și-a pus
mâna lui și chemând numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a
zis: „Eu păcătosul te pecetluiesc cu pecetea lui Hristos, fie
celui ce suferă după credința voastră”. Și îndată a fost
vindecat omul și a plecat sănătos, slăvind pe Dumnezeu și
vestind minunile Lui.
Când
a venit cineva, gol fiind, văzându-l s-a dezbrăcat de haina lui și
i-a dat-o lui și ședea gol. Adeseori, și iarna făcea același
lucru și rămânea gol, acoperit de harul dumnezeiesc. Și îi zicea
lui bătrânul: „Ia aminte la tine, copile, luând un veșmânt,
îmbracă-te din pricina șerpilor. Iar copilul răspundea: „Domnul
este ajutorul meu și nu mă voi teme de rele”[10]. Iar bătrânul
îl tulbura pe el iarăși ca să îmbrace stihar. Iar sfântul,
robul lui Dumnezeu, Simeon, aducându-și aminte de luptele pentru
credință ale sfinților patruzeci de mucenici care au răbdat în
lacul cel înghețat o noapte întreagă și fericită nevoința
aceea și care au arătat atâta răbdare își bătea fața și
pieptul zicând: „Vai mie, ce voi face, auzind plângerea și
scrâșnirea dinților și amenințarea viermelui celui fără de
moarte, și că încă de aici viermii mănâncă trupul, iar dincolo
viermele va nimici pe osândiți. Acestea zicându-le cu lacrimi
multe ridică mâinile și pleacă genunchii, tânguindu-se cu
lacrimi toată noaptea. Dar zicea bătrânul descurajat și biruit de
marile osteneli ale copilului: „Aceasta ți-a mai rămas, copile,
să iei sabia și să te distrugi pe tine”. Iar copilul răspundea:
„Vameșul întru aceasta se îndreptățește și Domnul zice:
„Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[11].
După
acestea, altă nevoință a primit alesul lui Dumnezeu și a sta în
picioare timp de un an de zile. Au putrezit coapsele sale și
încheieturile și putrezind s-au unit și s-au făcut una. Căci se
gândea și zicea către Hristos că: „Pentru numele Tău cel
sfânt, mi-am disprețuit picioarele mele, devenind putred, ca să
cunoască satana că sunt neclintit, stând ferm pe stânca credinței
întru Tine”. Atunci aflând de la duhoare de această nevoință
frații, împreună cu bătrânul, s-au uimit și trimițând
bătrânul, au adus un doctor, ca să-l îngrijească, zicea. Iar
copilul văzând a râs zicând: „Viu este Domnul meu că nu se va
atinge de mine ajutorul oamenilor întru cele prin care eu m-am
predat lui Dumnezeu. Genunchii erau mâncați pentru faptul că era
prunc și foarte gingaș la trup. Iar Domnul slavei cercetându-l,
l-a tămăduit pe robul său de rana picioarelor lui, și
ridicându-se copilul a stat drept. Căci s-a gândit ca pentru
mulțumire să stea o vreme în genunchi ceea ce a și împlinit.
Când
ziua Cincizecimii a strălucit a zis copilul: „Cine este oare
vrednic să primească Duhul lui Dumnezeu cel preasfânt așa cum s-a
arătat și cum i-a umplut pe sfinții Lui apostoli când le-a
împărțit lor limbi ca de foc? Și zice către el bătrânul: „Nu
căuta cele ce sunt mai presus de tine și pe cele mai grele decât
tine nu le cerceta. La cele ce ți-au fost poruncite ție, la acestea
cugetă”. Zise și copilul: „Voia celor ce se tem de El o va face
Domnul și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei”. Și
acestea zicându-le s-a rugat, zicând: „Doamne, Cel ce ai trimis
Duhul Tău cel Sfânt peste ucenicii Tăi, trimite și asupra mea
darul harului cel de la Tine. Înțelepțește-mă și voi învăța
poruncile Tale că din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit
laudă, ca să spun cuvintele vieții veșnice spre iertarea
păcatelor, Amin”. După ce s-a rugat acestea dintr-odată a
coborât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ca o flacără peste inima lui
precum s-a rugat și l-a umplut pe el de înțelepciune și
pricepere. Și a fost învrednicit de asemenea har, încât nimeni
nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu ceea ce s-a scris, din
pricina înțelepciunii și a duhului cu care vorbea. A alcătuit
cuvinte despre monahi și despre pocăința mirenilor și despre
Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și despre viitoarea
judecată și despre nădejde, tâlcuind lămurit cele ascunse
multora. Iar bătrânul, încredințat a zis: „Cu acesta se
împlinește ceea ce s-a scris: «Cuvântul Domnului l-a aprins pe
el[12]» căci acum am cunoscut că minunate lucrări va face copilul
acesta, precum și apostolii”.
De
atunci s-au umplut monahii de frica lui Dumnezeu, iar unii dintre ei
avură vedenie și au văzut trei abside și trei tronuri și trei
cununi puse pe tronuri și întrebând a cui este slava arătată
lor, au auzit un glas care zicea: „A lui Simeon, copilul este”.
Iar copilul strălucea ca soarele, plin fiind de dumnezeieștile
harisme și de îngerească petrecere, era cu totul lepădat de cele
pământești și la cer își făcea suișurile inimii.
Și
a poruncit să i se facă lui stâlp de patruzeci de picioare,
plinind ceea ce s-a spus în Evanghelie de către Domnul: „Nimeni
aprinzând făclie nu o pune sub obroc, ci în sfeșnic și luminează
tuturor celor din casă”[13]. Căci cu adevărat era sfeșnic al
Duhului Sfânt. Și după ce s-a făcut aceasta, când era gata să
urce pe ea, a venit Preasfințitul Arhiepiscop al Antiohiei și
Preacuviosul Episcop al Seleuciei și cu cuvenita cinste, cu lumânări
aprinse și fiind multă strălucire, cu rugăciuni și cântări
l-au dus pe el în sfântul altar și l-au hirotonit diacon. Fiecare
dintre clericii care se aflau acolo au alergat să îl poarte pe el,
ca să aibă parte de binecuvântarea lui. Așadar, în rugăciuni și
cântări duhovnicești punându-l pe stâlp, au plecat în pace. Și
a stat pe el opt ani. Iar bătrânul se îndurera că nu-i mai vedea
fața în trup, și a făcut cu el legământ, încât să fie între
ei nedespărțită unire duhovnicească. Luptând foarte tare și mai
presus de mintea omenească, robul lui Dumnezeu, Simeon, a dobândit
multă blândețe într-o asemenea stare și lacrimi curgând ca
dintr-un izvor din multa străpungere. Căci cine nu s-ar minuna
cercare primind a unei asemenea blândeți? Cine nu se zdrobea la
inimă auzindu-l plângând ziua și noaptea. Căci acestea imitau pe
Heruvimi și pe serafimi, cu buze fără de tăcere slăvind cu frică
pe Dumnezeu.
Din
ziua aceea încă și mai mult plângea robul lui Dumnezeu Simeon,
punea pocăință și a acoperit de tot adăpostul cu un acoperământ
de piele, neavând fereastră, oprindu-se, atât cât îi era cu
putință, de la lumina însăși. Se ruga mereu, cântând neîncetat
până la ceasul al nouălea și după ceasul al nouălea dădea glas
pentru rugăciunea tămâierii, zicând:„Slavă lui Dumnezeu și
noi toți Îl binecuvântăm pe El în veci”. Apoi stătea la
rugăciune de la apusul soarelui până în zori, apoi aproape că
rămânea suspendat tinzând mâna stângă sus, iar cu dreapta, ca o
piatră neînsuflețită își lovea pieptul udând cu lacrimi
stiharul de păr. Nu dădea deloc somn ochilor lui. În fiecare
noapte și ziua cânta cei o sută cincizeci de psalmi și toate
cântările și își rânduia citirea zicând și psalmodiind
stihurile și apoi zicea din atotvirtuoasa Înțelepciune a lui
Solomon și de șapte ori Sfânta Evanghelie și cuvântul de
învățătură a credincioșilor și rugăciunea epiclezei „Tatăl
nostru care ești în ceruri”, și ținând tămâia în mâna
dreaptă o aducea înainte lui Dumnezeu și fără foc urca fum de
bună mireasmă. Se auzea ca o mulțime cântând și psalmodiind
împreună cu el aliluia și la sfârșit slăvea pe Dumnezeu
printr-o cântare plină de străpungere, zicând: „Să stea
îngerii Tăi, Doamne al puterilor, în linie de bătaie împrejurul
celor ce se tem de tine și care trimit Ție cântare de biruință,
neîncetat slăvindu-Te pe Tine cu glasuri sfinte, Iisuse Hristoase,
fiule al lui Dumnezeu celui viu”. Așa făcea în fiecare zi și
noapte. Iar când răsărea soarele, făcându-și rugăciunea zicea:
„Cu pace împreună ne vom culca și vom adormi, că Tu, Doamne,
întru nădejde ne-ai așezat”
Într-una
din zile a venit la el mulțime de oameni având diferite patimi și
rugându-se pentru fiecare din ei îi slobozea de boala care îi
stăpânea și de demon, încât duhurile urlau izgonite fiind din
oameni. Fiindcă faima lui și a minunilor săvârșite prin el se
răspândise pretutindeni și fiindcă veneau la el mulțimi multe, a
binecuvântat toiege și le-a dat ucenicilor lui, pe care să le pună
pe cei stăpâniți de orice patimă, zicând: „Așa zice copilul
lui Dumnezeu, Simeon „ieșiți duhuri necurate din făpturile lui
Dumnezeu” și îndată ieșeau cele drăcești din picioare, din
mâini, din auz, și din toate celelalte simțuri, în timp ce toți
vedeau binefacerile celor tămăduiți. Fiecare toiag lucra până la
trei oameni și dacă nu se atingea iar de ele fericitul și dacă nu
le binecuvânta, nu mai lucra nimic toiagul. Aceasta se întâmpla
potrivit cu dumnezeiasca iconomie, ca să nu fie stăpâniți frații
de vreun cuget al înălțării. Și astfel se făcea că mulțime
nesfârșită se tămăduia și toți dădeau slavă lui Dumnezeu că
a ridicat Dumnezeu profet sfânt și a cercetat spre bine pe poporul
Său, dăruind credincioșilor spre mântuire pe dreptul Simeon.
Era
de oarece vreme multă mulțime de felurite fiare în toată țara,
încât mulți bărbați și femei erau înghițiți de ele și
copiii erau răpiți din case. Pentru aceea, fiind oamenii tulburați
chiar de la porțile orașului, umblau pe drumuri împreună și
asemenea și la muncile lor se însoțeau unii cu alții. Au urcat
pentru aceasta toți din ținutul acela rugându-se la Sfântul
Simeon, iar el i-a chemat pe toți învățându-i cu îndemnuri și
zicând: „Frații mei, ne învață pe noi pe toți Sfântul
Apostol Pavel, zicând că pentru aceea vine mânia lui Dumnezeu
peste fiii neascultării, din pricina unor lucruri ca acelea care
sunt adulterele, curviile, mărturiile mincinoase, clevetiri,
gândurile rele, hule, tulburări și zarve celor răi, jurăminte ca
să-L întărâte pe Cel nevăzut și pe Cel neatins, pentru că așa
ar trebui să fie cuvântul nostru da, da și nu, nu. Știind așadar
și crezând că în chip umblă tot omul și că umbră care trece
este viața noastră și că prin faptele noastre rele suntem expuși
mâniei lui Dumnezeu, nu întristați Duhul cel Sfânt întru Care
suntem pecetluiți până în ziua izbăvirii, ci să avem arvunirile
nădejdii vieții veșnice. Căci vrea Tatăl îndurărilor să vadă
pocăința noastră, a fiilor risipitori, cei ce ne-am depărtat de
El, ca să ne întoarcem la el prin jertfa curată a Fiului Unul
născut, Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitorul Iisus Hristos,
prin Care luăm iertare de păcate noi, cei ce în fiecare zi
păcătuim, și Care va fi tuturor ca întotdeauna milostiv și
izbăvitor pentru negrăita Lui iubire de oameni și primind râvna
rugăciunii voastre și a cererii prin smerenia mea, a robului Lui,
va certa fiarele pădurii și va pune capăt năvălirii și
festinului lor. Plângerea voastră în bucurie se va întoarce
plecând fără frică în următorul an și cu nimic vătămați de
ele. Binecuvântați, așadar, ca într-un glas Sfânta Treime cea de
o ființă, închinată și de viață făcătoare”. Acestea
auzindu-le toți laolaltă au dat slavă lui Dumnezeu și au fost
izgonite fiarele sălbatice din acel ceas din țară și au viețuit
oamenii de atunci fără frică.
Atunci
unii dintre oștenii care au fugit de la fața barbarilor acelora au
ajuns la robul cel sfânt al lui Dumnezeu. Iar unul dintre ei era
rănit târându-și piciorul care șchiopăta din coastă și care
se chinuia cumplit de durere. Când l-a văzut pe copilul lui
Dumnezeu cel sfânt, i s-a închinat lui. Iar sfântul luând o
ramură de palmier date lui de Dumnezeu a dat-o unuia dintre ucenicii
lui, poruncindu-i să pecetluiască prin ea coasta celui suferind în
numele Fiului lui Dumnezeu celui viu, zicând: „Fii sănătos, prin
puterea Celui ce S-a răstignit pentru noi. Și îndată i s-a
întărit coapsa lui și a stat sănătos și împreună cu el toți
au slăvit pe Dumnezeu.
Au
venit în munte perșii și au ajuns aproape de locul în care era
robul lui Dumnezeu. A zis tuturor să stea în rugăciune încordată
și el însuși plecând genunchii și lipindu-și fruntea de stâlp
se ruga lui Dumnezeu să alunge pe perși. Și îndată au căzut pe
spate cu caii lor și zdrobindu-se au plecat de acolo. Văzând
aceasta ucenicii lui slăveau pe Dumnezeu și pe sfântul Lui rob
Simeon. Iarăși într-altă zi alți perși au urcat în munte și
s-a rugat robul lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, Cel ce ai acoperit
Muntele Sinai cu întuneric pe vremea slujitorului Tău Moise,
acoperă-ne și pe noi cu harul Tău, și întunecă ochii
nelegiuiților acestora. Și îndată s-a pogorât ceață din nor și
trecând aceia nu au văzut pe nimeni. Și s-a făcut fața sfântului
ca o față de înger și venind unul dintre ucenicii lui dimineața
a văzut și s-a spăimântat foarte, că era sfântul slăvit prin
harul Duhului Sfânt. Mulțime de bună mireasmă a mirurilor și
tămâierilor era în jurul lui de la slava care îl păzea pe el
încât se minunau ucenicii și slăveau pe Dumnezeu.
Văzând
multa distragere/ împrăștiere și tulburare care-i veneau de la
poporul care alerga la el și amintindu-și de cuvântul Apostolului
care zicea: „Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac
netrebnic”[14], a voit, potrivit cu pronia lui, Dumnezeu să
părăsească locul în care era și să locuiască în muntele cel
mare învecinat. Dar era un munte fără apă, inaccesibil oamenilor,
sălbatic foarte plin de fiare cu patru picioare și șerpi veninoși,
neavând deloc vreo cărare bătătorită, pe care l-a străbătut pe
când era prunc, călăuzit de Duhul Sfânt. Amintindu-și, așadar,
de proorocul Ilie în muntele Carmelului, petrecând în cojoc și de
Înainte Mergătorul Ioan care zicea: „Eu sunt glasul Celui ce
strigă în pustie”, dar și mai mult decât aceștia de Însuși
Domnul priveghind pe Muntele Măslinilor a grăbit și el să imite
pe cetățeanul pustiei. Voind el acestea, a văzut pe Mântuitorul
Hristos, Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se în acel munte cu oștire de
îngeri nenumărați și un nor luminos acoperind jur împrejur
vârful muntelui și s-a făcut un glas zicând: „Grăbește Simeon
și nu te teme, suie-te pe muntele acesta Minunat, căci așa va fi
numit de acum, după numele Meu, fiindcă Eu l-am sfințit pe el,
încă și mai minunat voi face numele tău întru el, căci Eu sunt
cu tine”. Și pe când vorbea cu el i-a arătat lui o stâncă pe
care a stat Domnul, ca să stea pe ea sfântul și a văzut pe ea
piedestalul lui Dumnezeu strălucind ca soarele și a slăvit muntele
acela. Și acestea sunt tainele vedeniei.
Chemând
toată obștea fraților și povestindu-le acestea toate, a pus pe un
bătrân păzitor mănăstirii și rugându-se peste ei rugăciunea
stăpânească și prin ea încredințându-i lui Dumnezeu și
coborându-se de pe stâlp, la porunca dumnezeiescului har și
călăuzit de el, și sărutând cele sfinte s-a grăbit să ajungă
în Muntele cel Minunat. Era acolo un măgar fără șea, pe care nu
urcase nimeni niciodată. Pe acest măgar șezând robul lui Dumnezeu
a urcat pe muntele numit Minunat, ucenicii lui fiind împreună cu
el. Era unul în mănăstire având piciorul olog și când toți
veneau la mănăstire la sfântul și dobândeau tămăduire, acela
aștepta îndelung, ținut până în ceasul acela. Milostivindu-se
de el, sfântul a zis: „Aduceți-l pe olog, ca să nu-l las pe el
aici așa”. Ei l-au adus și pecetluindu-i piciorul și rugându-se
l-a vindecat pe el și îndată a stat drept și alerga, slăvind pe
Dumnezeu și tinzând mâinile la cer. Apropiindu-se robul lui
Dumnezeu de vârful muntelui, la mică distanță, coborându-se,
și-a plecat genunchii și s-a rugat și plinindu-și rugăciunea a
auzit glasul oștirii îngerilor zicând amin în acest loc și au
pus o cruce mare de piatră. Ațintindu-și ochii, Sfântul a văzut
slava lui Dumnezeu strălucind pe vârful muntelui și a cunoscut că
acesta era locul arătat lui și, veselindu-se cu duhul, s-a dus cu
râvnă la el. Iar măgarul acela nu a mai primit pe nimeni să șadă
pe el, ci, fiind pogorât de frați în mănăstire, a murit după a
treia zi.
Iar
Sfântul Simeon a locuit în muntele cel Minunat după porunca
Domnului pe stâncă în adăpostul lui acoperit cu piele. Avea
douăzeci de ani. Iar a doua zi, mulțime multă a urcat în
mănăstirea de mai înainte și neaflându-l pe el, auzind că este
în munte, au urcat acolo la el, ducând pe bolnavii lor stăpâniți
de felurite pătimiri, strigând cu plângere mare. Și văzând
mulțimea s-a întristat, fiindcă și acolo urcând nu l-au lăsat
să se însingureze. Dar văzând zdrobirea lor și jalea lor s-a
milostivit de ei și punându-și mâinile pe fiecare din ei, i-a
slobozit sănătoși slăvind pe Dumnezeu.
Un
bărbat de la hotarele cu perșii, având demon cumplit a aflat milă
de la Dumnezeu. Căci a fost trimis îngerul Domnului și i-a zis
lui: „Du-te la robul lui Dumnezeu, Simeon, acesta își are sălașul
în Antiohia cea mare, lângă mare într-o mănăstire în munte.
Prin el îți va fi ție tămăduire de la Domnul”. Venind bărbatul
la sfântul i-a descoperit acestea. Iar sfântul chemând pe Fiul lui
Dumnezeu a certat demonul să iasă din el. Iar demonul se tânguia
cu putere, zicând: „Lasă-mă și voi ieși, căci știu cine ești
și pe Cel ce lucrează întru tine, Fiul lui Dumnezeu”. Acestea
strigându-le demonul vede împreună cu bărbatul ce pătimea o
cunună strălucind ca aurul și având mulțime de mărgăritare pe
capul sfântului și o cruce strălucind în cunună ca lumina
soarelui și oștirile cerești înconjurându-l pe el. Și neputând
suferi diavolul arderea care venea din cele ce vedea a ieșit urlând,
neîndrăznind încă să se mai apropie de suferind. Și a plecat
omul în patria lui, mulțumind lui Dumnezeu prin sfântul lui rob și
vestind tuturor minunile Lui pe care le-a văzutCineva cu numele
Vigilius, care era slugă a fericitului Patriarh Efrem, a fost
paralizat la tot trupul. Acesta, zăcând de trei ani în biserică
și suferind multă îngrijire de la doctori, n-a izbutit nimic, ci a
ajuns mai rău, iar la urmă a deznădăjduit. Auzind de minunile
sfântului rob al lui Dumnezeu, Simeon, săvârșite prin cuvânt și
putere, închiriind un dobitoc și legat fiind de el a venit cu
credință și s-a aruncat înaintea lui. A zis către el robul lui
Dumnezeu: „Dacă tu crezi că Fiul lui Dumnezeu poate prin smerenia
noastră să te vindece, ridică-te îndată și umblă”. Iar el
strigând cu glas mare, a zis: „Cred, doamne, că Fiul lui Dumnezeu
te-a sfințit pe tine și ești sfânt, putând prin darul Lui să mă
vindeci pe mine”. Acestea zicându-le și multe altele asemenea,
îndată s-a făcut sănătos în tot trupul și sculându-se sărea
și umbla, închinându-se lui, bucurându-se și rugându-se și
tinzându-și mâinile către cer, a coborât spre baia numită
Tiberinon și, spălându-se, iarăși urcă alergând. A făcut așa
în continuu până la șapte ori coborând și urcând în fiecare
zi. Or, distanța de la panta muntelui până la baia aceea este de
trei mile. În cele din urmă, fiind el binecuvântat și
întorcându-se în cetate l-au văzut pe el toți și s-au umplut de
uimire pentru străina minune a tămăduirii ce i s-a întâmplat
lui.
Unui
frate dintre ucenicii fericitului Simeon, cu numele Ioan, i s-a dat
prin rugăciunea sfântului duhul înțelepciunii ca lui
Bețaleel[15], ca să sculpteze felurit capitelurile coloanelor
bisericii construite de sfântul și închinată numelui Sfintei și
de viață făcătoarei Treimi. Căci a zis învățătorului: „Pune,
părinte, sfântă mâna ta pe inima mea și voi începe să cioplesc
după cum îmi va da mie Duhul care este întru tine”. Dar era
bărbatul acesta înțelept în cuvânt, dar total neiscusit în arta
sculpturii în piatră, numai prin credință a aflat harul. Și
începând să sculpteze capitelurile coloanei le-a terminat. Căci
era osârduitor în ascultarea sfântului și având inimă zdrobită,
căuta să afle virtuțile lui și minunile lui, uimit fiind de
înțelepciunea și Duhul în Care vorbea. Prin lucrarea și cuvântul
acestuia păzea poruncile curat, îmbrățișându-le pe acestea din
adâncul inimii și închinându-se în Duhul.
Pe
acesta Domnul vrând să îl ia la sine ca pe un bun, i-a descoperit
robului Lui despre adormirea lui și în noaptea aceea, pe când toți
cântau rugăciunile de noapte, a întrebat Simeon pe Domnul, zicând:
„Doamne, oare l-ai scris pe el în cartea vieții?” Și a zis
Domnul: „L-am scris nu numai pe acesta, ci pe toți ucenicii tăi
pe care i-ai trimis mai înainte și îi vei trimite după acestea și
i-am rânduit pe ei în cartea vieții”. Pentru aceste slăvite
fapte, s-a închinat Simeon Domnului și când au terminat ei
psalmodia a zis în auzul tuturor: „Frate Ioane, pace ție, Domnul
te-a chemat pe tine”. Iar acela îndată îmbrățișându-l cu
bucurie și cu plângere și sărutând cojocul de piele al sfântului
s-a schimbat la față și a zis: „Părinte, în mâinile Tale îmi
pun duhul meu și duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul
dreptății”[16]. Acestea zicându-le, peste două zile a adormit
și a fost mare plângere pentru el, toți frații venind la el cu
jale, s-au tânguit foarte pentru el.
Dar
fiindcă se cuvine să nu ascundem de voi, iubitorii de Hristos, și
această străină minune întâmplată prin sfântul lui Dumnezeu
slujitor, vă vom face vouă vădită și pe aceasta. Rămânând
foarte puțin grâu în grânarul mănăstirii, frații adunați în
parte, în număr de treizeci și patru, pe care i-a vindecat de
diferite răni și patimi, nemaiputând suporta strâmtorarea și
întristarea din munte, au adus lui rugăminți, zicând toți
într-un glas: „Îngăduie-ne nouă să luăm provizii din
prinoasele aduse, ca să avem spre hrană pâine din belșug pentru
împuținarea noastră, ca să fim fiii tăi întru răbdare și vei
primi împreună cu celelalte fapte bune ale tale și plată
desăvârșită pentru noi și cunună, căci prin tine nădăjduim
să se mântuiască sufletele noastre și în mâinile tale ne-am
încredințat”. După ce au spus acestea, a poruncit ca toți să
se adune, având încinse mantiile lor și să stea înaintea lui. Și
venind ei la el, a mustrat cu multă blândețe necredința lor și
împuținarea sufletului lor, zicând: „Oare nu vă gândiți la
faptele Domnului că sunt minunate? Nici nu vă amintiți cum din
cinci pâini a săturat pe cei cinci mii, când ucenicii erau
nemulțumiți și cereau, când a venit seara, să slobozească
mulțimile din pricina pustietății locului și a lipsei de pâine?
Căci luând cele cinci pâini găsite, privind către cer, le-a
binecuvântat pe ele și, frângând, le-a dat prin mâinile
ucenicilor celor cinci mii de bărbați, precum se spune,
săturându-i, de la care au luat doisprezece coșuri pline cu
firimituri care au prisosit celor ce au mâncat. Cum iarăși, altă
dată i-a întrebat pe ei Domnul: „Câte pâini aveți?” și
răspunzând ei „Șapte”, binecuvântându-le, a săturat patru
mii de bărbați fără femei și copii. Și acum Același este
Domnul, Același ieri și astăzi și în veci, și cercetând, va
vedea și nu va trece cu vederea răbdarea voastră. Căci este
puternic și vrea într-un fel oarecare să vă înmulțească vouă
grâul, dacă veți răbda cu mulțumire, iar dacă necrezând, nu
veți lua aminte la cele spuse de mine, iată, patru cărări sunt
deschise în pustia aceasta, pe care vreți să vă duceți,
duceți-vă. Căci eu sunt neagonisitor și, crezând lui Hristos, nu
mă voi ruga omului pentru oarece trebuințe trupești. Căci s-au
lărgit milele îndurărilor Sale, ca să nu-i părăsească pe robii
Lui. „Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți[17] și nu este
lipsă celor ce se tem de El[18]”. Auzind acestea de la el și mai
multe decât acestea spuse mustrător către ei, s-au temut foarte,
umplându-li-se inimile de bucurie și ochii de lacrimi. Și punând
metanie, au plecat. Și chemându-l sfântul pe fratele Antonios de
la grânar, i-a poruncit lui să adune toate boabele de grâu rămase
în grânar și să i le aducă. Și el plecând și adunându-le,
le-a dat în mâinile lui și arătându-le pe acestea la cer lui
Dumnezeu a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin milele
îndurărilor Tale ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat
pe cei cinci mii, binecuvântează și înmulțește grâul acesta
spre slava și mulțumirea numelui Tău. Și tămâind l-a dat
fratelui, zicând: „Ducându-te, tămâiază grânarul și
împrăștie acolo boabele acestea de grâu și închizând ușile,
pleacă. Iar acela a făcut așa. Și a doua zi, în puterea nopții,
a poruncit fratelui să se ducă și să vadă grânarul. Și
ducându-se acela a găsit grânarul, prin binecuvântarea lui
Dumnezeu plin ochi cu grâu, și, alergând cuprins de frică, a
vestit sfântului minunea întâmplată. Atunci poruncește robul lui
Dumnezeu să fie aduse făclii și a tămâiat și a zis ca toți să
plece genunchii și să se roage îndelung și a plecat și el
genunchii lipindu-și fruntea de stâlp și închinându-se Domnului
și mulțumind, zice împreună cu ei rugăciunea domnească, „Tatăl
nostru carele ești în ceruri”. Și așa în toată sâmbăta
poruncea să se tămâieze, dându-le lor porunci să facă pâine
multă și să o dea fraților care veneau și celorlalți și nu
pridideau frații toată noaptea și ziua să facă pâini și să le
împartă. Căci era a vedea mulțime nesfârșită de popor
acoperind cea mai mare parte a muntelui. Pentru trei ani au folosit
grâul acela și nu s-a cheltuit. Căci slujitorul lui Dumnezeu,
Simeon, imita în toate bunătatea și milostivirea propriului
Stăpân.
Iarăși
i-au adus lui un om mut. Dar era el și paralitic, fiind din religia
păgânilor. Pocăindu-se și crezând în Domnul nostru Iisus
Hristos, s-a făcut sănătos cu rugăciunile sfântului și a plecat
slăvindu-L pe Dumnezeu.
Dar
avea el și un copil bolnav și luându-l pe el împreună cu mama
lui, l-a adus la sfântul. Dar s-a întâmplat să moară copilul pe
cale și, după ce s-a întâmplat aceasta, se întorceau la casa
lor. Dar pe când mergeau ei, cugeta el în sinea lui și zicea: „Cel
ce m-a vindecat pe mine puternic este să învieze și pe fiul meu”.
Și îndată au plecat la sfântul având cu ei și pe fiul lor mort.
Dar când să intre pe poarta mănăstirii, un magistrianos antiohian
îi împiedica pe ei să ducă mortul la sfânt, zicând către ei
cele scrise la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, cum a vrut Domnul
așa a și fost fie numele Domnului binecuvântat în veci”[19].
„Chiar dacă credem că Domnul voia celor ce se tem de El o va
face, dar sufletul nimeni nu poate să îl slobozească”. Auzind
slujitorul lui Dumnezeu despre aceasta și văzând necredința
aceluia, a zâmbit și a zis: „Pe Tine Te slăvim, Hristoase, și
la Tine am îndrăznit să scăpăm, Cel ce înviezi pe morți, Cel
ce ai zis: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care
le fac Eu și mai mari decât acestea va face”[20]. Acestea zicând
a poruncit să fie pus în față trupul copilului, și plecând
sfântul genunchii, s-a rugat și cu glas încrezător a chemat pe
cel mort, zicând: „Cel ce a chemat pe Lazăr cel de patru zile
mort și îngropat, te cheamă pe tine prin mine robul Lui”. Și
îndată, în văzul tuturor, a înviat mortul. Și i-a cuprins frica
și uimirea pe toți cei ce au văzut o asemenea minune și au slăvit
pe Dumnezeu Cel ce dă un asemenea har și putere sfinților Lui.
[1]Rom.
4, 3.
[2]In.
14, 6.
[3]Ieș.
20, 12.
[4]Acesta
era un alt nume al cetății Antiohia.
[5]Filip.
3, 14.
[6]Fc.
9, 3.
[7]Ps.
118, 134.
[8]Cf.
Mt. 10, 8
[9]In.
16, 33.
[10]Cf.
Ps. 117, 6.
[11]Mt.
26, 41.
[12]Ps.
104, 19.
[13]Mt.
5, 15.
[14]I
Cor. 9, 27.
[15]Ieș.
31, 3-5.
[16]Ps.
142, 10.
[17]Lc.
1, 53. Ps. 106, 9.
[18]Ps.
33, 10.
[19]Iov,
1, 21.
[20]In.
14, 12.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu