Evanghelia
Ioan
9,1-38
În
vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om orb din naştere;
atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El zicând: Învăţătorule,
cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci
s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu.
Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe
Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă
vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a
scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii
orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care
se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit
văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era
cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?
Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el.
Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis
ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: omul care se numeşte Iisus a
făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul
Siloamului şi te spală. Deci, mergând şi spălându-mă, am
dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu,
le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese
orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi
a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a
dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi
m-am spălat şi văd. Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu
este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii
ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi
astfel era dezbinare între ei. Deci iarăşi l-au intrebat pe cel ce
fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi?
Iar el a răspuns că este prooroc. Dar iudeii n-au crezut despre el
că a fost orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe
părinţii celui vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a
zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut
orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi l-au zis: ştim că acesta
este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum,
noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în
vârstă, întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre
sine. Acestea le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de
iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi
cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă.
De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe
dânsul. Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb
şi i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul Acesta este
păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu ştiu; eu una
şiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat iarăşi: ce
ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am
spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată?
Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci
l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi suntem
ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe
Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis:
tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi
totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i
ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi
face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi
deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta
de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi
i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe
noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi
găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a
răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul?
Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine,
Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.
Sfântul
Nicolae Velimirovici - Predică
la Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naștere)
Cine
este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci
minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate
aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte
care să le înţeleagă.
Ochii
au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat
şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de
uitare. Cine poate cunoaşte minunile, fără să cunoască pe
Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de
minuni şi să rămână viu?
Tot
focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care
se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele
pe pămât, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în
parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune,
în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările
împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă?
De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită
de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de
trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de
pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar
mai exista de loc.
Care
dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi
soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul
înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe
Dumnezeu care face minuni şi să fie viu?
Nu-ţi
este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea
luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros , întunecat al
trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână
viu înaintea Lui?
Mai
mult decât aceasta: dacă nu ar fi fost stăvilit în dezvăluirea
Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar mai mântui prin voia sa
proprie, şi nu prin puterea Dumnezeirii Sale? Este foarte adevărat
că dacă ceva ar fi greu pentru Domnul Iisus, fără îndoială că
ar fi mai greu pentru El să Se înfrâneze şi să Se stăpânească
de la arătarea Dumnezeirii Sale decât să o descopere.
Aceasta
este lămurit pentru că El Se înfrâna cu preamare înţelepciune
să-Şi arate puterea Sa Dumnezeiască, viaţa Sa pe pământ se afla
în armonie desăvârşită cu Dumnezeu şi cu omul.
Fraţii
mei, Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos ca
Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt minuni, şi ei sunt împreună
Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrată prin magie,
vrăjitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea înţelepciunii
lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu pentru
oameni.
Domnul
nu a făcut minuni pentru a primi laudă de la oameni. Merge vreunul
dintre noi la spital, printre nebuni, surzi şi muţi şi leproşi,
ca să primeasc laudă? Îşi vindecă păstorul oile pentru ca
acestea să behăie laude pentru el? Domnul a săvârşit minuni
numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care se află în
nevoi şi sunt neajutoraţi, şi ca să arate oamenilor că Dumnezeu,
în mila şi iubirea Sa, S-a arătat printre oameni.
Pericopa
Evanghelică de astăzi istoriseşte una dintre nenumăratele minuni
săvârşite de Dumnezeu, prin care se arată iubirea lui Hristos
pentru oamenii în suferinţă, şi Dumnezeirea Sa sunt descoperite
încă odată.
La
vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
Înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce
în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise adevărul. Dar în
timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar putea să se poarte
cu răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă
bine oamenilor. În faţa Templului şedea un om orb din naştere
care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui Hristos,
cârmuitorii ruşinaţi şi bătrânii poporului, nu era pregătit să
se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei îi
arunca câţiva bănuţi pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se
arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire şi milă pentru om. Pe
vremea lui Moise, Domnul zicea despre aceşti oameni: ” Căci neam
ticălos sunt ei şi copii în care nu este credincioşie”
(Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om,
gata să-i fie de un ajutor adevărat.
Şi
ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a
păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Înainte
de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor,
şi îi spusese: “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi
fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că omul
acela, care fusese bolnav ani îndelungaţi, îşi adusese suferinţa
prin păcatele sale. Dar situaţia cu omul care s-a născut orb este
neclară, şi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: “Cine a
păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele
părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi.
Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra
copiilor pentru păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din
Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară
nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe
persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care
priveşte omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea
nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte,
ceilalţi, care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de
lămurit cum şi când putea să fi păcătuit omul cel născut orb,
şi de a lămuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii
iau în socotinţă cea de a doua posibilitate, fără să se
gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista
şi o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai
probabil că părinţii orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne
cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai
păcătuieşti” – ei au făcut o legătură între o împrejurare
şi cealaltă, ca şi cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele
Tale că cel ce suferă îşi pricinuise suferinţa sa: dar este
adevărat aceasta şi pentru împrejurarea de faţă? A păcătuit
orbul, ori – dacă nu el – atunci părinţii lui? Dacă Domnul
Şi-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum credeţi voi că a putut
păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în
încurcătură, şi, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat
păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum
spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi
în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50:6).
Este
foarte puţin probabil ca ucenicii să fi vorbit şi despre ceea ce
socoteau anumiţi cărturari şi farisei – gândind că nu era de
la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc
mai trăise în vreun alt trup înainte de naşterea sa, a trăit
într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viaţă
prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era uşor
de cunoscut pescarilor acelora simpli şi cu gândire dreaptă, din
Galileea.
Cel
mai înţelept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: “Nici el
n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el
lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aşa cum spune Ioan Gură
de Aur: “pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui,
nici în cel al părinţilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că
a păcătuit el, nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că
el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să
strige: “Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se
zbârceşte” (Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel
propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei
oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea
în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu;
care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor.
Binecuvântat este omul cel 44 sărac pe care mila lui Dumnezeu îl
face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu
recunoştinţă. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios
căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, şi el îşi înalţă
inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său
Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi,
în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin
aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să
vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile
îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg
orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă.
Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi,
fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre
pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea
fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul
care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările
acestea, se vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu
adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că
printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în
trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se
lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească
sufletul cu dreaptă credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste
roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor
Săi cu bucurie mare: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui,
ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca şi cum ar
spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul.
Nu are asta însemnătate acum. Dacă el şi părinţii săi au
păcătuit, aş putea în clipa aceasta să le iert păcatele
luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertaţi. Toate astea
au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se
lucreze. Şi lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie
să fie lucrătoare în el, şi se va spune în Evanghelie că sunt
spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai omului
născut orb vor fi răsplătiţi însutit. Cu adevărat, răsplata
pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar şi o zi, este
nepieritoare. Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor,
spune despre omul acesta care s-a născut orb: “Omul care s-a
născut orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne
vederea, va simţi o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse
odinioară, şi apoi şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a
primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape
nesimţită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea
trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; şi vederea
duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.
“Trebuie
să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine;
că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.” Astfel a vorbit
Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a desluşit pricinele
pentru care El urma să săvârşească minunea asupra orbului.
“Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să
spună, “şi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare şi minunate,
ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie şi
iubire pentru Tatăl – “El săvârşeşte lucrările acestea
pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârşeşte de asemenea
numai astfel de lucrări. Folosirea puterii ţine de obişnuinţa
omenească; aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajaţi de
pizmă şi răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr.
Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau
lor pâinea vieţii.” Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă:
altfel spus, cât ţine viaţa. Vine noaptea: adică, moartea, când
nimeni nu poate să lucreze. Aceasta se spune ca o problemă
generală, şi nu este adevărat şi pentru Domnul, căci El a
săvârşit lucrări şi în moarte, pogorându-Se în iad,
biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri cei drepţi şi pe
cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din lumea cea
nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de
astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor.
Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El
din lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor,
şi depăşeşte capătul lor până în veşnicie. Cu adevărat,
atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Şi
astfel oamenii, urmând pilda Său, trebuie să fie lucrători în
toată vremea zilelor lor; de la naştere până la moarte. Căci
pentru oameni va veni noaptea – moartea – şi atunci nimeni nu va
mai putea lucra după cum doreşte. Este adevărat că sfinţii sunt
lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de
pe pământ în felurite chipuri, şi ajutând-o; dar ei nu mai
lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia
Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceştia L-au iubit
pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ. După moarte,
nimeni nu poate să mai săvârşească nici o lucrare care să-i fie
de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-şi
mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni
nu poate să câştige vreun fel de preţuire de la Dumnezeu; nici
măcar un sfânt nu poate dobândi preţuire mai mare decât aceea pe
care o are deja, căci meritul se dobândeşte numai în această
viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se
dobândeşte numai aici pe pământ. Aşadar aceste cuvinte ale
Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”,
nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau
după moarte, ci ca o atenţionare grea şi potrivită a lumii.
“Atât
cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul Însuşi.
Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veşnic, a fost zidit tot
ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu
mulţi ochi şi orbilor şi ţărânei celei stricăcioase din care
şi-au luat chip toate fiinţele zidite. El a dat lumină soarelui;
El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aşa cum a dat vederea
trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea
înţelegerii. Prin lumina Lui soarele străluceşte; prin vederea
Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea omului vede. El este
adevărata lumină a lumii întregi – de la începuturi până la
sfârşit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit
ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a
adunat în lume, să lumineze înţelegerea întunecată a oamenilor,
să refacă vederea celor orbiţi din pricina păcatului; altfel
spus, ca să fie lumină oamenilor în viaţă şi în mormânt, pe
pământ şi în cer, în trup şi în minte. “Atât cât sunt în
lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei
să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, şi să nu
rămână în întuneric. “Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu
vă prindă întunericul” (Ioan 12:35)!
Vai
de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă, şi nu L-au
cunoscut pe El, dar nu L-au primit şi au rămas în întunericul lor
aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune şi nouă;
noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veşnicie. Şi
astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt în lume,
Lumină a lumii sunt.”Câtă vreme El este în sufletul omului, El
este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul unui
popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află într-o
şcoală, El este lumina acelei şcoli. Câtă vreme El este într-un
atelier, El este lumina muncii şi muncitorilor. Oricare este locul
de unde El pleacă, se aşează întunericul desăvârşit: sufletul
omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de Dumnezeu
se face o haită de lupi înfometaţi şi răpitori; şcoala fără
de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără
de Dumnezeu se face un loc al nemulţumirii şi urii. Şi gândiţi-vă
la spitalele şi temniţele fără de Dumnezeu – ele se fac peşteri
întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândeşte la
zilele vieţii lui, la zilele fără Hristos şi zilele cu El, acest
om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale
Domnului: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”
Acestea
zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu
tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea
Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). De aceea el a mers pe
cale, şi s-a spălat şi a văzut. Tot ceea ce spusese Domnul
ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în faţa orbului, cu
scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci Domnul dăduse
întâietate deschiderii ochilor duhovniceşti ai orbului. Este mai
greu de deschis ochii duhovniceşti decât cei trupeşti; mai greu şi
de mai mare preţ. Pentru a arăta că este mai uşor de dat vederea
trupească, şi că aceasta este de mai mică însemnătate, Domnul a
scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină
ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat
batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va
primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea
duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci
trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta,
Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului
din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul
care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut
ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum
curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele
Sale, prin care El a înviat morţi şi a dat vederea multor orbi;
nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i
tămăduiască; nici numai prin atingerea veşmântului Său, prin
care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de veşmântul
lui, s-a vindecat de îndată – dar chiar şi prin scuipatul Său.
Dar
de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce
nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, cu ochii
unşi cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura împrejurare
din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în
facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să
cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să căute
ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale şi ape minerale.
Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale şi toate
apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea
lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate izvoarele de ape
minerale sunt apă moartă. Câţi orbi se spălaseră în
scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească
tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat
orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui
Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului;
fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în
acea scăldătoare, şi să se fi întors acasă tot orb. “Siloamul,
care se tâlcuieşte: trimis”, lămureşte Evanghelistul. Numele
tainic al acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului
şi Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă
s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări,
s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire,
şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a
fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri,
care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului
Sfânt, prin sfinţirea Botezului.
Cât
de blând şi ascultător era orbul! El nu numai că a îngăduit
Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a şi ascultat
îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să se
spele. Spunând când omul acela era de faţă că El este lumina
lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credinţa
în duhul lui. Acum, El îl învaţă ascultarea, trimiţându-l la
Scăldătoarea Siloamului, căci credinţa este nedespărţită de
ascultare. Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu
îndată şi de bună voie. O, fraţii mei, credinţa ne ajută
foarte puţin dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare şi cu
cârteală! Uitaţi-vă la orbul acesta: el, cu credinţă şi
ascultare, a mers îndată la Siloam, s-a spălat şi a văzut! Ioan
Gură de Aur spune: “Dacă cineva întreabă: ‘Cum a văzut el,
spălându-se de tină?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva,
decât că noi nu ştim cum s-a întâmplat. ‘Şi cel fel de minune
este aceasta dacă noi nu ştim?’ Evanghelistul nu ştia, şi nici
omul cel tămăduit.” Cu toate acestea, de ce se pune această
întrebare numai în acest caz? Dacă aşa stau lucrurile, fraţilor,
să se cerceteze şi sutele şi sutele de împrejurări ale
vindecărilor săvârşite de Hristos. Să întrebe lumea întreagă,
toate epocile istoriei omeneşti cum s-au întâmplat toate – şi
nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost, rămâne taina
cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel, care era cu mult
mai înţelept şi mai învăţat decât acest orb, nu ar putea spune
cum el, ca şi Saul, a orbit, sau cum şi-a recăpătat vederea când
Anania, în numele lui Hristos, şi-a pus mâinile pe el (Fapte
9:1018), schimbându-l în Paul.
Şi
de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu cunoştea cum primise
vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la
apa Siloamului văzând, mulţi se întrebau dacă era el sau altul
care semăna cu el. Şi când el a spus “Eu sunt”, ei l-au
întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit pe
scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse.
“Ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe
el înaintea fariseilor, şi ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a
răspuns: “El (Iisus) a făcut tină şi a uns ochii mei, … şi
spălându-mă am văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el,
dând o descriere amănunţită şi fără frică a împrejurării
care a avut loc.
Lumina
lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă pricepere
oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei
strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă
de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după vindecarea minunată
a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros şi
mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti; un întuneric
care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub lumina
aprinsă a Soarelui Hristos. Acesta este întunericul cumplit al
inimilor şi minţilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că
nu s-au bucurat că cerşetorul orb din faţa Templului putea acum să
vadă, ci ei se simţeau chiar batjocoriţi şi amărâţi. Templul
lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în
acelaşi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în
slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul
cu duioşie, cum trăise el atât de mulţi ani în întuneric, ci
l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai
cutezat să-ţi capeţi vederea în zi de sâmbătă? Şi cum de a
cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă?
Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine
sâmbăta.”
Pentru
ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se odihneşte în ziua de
sâmbătă, fără să-şi lase cămara lui, ca să nu încalce ziua
sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om
care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Şi, potrivit
judecăţii lor întunecate, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă
aşa cum trebuia, iar cei din urmă nu!
Dar
când s-a iscat între ei o neînţelegere despre Hristos, ei l-au
întrebat pe orb ce credea el: Iar el a zis că prooroc este. Este
puţin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă de la el
adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui Hristos
ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit cu
îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a
priceput el, ca să grăiască cel mai bine şi cu cea mai mare tărie
din lume. Cei mai buni şi cu cea mai mare tări între oameni erau
proorocii, despre care el trebuie să fi auzit şi ştiut. Şi el a
cugetat în chipul acesta şi a răspuns: “Prooroc este.”
Primind
un răspuns atât de neaşteptat şi nedorit, nu le-a mai rămas
nimic iudeilor mânioşi în neajutorarea lor, decât să nu
mărturisească minunea şi să susţină că ei nu credeau că omul
fusese vreodată orb şi şi-a căpătat vederea: Dar iudeii n-au
crezut despre el că era orb şi a văzut. Adică: ei nu puteau să
nu creadă într-o asemenea lucrare săvârşită în mijlocul
mulţimii, dar se făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un
preţ întâmplării, şi astfel să oprească într-un fel
răspândirea bunului renume al Făcătorului de Minuni Hristos. Şi
ei au pretins cu făţărnicie că nu credeau ce vedeau şi au mers
la părinţii orbului să-i întrebe pe ei. Dar ei nu au făcut
aceasta ca să lămurească situaţia şi să afle adevărul cel
adevărat, ci nădăjduind ca părinţii lui să nu întărească
minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micşoreze însemnătatea.
Dar părinţii lui, fiind cu mare grijă, din frica de bătrâni, au
adeverit că el era fiul lor, şi că fusese orb, Dar cum vede el
acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu ştim.
Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine.
Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de
Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în
întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o
dorinţă de a ieşi la lumina soarelui, cum se poate aştepta el să
treacă de pe o cale întunecată pe alta?
Primind
un răspuns atât de neaşteptat şi de nedorit şi din partea
părinţilor aceluia, fariseii cei răi îşi găsesc acum scăparea
în mijloacele cele mai aspre şi cele mai însemnate: pieirea
conştiinţei omului. Ei au întrebat orbul din nou şi i-au dat o
părere josnică şi necinstită: “Dă slavă lui Dumnezeu. Noi
ştim că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am
cercetat problema în întregime, şi am aflat că noi toţi avem
dreptate: şi tu şi noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că
fuseseşi orb şi ţi-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate şi
noi când ne-am îndoit că acest păcătos ţi-a deschis ţie ochii.
Noi ştim că el este păcătos, şi că el nu ar fi putut face
aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am
ajuns la credinţa că numai lui Dumnezeu Îi stătea în putinţă
să facă aceasta. Aşadar dă slavă lui Dumnezeu, şi leapădă-te
de acest păcătos, neavând nici o legătură cu el.
O,
iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să vadă că
lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoşteau, de fapt, pe El ca
Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! – căci numai Dumnezeu putea
face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – şi aceasta
înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cădea-vor în mreaja
lor păcătoşii … ” (Psalm 140:10).
Orbul
a dat un răspuns înţelept fariseilor făţarnici: A răspuns deci
acela: Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb
acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără şcoală, şi
voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în vorbiri despre
păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe Tămăduitorul
meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o.
Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii
voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine
şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până
când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar
fi existat.
Călătorind
pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde
merge în altă parte, ci stăteau pe loc şi întrebau orbul: “Ce
ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare
cu şiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om,
care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau
pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu şi cinstit în
judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a
bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simţise un
respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a
răspuns scurt: “V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să
auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai
Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit şi mai potrivit.
După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziţie de
apărare:
Şi
l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi
suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui
Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Ei s-au folosit de
Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise ca să
se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, şi că ei îi
erau ucenici. Dar Domnul Îşi făcuse deja lămurită credinţa cu
privire la această problemă: ” Cărturarii şi fariseii au şezut
în scaunul lui Moise … şi le place să stea în capul mesei la
ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaţi
casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung (Matei
23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt
aceştia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi
nimeni dintre voi nu ţine Legea.” (Ioan 7:19). Neîmplinind Legea
lui Moise, şi încălcând-o prin făţărnicia şi lăcomia lor, ei
nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar şi faţă
de Moise s-au făcut trădători şi încălcători de lege. Moise a
încetat de a fi învăţătorul lor, şi s-a făcut osânditorul lor
înaintea lui Dumnezeu. “Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui
la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi
nădăjduit” (Ioan 5:45). Nădăjduirea voastră în Moise este
deşartă, căci voi aţi tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea
voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeţi numai
în puterea şi bogăţia voastră şi în nimic altceva. Că dacă
aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a
scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele
fariseilor, legate de cele pământeşti, nu mai puteau crede în
Moise, şi mai puţin decât atât erau în stare să creadă în
Domnul Iisus. Vedeţi cum aceşti farisei, aşa numiţii ucenici ai
lui Moise, se folosesc de minciuni? Cerşetorului celui simplu,
neştiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L ştim
de unde este.” Ei ştiau foarte bine de unde este Domnul. Aceşti
prigonitori ai Lui, aceşti împăraţi şi cârmuitori ai poporului,
ar fi trebuit să ştie foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis:
“Pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni,
nimeni nu ştie de unde este” (Ioan 7:27). Poate că fariseii ştiau
de unde este Domnul, poate că nu ştiau. Dacă ştiau – aşa cum
ştiau alţi locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au minţit pe
omul născut orb când au spus: “Nu ştim de unde este.” Dacă nu
ştiau şi, după atâta iscodire, sfădire, prigonire şi zarvă
despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui şi lucrările Lui, ei
se făceau că nu ştiu de unde este El, atunci asta înseamnă că
El este Hristosul. Căci crescuse credinţa: “Însă Hristosul,
când va veni, nimeni nu ştie de unde este.” Iată cum aceasta
întăreşte încă odată cuvintele proorocului: “Cădea-vor în
mreaja lor păcătoşii” (Psalm 140:10).
Totuşi,
toate astea au slujit ca să arate cerşetorului slăbiciunea morală
deznădăjduită şi nimicnicia acestor bătrâni ticăloşi ai
poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, şi tot mai
deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a
răspuns în chipul acesta:
“Tocmai
în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a
deschis ochii.” Adică: “Ce fel de cârmuitori şi bătrâni ai
poporului sunteţi voi, că ştiţi toate mărunţişurile
neînsemnate ale tipicului, şi nu ştiţi despre omul care mi-a
făcut o asemenea minune? Cine ar trebui să ştie, dacă nu voi care
staţi în jilţul lui Moise? Cine poate desluşi toate cele despre
acest om oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl
tălmăciţi pe sfântul Moise şi pe prooroci?” Şi omul acesta
simplu continuă grăirile lui despre învăţătorii mincinoşi ai
poporului, zicând:
“Şi
noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este
cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl
ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu, cuvintelor
fariseilor: “Noi ştim că Omul acesta e păcătos.” Acum omul
spune: “… Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.”
În Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu
ascultă pe vreun păcătos şi, la cererea păcătosului, să facă
cea mai mică minune. “Când ridicaţi mâinile voastre către
Mine”, vorbeşte Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii
aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult.
Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Isaia 1:15). Şi Saul s-a
rugat lui Dumnezeu în deşert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l
asculta. Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos, şi cu atât mai puţin
să săvârşească vreo minune printr-un păcătos, decât numai
dacă păcătosul se pocăieşte cu adevărat, îşi spală păcatele
sale cu lacrimi, ajungând să-şi urască păcatele sale,
hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu şi, pocăit fiind şi
hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea lui
Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, aşa cum a iertat pe păcătoasa,
şi pe Zaheu vameşul, şi pe tâlharul de pe cruce – şi după
aceea ei nu mai sunt păcătoşi. Atunci când ei nu sunt păcătoşi,
Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiţi pentru păcatele lor.
Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşii care se roagă Lui şi rămân
în păcatul lor. “Domnul se ţine departe de cei nelegiuiţi, dar
ascultă rugăciunea celor drepţi” (Pilde 15:29).
Acest
om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care
sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i
ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare
făcător de minuni din toată istoria lumii.
“Din
veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.
De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Aşa
Îl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin aceasta, se face
desluşit că acesta era următor al Lui. Şi prin aceasta el le
arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a
nu recunoaşte nici cea mai mică minune sau de a o suci după
judecata lor, ca şi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt deşarte.
Auzind
aceste ultime cuvinte de la săracul care fusese vindecat, fariseii
i-au spus lui: “În păcate te- ai născut tot, şi tu ne înveţi
pe noi?” Şi l-au dat afară. Făţarnicii şi mincinoşii, în
deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la război în cele
din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniţi cu toate
socotelile lor, şi că toate maşinaţiunile lor se dovediseră
zadarnice, atunci – mânioşi şi ruşinaţi – au mustrat acest
om simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit şi l-au dat afară.
Până
aici, Evanghelistul înfăţişează norul gros, întunecat, care s-a
arătat degrabă pe feţele fariseilor după descoperirea luminii
minunate a Mântuitorului Hristos şi a lucrării Sale Dumnezeiaşti.
Lumina este adevărul; întunericul este minciuna. Lumina este
iubire; întunericul este ură. Lumina este tărie; întunericul este
lipsa de tărie.
Începând
Evanghelia de astăzi cu lumină, Evanghelistul o sfârşeşte cu
lumină: lumină, nu întuneric. După săvârşirea minunii, Domnul
Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul pe care îl vindecase
singur o vreme, ca să ţină piept ispitelor fariseilor şi să se
ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a arătat din nou şi
a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea să-l mântuiască.
Şi
a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu
în Fiul lui Dumnezeu? Orbul care fusese tămăduit trecuse de prima
încercare: el se arătase blând şi ascultător când Domnul l-a
trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea Siloamului.
Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua probă: el
s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, şi nu L-a
vândut pe Domnul fariseilor mincinoşi. Aceasta este proba ispitei.
Apoi Domnul a încercat proba a treia şi cea din urmă; proba cea
mai mare: aceea a credinţei adevărate. “Crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu?”
El
a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? El
Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de minuni. El Îl numise
prooroc faţă de farisei, dar el nu cunoştea nume mai mare cu care
să-L numească. El încă nu era în stare să-L numească Fiul lui
Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca cel mai mare
binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să audă de la El
cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în El.
Şi
a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela
este. Iar el a zis: “Cred, Doamne”, şi sa închinat Lui.
Domnul vorbeşte cu blândeţe şi duioşie cu cei pe care El îi
mântuieşte, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindecă.
Aşadar El nu-i porunceşte: “Crezi în Mine!”, şi nici nu-l
sileşte cu cuvintele: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi
spune: “L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este.”
Fiinţei omeneşti libere şi cu judecată, Domnul îi dă locul unde
să cugete şi să hotărască pentru sine. De îndată ce omul care
fusese tămăduit, a auzit cât de mare este Vindecătorul, cu mult
mai mare decât proorocul, el a strigat îndată cu bucurie: “Cred,
Doamne!” El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui,
ca o mărturie mai mare pentru credinţa lui. (Ioan Gură de Aur
spune: “Prin aceasta el a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; şi
că nu trebuie să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era
şi fapta.”) Aşa cum ochii lui trupeşti fuseseră deschişi mai
înainte, tot aşa erau acum deschişi ochii lui duhovniceşti. Şi
el privea atât cu ochii săi trupeşti cât şi cu cei duhovniceşti,
şi a văzut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup
omenesc.
Dumnezeul
nostru este cu adevărat mare, şi face minuni; şi minunile Lui nu
au sfârşit. Noi credem că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul
nostru; noi credem că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Lumina lumii.
Noi, dimpreună cu cetele îngerilor şi ale sfinţilor din ceruri,
şi cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te slăvim pe Tine,
Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea
deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii
vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu