Despre unele puteri ale ştiinţei

Din toate cele spuse până acum se desprind — aţi putut constata înşivă — câteva norme de conduită a inteligenţei. Aceste reguli ar defini în măsură apreciabilă, studenţi şi studente, raportul D-voastre cu ştiinţa pe care, intrând aici, v-aţi legat s'o serviţi. Exact spus, normele acestea definesc cum ar trebui să fie acest raport.

Considerând acum şi cealaltă faţă a desbaterii deschisă azi înaintea D-voastre, să precizez chiar de la început că severa disciplină intelectuală pe care v'o cere îndeletnicirea serioasă cu ştiinţa adevărată nu e energie sufletească cheltuită, ci putere capitalizată. Capital ce dă însutit înapoi, aducând dobânzi pe cari nu le mănâncă rugina şi nici furii nu pot să le sape.

Disciplina intelectuală despre care am vorbit mult, dar nu prea mult, în cele precedente, are o extraordinară putere de expansiune în împărăţia sufletului. Ea organizează lăuntric sufletul întreg. Ea produce în spiritele în cari se sălăşlueşte adânc devenind deprindere, efecte ce nu sunt de ordin numai intelectual, ci şi de natură afectivă şi morală.

Din cunoaştere care ar putea duce la barbarie, o barbarie savantă, dar barbarie, ştiinţa devine creatoare de cultură. Ştiinţa devine conştiinţă determinantă a întregului fel de a fi al omului. îndeletnicire care tindea să fie numai a inteligenţii, ştiinţa, făcută în modul descris mai sus, crează atitudine etică faţă de vieaţă şi faţă de problemele practice puse de aceasta.

Cu alte cuvinte, ştiinţa cultivată în spiritul definit adineaori şi împinsă până la un anumit grad de adâncime, câştigă o extraordinară putere formativă.

Iată de ce, studenţi şi studente, într'o Universitate în care se face ştiinţă adevărată nu mai e nevoie să se facă şi lecţii de „exhortaţie" directă la virtute. Nu cred, în ce mă priveşte, în eficacitatea reală a unor astfel de lecţii moralizatoare. Cred însă neclintit în înalta valoare educativă a muncii ştiinţifice veritabile. Dar când am zis „valoare educativă a ştiinţei", am zis în acelaşi timp şi „ştiinţă putere creatoare de cultură".

Căci, din punctul de vedere care ne interesează aici, punct de vedere subiectiv ziceam la începutul acestui „Cuvânt", ce e cultura?" Ea nu poate fi definită, în această perspectivă, decât ca un mănunchiu de dispoziţii sufleteşti concretizate în anumite convingeri şi deprinderi intelectuale şi morale. Ea poate crea, şi de obicei crează un anumit stil de vieaţă. Aceste deprinderi dau naştere la rândul lor la civilizaţii cu instituţii sociale şi politice corespunzătoare.

După părerea celui ce vă vorbeşte acum, toate aceste dispoziţii şi convingeri se sprijinesc, în ultimă analiză — nu e locul să arăt aici de ce şi cum — pe credinţa tare, formulată sau nu explicit, că vieaţa spirituală e valoare supremă în lume.

* *

Cari sunt, văzute mai de aproape, repercusiunile de ordin neintelectual (după cele spuse se înţelege că „ne" acesta nu e privativ) pe care le poate avea ştiinţa asupra vieţii interioare şi exterioare a celui ce-o practică în felul şi în condiţiile arătate adineaori? Cari sunt, cu alte cuvinte, notele esenţiale ce definesc stilul de vieaţă al unui adevărat om de ştiinţă?

Trebue amintit aici, înainte de toate, sentimentul de demnitate omenească pe care-l poate trezi, alimenta şi întări investigaţia ştiinţifică, şi 'n general căutarea adevărului, în sufletul celui ce-o practică aşa cum am spus. Curajul intelectual devine curaj de vieaţă, sentiment de neatârnare ce-ţi umple sufletul de mulţumire cu adevărat omenească. Acest sentiment de demnitate şi putere — care nu exclude de altfel deloc sentimentul de proporţie şi modestie — l-a făcut probabil pe Montaigne să exclame: „Cest aux serfs de mentir et aux libres de dire la verite". Din acest sentiment s'au desprins şi impresionantele rânduri ale lui H. Poincare: „Căutarea adevărului trebue să fie ţinta activităţii noastre, e singurul scop demn de ea. Fără îndoială, trebue mai întâi să căutăm a alina suferinţele omeneşti, dar pentru ce ? A nu suferi e ideal negativ, şi care ar fi realizat mai sigur prin pieirea lumii. Dacă vrem să eliberăm tot mai mult pe om de grijile materiale, aceasta o dorim pentru ca el să-şi poată întrebuinţa libertatea recâştigată studiind şi contemplând adevărul”.

Tot această experienţă de ordin intern şi-a găsit expresie în ideea lui Renan, după care societatea omenească ar fi produsul direct ai voinţii divine „care vrea ca binele, frumosul şi adevărul să-şi găsească contemplatori în univers...”

Se ştie însă că sentimentul şi conştiinţa demnităţii îţi dau, când le ai adânci, unitate de atitudine, o linie de conduită în vieaţă. Ele sunt acelea cari au contribuit în măsură mare la crearea spiritului specific ce caracterizează marile civilizaţii ale Occidentului european. Dacă atmosfera spirituală în care se naşte şi trăieşte omul Apusului s'a arătat atât de prielnică eclosiunii marilor creaţii de cultură, aceasta se datoreşte în bună parte ideii de demnitate omenească, bun câştigat şi bun inalienabil al conştiinţii popoarelor occidentale.

Este neîndoelnic că puterea de rezistenţă a unei naţiuni în faţa adversităţilor de tot felul creşte în proporţie directă cu adâncimea pe care a atins-o sentimentul de demnitate în conştiinţa membrilor ei. Opinia publică a unui neam cu puternică conştiinţă a demnităţii sale nu acceptă în nicio împrejurare ca laşitatea să fie botezată... prudenţă.

* *

Sentimentul de demnitate omenească şi conştiinţa puterii interioare sunt însoţite de ideea valorii unice a insului uman, a persoanei creatoare şi purtătoare de valori de cultură.

Cel ce vă adresează acest „Cuvânt de chemare" nu ignorează deloc teoriile sociologice cari consideră colectivitatea drept creatoare şi purtătoare a acestor valori. Departe de mine gândul de a afirma că marile obştii omeneşti nu crează şi ele anumite valori de ordin oarecum material (material în sensul cel mai larg al cuvântului). Când e vorba însă de valorile supreme ale religiei, artei, filosofiei şi ştiinţei, niciunul dintre autorii acestor teorii n'au reuşit până azi să demonstreze cu fapte pozitive şi 'n chip indiscutabil că insul uman creator de cultură ar fi într'adevăr produsul mediului în care el a apărut.

Să nu ne lăsăm deci ademeniţi de anumite mituri la modă, ci, rămânând pe terenul riguros definit al experienţii controlabile, să recunoaştem că nu obştiile, ci talentul individual şi geniul sunt iniţiatorii adevăraţi ai procesului de creaţie a valorilor de cultură supremă, valori pe cari, într'un eseu publicat acum un an în Luceafărul, mi-am permis să le numesc veşnice. Aici obştia joacă numai rol de „mediu" purtător, mai mult sau mai puţin prielnic.

Spiritul general al unei colectivităţi poate încuraja sau înăbuşi creaţia valorilor veşnice, dar, ca atare, acest spirit nu le crează. În acest domeniu, comoară ascunsă adânc şi gelos păzită a conştiinţii individuale, colectivitatea e numai „condiţie" în care „cauza eficientă" (persoana umană) îşi produce efectul.

Iată de ce nu e întâmplare oarbă şi nici nu se datoreşte legendei faptul că religiile superioare, marile creaţii de artă, marile idei filosofice şi ştiinţifice au intrat în istorie ca opere ale unor autori individuali. Izvorul acestora trebue căutat în străfundurile conştiinţii insului. Toate aceste valori sunt creaţii ale câtorva, creaţii de care beneficiază apoi mulţimile.

E poate bine să amintesc că Evanghelia lui Christos a contribuit în măsură mare ca gândirea occidentală să descopere valoarea unică a insului omenesc. Idee plină de consecinţe, ea a jucat rol fecund de resort propulsor în evoluţia civilizaţiei europene.

* *

Severa disciplină intelectuală descrisă în partea întâia a acestui „Cuvânt” tinde, spuneam, să asigure inteligenţei o funcţionare cât mai liberă. Înlăturând motivele de natură materială şi afectivă cari înăbuşesc libertatea inteligenţii, disciplina aceasta face posibilă imparţialitatea, judecata obiectivă. Şi, dacă, în bună analiză, a judeca înseamnă a cântări, a judeca bine e identic cu a cântări drept.

Dar, vieaţa sufletului nefiind formată din compartimente fără comunicaţie între ele, disciplina intelectuală acum amintită poate, odată devenită deprindere, să producă efecte şi 'n manifestările voinţii. Adică în vieaţa noastră practică. Căci pare plauzibil ca o inteligenţă obişnuită să judece imparţial (obiectiv) pe plan teoretic, să plămădească suflet capabil de a judeca nepărtinitor şi 'n raporturile sale cu alte suflete. Această înclinare a spiritului poate deveni nevoie imperioasă a lui şi se chiamă simţ sau conştiinţă de dreptate.

Simţul de dreptate este întărit şi de marea idee despre care a fost vorba adineaori, de ideea valorii unice a persoanei umane.

Dacă analiza mea e justă, vom înţelege fără să insist prea mult, studenţi şi studente, de ce ideea de dreptate politică şi socială — idee apuseană prin excelenţă, dar pe care o vrem general europeană, — idee creatoare de glorioasă istorie, s'a născut tocmai în Occident şi nu aiurea. Adică în atmosfera spirituală a unei civilizaţii care s'a dovedit şi creatoare de gândire desinteresată a adevărului.

Dar ideea de justiţie nu reglementează numai raporturile de la persoană la persoană. Mintea în care ea s'a sălăşluit adânc se vede împinsă cu necesitate logică s'o aplice şi când e vorba de raporturile dintre popoare. Aceste raporturi trebue să fie reglementate conform prescripţiunilor ideii de justiţie pentru ca să devie relaţii omeneşti în sensul adevărat al cuvântului. Altfel, ele nu sunt decât raporturi de forţă oarbă între speţe zoologice. Înainte de a trece mai departe, observ că, în opoziţie cu „mila”, proverbiala milă a Orientalilor, sentiment capricios şi intermitent, ideea de justiţie a Occidentalilor se manifestă, cu spirit de continuitate, ca ceva pe ce te poţi sprijini cu mai multă certitudine. Această idee s'a şi întrupat de altfel într'un ansamblu de instituţii cari garantează în Occident, în măsura posibilului, trecerea ei din împărăţia ideală a spiritului în lumea concretă a faptelor.

* *

Dar, efortul îndelungat ce veţi face, străduindu-vă să lărgiţi şi să adânciţi ogorul roditor al cunoaşterii, poate deveni şi izvor de mare şi nealterată mulţumire sufletească. Dedicându-vă fără rezervă cercetării ştiinţifice, veţi afla din experienţă personală că, pentru a fi mulţumit de vieaţă, nu e înţelept să-ţi fixezi cu obstinaţie privirea asupra fericirii proprii, considerată ca scop ultim al activităţii tale. Ci, pentru a fi fericit, e nevoie să-ţi fixezi o ţintă de ordin mai înalt, să urmăreşti realizarea unui ideal care te depăşeşte. Astfel, munca şi creaţia ştiinţifică pot fi, pentru cei ce se dăruesc cu totul lor, izvoare de fericire, întocmai cum creatoare de fericiri sunt pentru alţii meditaţia şi sentimentul religios, creaţia artistică, speculaţia filosofică, sau fapta mare. Nu ştiu dacă cuvântul „fericire" poate fi folosit undeva mai potrivit decât atunci când e vorba să numeşti just sentimentul de mulţumire adâncă şi netulburată amintit acum. Căci, cei cu experienţă mai bogată ne dăm bine seama că prearăspândita opinie după care fericirea de plină ar fi rodul împlinirii tuturor dorinţelor noastre, e, în fond, o mare amăgire. Fericiţi cu adevărat par a fi fost şi a fi numai sfinţii şi eroii. Am impresia că sentimentul de mulţumire intimă şi inalienabilă, pe care-l au des cei ce crează în artă, în filosofie şi 'n ştiinţă, se apropie mult de cel pe care-l încearcă, desigur cu mai mare plenitudine, sfinţii şi eroii. Dar, cu greu s'ar putea spune despre toţi aceştia că au căutat fericirea în satisfacerea tuturor dorinţelor de ordin pur personal. Dimpotrivă.

Cred că starea sufletească despre care vorbesc e cauzată la aceşti oameni în bună măsură de sentimentul puternic al unei supreme victorii: Toţi aceştia au învins şi înving adesea, cu puterea sufletului lor, împrejurările exterioare ale existenţei, împrejurări de multe ori duşmane. Toţi reuşesc, în momente de cumpănă ale vieţii lor, să fie stăpâni „din interior" peste vieaţă, să fie oarecum deasupra împrejurărilor.

Spunându-vă acestea, îmi vin în minte cuvintele înţelepte pe cari mi le adresa acum doi ani, de pe patul său de moarte, un bărbat mie foarte apropiat, om fără prea multă învăţătură de carte, dar cu lumină mare din naştere. În momentul în care ştia că ne despărţim pentru totdeauna, mă încuraja, pentru zilele grele ce puteau să mai vie, cu revelatoarea constatare: „Am trăit 80 de ani, îmi spuse, şi, una cu alta, nu mă pot plânge de vieaţă. Cu adevărat om însă m'am simţit numai în clipele în cari gândul mi-a fost mai tare decât vieaţa. Numai atunci am trăit, dragul meu, ceasuri de mulţumire fără lipsuri.”

Experienţa personală ce-o veţi face dăruindu-vă cu tot sufletul cercetării adevărului, adecă experienţa intimă pe care veţi câştiga-o făcând să participe la efortul D-voastre, pe lângă intelect, şi puterile afective ale sufletului, vă v-a aduce cu siguranţă astfel de „ceasuri de mulţumire fără lipsuri". Iar trăind astfel de clipe, veţi descoperi termenul de comparaţie care să vă arate, fără posibilitate de ezitare, că satisfacţiile spirituale dau sufletului sentimentul de plenitudine pe care niciodată nu li-l pot da mulţumirile de ordin material.

Se înţelege uşor că cine n'a avut astfel de clipe, nu va putea pricepe că ele pot să existe. Şi iarăşi se înţelege că, dacă nota esenţială care defineşte pe om n'ar fi spiritualitatea lui, fericirea oamenilor ar creşte direct proporţional cu progresul material şi tehnic. Experienţa însă ne arată că lucrurile nu se petrec cu necesitate aşa.

* *

Dar, studenţi şi studente, „gând mai tare decât vieaţa” nu exprimă oare, cu maximă economie de cuvinte, una din notele definitorii ale ideii de libertate? Căci a fi liber cu adevărat, nu înseamnă tocmai a fi stăpân pe tine şi pe împrejurări?

Libertatea astfel concepută e, cred, cea mai mare dintre puterile pe cari le poate cuceri omul. Zic: „putere ce trebue cucerită", căci, ca fiinţe ale naturii, nimenea dintre noi nu se naşte liber.

Sunt liber în străfundurile sufletului meu, nu pentru că m'am născut liber, ci pentru că vreau să fiu liber. Libertatea nu e fapt dat, e datorie. Ea defineşte însăşi omenia noastră. Văd bucuros în experienţa concretă a libertăţii interioare dovada sigură că ceea ce defineşte pe om, nu este ceea ce e „biologic" în el, ci ceea ce e spirit în fiinţa lui! De aici îi vin omului „gânduri mai tari decât vieaţa..."

Vechile catehisme vorbiau despre „păcate strigătoare la cer,,. Păstrând această sugestivă numire, afirm că cel dintâi păcat strigător la cer e să te accepţi, ca ins şi naţiune, aşa cum eşti, ca pe o fatalitate ce nu poate fi schimbată, şi să accepţi împrejurările aşa cum sunt, ca pe o fatalitate ce nu poate fi schimbată...

Cum ştim, conştiinţa libertăţii s'a întrupat la unele popoare în forme de vieaţă colectivă, creind organizaţii politice şi sociale corespunzătoare. Dar, pentru ca libertatea, experienţă intimă a conştiinţei insului, să devie bun al colectivităţii, e nevoie de elite cari să priceapă nu numai teoretic ce e libertatea, ci s'o trăiască cu tot sufletul ca pe-o experienţă personală.

Calea despre care v'am vorbit azi e una dintre cele ce vă pot duce la adâncirea unei atari experienţe. Sunt convins că, fără aceasta, oricâtă ştiinţă de carte veţi înmagazina, ea va rămâne numai la periferia sufletului D-voastre. Nu veţi ajunge atunci să vă pătrundeţi, până în adâncurile mari ale conştiinţei, de adevărul că îndeletnicirea cu ştiinţa, şi efortul de creaţie spirituală în sensul larg al cuvântului, sunt în măsură să dea valoare şi sens vieţii D-voastre personale şi, prin voi, existenţii Naţiunii întregi.

Dimpotrivă, îndreptându-vă cu hotărîre paşii pe calea descrisă mai sus, veţi deveni elite adevărate ale acestui Neam. Adecă nu elite prin uzurpare, ci elite susţinătoare, creatoare şi apărătoare de mândră şi trainică civilizaţie românească.

Cuvânt de iniţiere şi îndemn la studii serioase adresat studenţilor Universităţii din Cluj, în ziua de 2 Noemvrie 1942.

Sursa: DESPRE UNELE PUTERI ALE ŞTIINŢEI, D. D. ROŞCA, RevistaTRANSILVANIA, Nr. 12, Sibiu, 1942