Sfântul
Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul
veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel
Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta
deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care
îndrăzneţul ţar l-a întreprins împotriva turcilor în 1711.
Luat
prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului,
Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era
eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) – Capadocia –
Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se
în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Turcia se
umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul
greu al mahomedanilor şi cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se
uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut
musulmani.
Sfântul
Ioan, însă, făcea parte dintre acei tineri pe care îi
înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon:
„Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce
se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata
cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor – o viaţă fără
prihană”. Împodobit, deci, cu înţelepciunea pe care o dăruieşte
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie
robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau
„ghiaur”, adică „necredincios”.
Bătut,
lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra
militară ce se afla în Procopie, Sfântul răspundea celor ce-l
îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decât
să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus:
„Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu
sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa,
mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am
născut şi creştin voi muri”.
Rânduit
să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un
colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a
învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a
primit a Se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem.
Dumnezeu,
văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat
inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a
început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi
blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit
pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la
început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul
său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa
în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu
rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă
duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el
urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de
rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală
şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine
şi apă şi rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi
zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa – în limba
rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru
acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine,
Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată,
precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt
ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va
milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o
biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu
departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în
picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă
şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.
Căutând
asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează
inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea
celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă.
A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta
a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi
propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.
După
vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea
sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia
acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi
prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna
întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească
fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor
se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi.
Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de
bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici
împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan
a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că
o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toţi
invitaţii au râs; stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i
dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate
vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii
creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora
partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul
a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a
rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria
cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui
Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi
simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi
Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi,
iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a
trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că
a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele
fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Peste
puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi
farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai
Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele
ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna
pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am
găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria
plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus
mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi
explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful
cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare,
numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate
vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi
zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful,
şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr
a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca
şi cine a adus-o”.
Auzind
acestea, casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire,
iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare
pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru
aceasta.
Vestea
despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în
tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om
drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere
cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă
cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla
lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a
continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale
şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile
petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea
le făcea împlinind cuvântul Domnului: „Daţi cezarului cele ce
sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.
După
puţini ani, însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune,
apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a
îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care
îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată
pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru
noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscând
mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat
preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul
Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul
turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise,
şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a
predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl
iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
Cu
învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din
Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare.
La îngroparea sa au venit nu numai creştinii, ci şi mulţi
musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost
îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă
emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi
tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin,
la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul
pământului mamă.
Descoperirea
sfintelor moaşte
Bătrânul
preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi
torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în
vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul
său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit,
aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ şi să-l
aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile
preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a
strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc.
Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! – trupul sfântului
se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc
pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie
sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest
dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica
Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.
În
anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi
Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie – ca
trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce
jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă
trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum
ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele
bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o
văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au
împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului
întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi
mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum,
negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de
minunea petrecută atunci.
După
conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică a
intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost
nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii
şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele
Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş
Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie
s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu
Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă
la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale
suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu