Esenţa nevoinţei creştine - Arhimandritul Sofronie Saharov

Autor: Danijela Oluic (OrthPhoto)

Esenţa nevoinţei creştine constă într’o necontenită stare îna­intea Absolutului Dumnezeu. Aceasta ne încântă mintea, întreaga noastră fiinţă; însă, de asemenea, dureros ne sfâşie. Noi, cei chemaţi la fiinţă dintru „nimic”, în hotarele Pământului nu ne slobozim de condiţionare şi relativism întru toate. Călăuziţi de cuvântul Domnului, creştem, dar creşterea ni se pare nesufe­rit de înceată: aceasta, din durerea de a ne vedea nesloboziţi de ucigaşa putere a păcatului din lăuntrul nostru. Istovitoarea nesi­guranţă nu arareori ne chinuieşte: nu putem fi desăvârşit de siguri că gândul nostru, imboldul inimii noastre, fiecare dintre lucrurile noastre intră deplin în sfântul şuvoi al celei mai nainte de veci voiri a Sfântului Sfinţilor. Cu îndurerate lacrimile ini­mii cerem: „Facă-se voia Ta pe pământul inimii mele, precum se săvârşeşte din veac în ceruri în Fiinţa Ta”. Dar noi nu suntem în putere a cuprinde cele pentru care ne rugăm. Şi deci, da­că eu nu cuprind această viaţă a Tatălui nostru, atunci nu pot fi niciodată deplin sigur că sunt mântuit. Gândul Lui, al Tatălui, peste măsură depăşeşte mintea mea. Dacă rămân aşa cum sânt, nici eu însumi nu voi putea petrece cu El în vecinicie, dar nici El întru mine. Iar după ieşirea mea, afla-mă-voi oare dintr’o dată în neputinţa de a primi împărăţia? Vedem cu ce rugăciune s’a rugat Hristos în Ghetsimani. Dacă Lui i-a fost atât de greu să-şi împreuneze voia cu voia Tatălui, atunci eu unde mă voi afla? Într’o astfel de sfâşiere - şi nădejde, şi agonie - se scurg zilele, anii, zecile de ani, întreaga viaţă.

Sunt totuşi şi fericite clipe când Duhul lui Dumnezeu se plea­că spre noi; atunci o nepământească îndulcire umple inima şi mintea. Iar aceste clipe dau puterea înălţării pe urmele iubitului lisus: „Ce-ţi este ţie de oricare altul? Tu urmează mie” (v. Io. 21: 22). Şi se linişteşte duhul într’o neîndoielnică nădejde: vine ceasul când toate durerile mele întru care se naşte noua viaţă vor fi uitate, pentru bucuria intrării noastre întru cele de apoi, întru nestricăcioasă împărăţia Tatălui.

Răstimpurile celor mai încordate suferinţe ale duhului nostru, dincolo de hotarele acestei lumi se prefac înlăuntrul nostru în­tru temei al neclătitei vieţi. Datori suntem a face tot ce este în puterea noastră, până la sleirea putinţelor noastre, pentru a ră­mâne în paza poruncilor lui Hristos pentru dragoste, în atmosfera urii fratricide ce nici o clipită, nicăieri, nu se curmă. Dra­gostea, care este, ca să zicem aşa, esenţa Dumnezeieştii vecinicii, în acest veac nu poate să nu sufere (v. Fap. 26: 23). Şi cu cât mai adânc chinul nostru, cu atât mai puternică nădejdea că cele dorite duhului nostru se vor săvârşi; că dorirea noastră, Domnul nu o va trece cu vederea.

Sursa: Taina vieţii creştine, Arhimandritul Sofronie; Ed. Accent Print, 2014.