Evanghelia
Luca
19, 1-10
În
vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu
numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine
este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură.
Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă,
căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela,
Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu,
grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în
casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu
bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat
să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa
Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau
săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc
împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire
casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul
Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
Sfântul
Ioan Maximovici
– Cuvânt la Duminica a XXXIV-a după
Rusalii - a fiului risipitor şi la Duminica a XXXII-a după Rusalii
- a lui Zaheu
Şi
i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se
cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este
conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr,
în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice:
superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un
cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.
Fiul
cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii
şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă
pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea
tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii,
care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt
moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă
mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi
chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu”.
Şi
uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoarea
plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul
ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt
similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să
părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa
Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?
Minţilor
necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui,
anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte
ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji
lui Dumnezeu - li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii.
„Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm
tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să
rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă.
Daţine să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale!
Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul
ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se
convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.
Cu
ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care
i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce
mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează
să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici,
încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile
Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase
ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii
cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la
dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică.
Nu
găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri
evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai
mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la
petreceri publice şi aşa mai departe.
Cu
alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi în
sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge
după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde a
adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească.
Tinerii
uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi
capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră
bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o
foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi
nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare
setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin
satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de
nepotolit.
Şi
cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge,
pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi
ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor,
şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea,
cea vremelnică şi cea veşnică!
(Să
ne aducem aminte de vameşul Zaheu.) Iisus a intrat în Ierihon şi
trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare Zaheu, mai marele
vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus, să vadă cine
este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că era mic de
statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un sicomor ca
să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe acolo.
„Când
ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus, îl văzu şi îi spuse:
Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa
ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie”. Şi văzând
lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că Iisus
a intrat la un om păcătos. „Iar Zaheu, stând, i-a spus Domnului:
Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am
năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a zis:
Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este
fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să
mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).
Cine
este Zaheu? „Mai marele vameşilor”. Obişnuita antiteză dintre
vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă adesea în minte
caracteristicile reale ale acestor două tipuri de personaje.
Dar,
ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să ni-i imaginăm cu
claritate. Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă, pe buzele
noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele lui
Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa.
Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa
iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23, 6).
Apoi
tot el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: „Sunt din
neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după
lege fariseu” (Fii. 3, 5). Şi în afară de Sfântul Apostol
Pavel, mulţi alţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim,
Gamaliel.
Fariseii
(în ebraica veche, „perusim”, în aramaică, „ferisim”, ceea
ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau râvnitori ai Legii
lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică meditau la ea
necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească întocmai, o
propcvăduiau, o tâlcuiau.
Rostul
demascărilor repetate a fariseilor pe care le face Domnul este de
a-i preveni că toată nevoinţa lor, toate silinţele lor cu
adevărat bune, ei le compromit în ochii lui Dumnezeu, le fac de
nimic şi astfel îşi capătă osândă, iar nu binecuvântare de la
Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din pricina faptelor de
dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei păreri de sine şi
ce este mai grav, a osândirii aproapelui - pentru care îl avem ca
exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea: „Dumnezeule,
îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).
Dimpotrivă,
vameşii erau cu adevărat păcătoşi, încălcători ai legilor
fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau cei ce strângeau
birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că evreii,
cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui
Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui
Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8, 33).
Iar
acum, în urma ştiutelor evenimente istorice, ei s-au trezit
subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de fier”,
al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot
mai mult şi devenea tot mai apăsător.
Semnul
cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării şi al supunerii
evreilor de către romani era plata către cuceritorii lor a tot
felul de biruri şi dajdii. Pentru evrei, ca şi pentru toate
popoarele antichităţii, plata birurilor era în primul rând un
semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel de scrupule faţă
de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate şi neînduplecare
atât birurile hotărâte, cât şi altele suplimentare.
Desigur
că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu degeaba, dorind să-L
compromită pe Domnul în faţa poporului Său, cărturarii îl
întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Matei
22,17). Ei ştiau că, de Hristos va răspunde că nu, va fi uşor de
învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde da, atunci va
fi compromis definitiv în ochii poporului Său.
Atâta
vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin intermediul domnitorilor
locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa şi alţii, această
supunere faţă de Roma şi în particular, obligativitatea plăţii
birurilor se îndulcea pentru iudei prin faptul că ei se supuneau
nemijlocit domnitorilor lor, cărora le plăteau tributul, iar aceia,
la rândul lor, se supuneau şi plăteau Romei.
Dar
exact cu puţină vreme înainte de începerea propovăduirii
Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de conducere a
Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul Naşterii lui
Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea tributului individual
pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni, în anul 6 sau 7
după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a
fost introdusă dania personală pentru toţi locuitorii Palestinei,
iudeii au răspuns la aceasta cu revolta fariseului Sadoc şi a lui
Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5, 37) şi cu mare greutate reuşi
Arhiereul Iazar să liniştească atunci mulţimea.
În
locul domnitorilor locali, au fost numiţi la conducerea Iudeii şi a
regiunilor învecinate procuratori romani. Pentru o mai eficientă
colectare a tributului, romanii au apelat la un institut al
vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma. Dar, în timp ce
la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau din
respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii
erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din
iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi
constrângă confraţii la plata daniilor.
Acceptarea
unei asemenea slujbe era coreiată cu cea mai profundă decădere
morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în
primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a
poporului ales de Dumnezeu de către nişte păgâni primitivi,
trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui,
de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele
sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această funcţie, vameşii
trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului
şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului
împăratului).
Desigur
că vameşii, strângând biruri de la fraţii lor de acelaşi sânge,
nu urmăreau numai interesele Romei. Dar, urmărindu-şi scopurile
egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea confraţilor înrobiţi, ei
îngreunau şi mai mult, insuportabil de mult, jugul asupririi
romane.
Iată
cine erau vameşii, iată de ce erau înconjuraţi de ură
îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai poporului lor,
trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui ales, arma lui
Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi putea veni
renaşterea şi mântuirea.
Toate
acestea se referă în cel mai înalt grad la Zaheu, întrucât el nu
era un vameş de rând, ci mai marele vameşilor - arhitelonis. Fără
îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi
jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii
săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi
deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat.
Desigur
că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate
aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci,
îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie
orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător
al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul,
un renegat. El nu avea parte în Israel. Şi iată că ajung până
la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de
prooroci, a venit deja pe pământ şi împreună cu un mic grup de
ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind
Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele
credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie.
Cum
va reacţiona la aceasta Zaheu?
Pentru
el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că
stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul
Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui,
pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit.
Dar
chiar dacă nu este aşa, căci - după mărturia proorocului - Mesia
vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa
lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea
de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu
înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal
şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.
Dar
poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia.
Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai
vameşilor şi în particular, ai lui Zaheu - fariseii şi cărturarii
- nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile
deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit,
ca şi mai înainte.
Dar
Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea
să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu
certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul (…) care
trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte
să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile
şi ai coborî!” - chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de
moarte pentru el, Zaheu.
Există,
va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el
însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire
aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă
de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de
profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele
noastre şi a purtat durerile noastre”.
Şi
dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la
sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă
dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L
vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise
şi proorocii.
Şi
iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de
mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar
setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la
totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe
Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el -
un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman - neţinând
seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe
Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l
dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele
formale şi se suie în copac, într-un smochin - un sicomor, care
crescuse în cale.
Şi
ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră
cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau
duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să
recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin
Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască
şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din
ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu
nu şi le cunoscuse până atunci.
Domnul
a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel,
neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a
acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l
înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: ,Zahee, coboară-te
degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi
renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la
toată casa lui.
Fiul
Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei
pierduţi. „Doamne, Doamne şi noi Te-am trădat odinioară, ca
Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, neam lipsit de partea noastră
din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru
ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta,
biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii
Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi
osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne,
vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa
adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi
pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit
odinioară pe Zaheu!”.
Sfântul
Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul
Sfântului Apostol Petru şi împreună cu întâiul dintre apostoli,
a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit
pentru Hristos, în timpul lui Nero.
Le-a
răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere
pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să îl pricinuiască,
în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit
odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt
sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru
Iubitor de oameni şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare,
dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă.
.jpg/800px-Miren_Etxezarreta_al_15M_de_Terrassa_(2011).jpg)
