Născut
în orașul rus Kursk, fiu al unor negustori cucernici, Sfântul
Serafim de Sarov a ajuns cunoscut în lumea întreagă pentru
nețărmurita dragoste de Dumnezeu și pentru darurile cu care a fost
înzestrat. Intrând în Mănăstirea Sarov de la vârsta de 17 ani,
tânărul nu se ferea de la cele mai grele munci și nevoințe,
postind aspru și ținând mereu mintea la Domnul, cu ajutorul
rugăciunii lui Iisus. Avea o relație cu totul deosebită cu Maica
Domnului, care i s-a arătat de 12 ori, vindecându-l în chip
miraculos și povățuindu-l. L-a tămăduit când a fost bolnav, i-a
legat rănile când a fost bătut și a venit la el în apropiere de
sfârșitul vieții pământești, pentru a-l înștiința de aceasta
și pentru a lua în grija ei ucenicele pe care le „crescuse”
duhovnicește Fericitul Serafim.
După
viețuirea în obște timp de mai mulți ani, Sfântul Serafim și-a
construit o colibă în pustie, trăind acolo asemenea monahilor din
Sfântul Munte. Fiind războit de gânduri și de diavolul care
urmărea să îi surpe scara către Cer, Sfântul a hotărât să
lupte precum stâlpnicii, așa că a stat o mie de zile și o mie de
nopți pe o piatră, în picioare sau îngenuncheat, spunând fără
încetare rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului”, încât războiul gândurilor l-a părăsit pentru
totdeauna. Gârbov și mișcându-se cu mare greutate, după ce a
fost bătut de niște hoți, Sfântul a luat asupra sa un alt război:
cel al tăcerii. La porunca fraților care îl acuzau că s-a rupt de
Biserică, a revenit în mănăstire, dar timp de cinci ani s-a
zăvorât în chilie, având în antreu un sicriu în care se ruga,
iar în chilie un sac de pietre, drept pat, o cioată de copac, drept
scaun și o icoană a Maicii Domnului înconjurată de multe
lumânări, drept simbol al sufletelor pentru care se ruga.
La
îndemnul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântul a deschis
ușa chiliei sale pentru toată lumea, petrecând până la ore
târzii cu cei pe care îi întâmpina cu blândețe,
adresându-li-se: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”.
Domnul
îi făcuse multe daruri, cel al vindecărilor, cel al înainte
vederii, încât răspundea la scrisori fără a le deschide,
cunoștea cele tăinuite de inimile oamenilor, făcea chiar și
profeții, acestea fiind înțelese abia după ce se adevereau. Nu a
căzut niciodată în capcana slavei deșarte pentru minunile care i
se întâmplau și pe care le făcea; din contră, era tot mai smerit
și reușea, în acest fel, să îi întoarcă pe mulți la Hristos,
îndemnându-i astfel: „Bucuria mea, câștigă duhul păcii și
atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta!”.
Ucenicul
său cel mai râvnitor, marele proprietar Motovilov, a aflat de la
Fericitul Serafim că scopul vieții creștine este dobândirea
Duhului Sfânt, dar cum Motovilov nu înțelegea aceste cuvinte,
Sfântul Serafim l-a îmbrățișat, iar ambii au fost cuprinși de o
lumină strălucitoare, de căldură și de bună mireasmă, dar și
de o pace cum Motovilov nu mai întâlnise, pentru a-i face cunoscută
pogorârea Duhului Sfânt nu doar lui, ci și tuturor celor care au
citit manuscrisul ucenicului. Fiind părinte duhovnicesc al
Mănăstirii Diveievo, în apropiere de Sarov, le îndruma pe maici
pentru a spori în calea aleasă, făcând apoi încă o mănăstire,
zisă „a Morii”, pentru maicile care dobândiseră rugăciunea
lui Iisus.
Una
dintre călugărițele de la Diveevo a fost martora venirii Maicii
Domnului la Sfântul Serafim, în apropiere de sfârșitul vieții
sale, și căzând la pământ, a auzit cum Sfântul vorbea cu ea ca
și cu o prietenă bună, Maica Domnului spunându-i: „Iubite
Serafim, în curând vei fi cu noi”.
Ajuns
la 70 de ani și suferind mult de pe urma rănilor, vorbea cu mare
bucurie despre moarte, iar după ce și-a văzut mormântul pregătit,
a cântat imnele Învierii în chilie, dându-și sufletul în mâna
Domnului. Moaștele sale, confiscate de bolșevici, au fost găsite
după 1990 într-un depozit al unui muzeu, iar acum se află spre
închinare la Diveevo. Nici după moartea sa, Sfântul Serafim de
Sarov nu a încetat să aibă grijă de ucenici, apărându-i de
nenumărate ori și făcând vindecări minunate.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu