Predică la Praznicul Botezului Domnului - Sfântul Nicolae Velimirovici

In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre el. Ioan insa Il oprea, zicand: Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine? Si raspunzand, Iisus a zis catre el: Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea. Atunci L-a lasat. Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit”. „Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait” (Isaia 40, 5).

In vremurile de odinioara, Domnul a fagaduit sa vina si sa Se arate intru slava mare.

Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Si-a uitat cuvantul Sau, deoarece cuvintele Domnului sunt ca stalpii de piatra care nu se pot narui.

Domnul a fagaduit ca vine; si iata, El nu a venit la vremea cand noi aveam cel mai putin nevoie de El, ci cand nevoia noastra era cea mai mare. Dumnezeu a trimisun prooroc sau un inger in locul Sau, la vremea potrivita. Dar cand raul s-a inmultit in lume atat de mult, ca nici macar un inger nu mai era in stare sa-l arda cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinta sa-l stramtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Si-a implinit vechea fagaduinta si S-a aratat pe pamant.

Dar cum a venit Dumnezeu in plina slava? In smerenie si ascultare de negrait. Intr-un asemenea chip in care ingerii Sai aratau mai stralucitori si proorocii Sai mai mareti decat El. Cand sau aratat la Iordan proorocul si Stapanul, proorocul a atras atentia mai mult decat Stapanul.

Ioan Inaintemergatorul parea mai tainic si mai mare decat Domnul Hristos. Domnul Hristos, Isi ascundea slava Sa si maretia sub doua invelisuri groase: unul era trupul omenesc si celalalt era smerenia. Asa incat oamenii nici nu L-au bagat in seama, nici nu L-au recunoscut, in timp ce ochii tuturor puterilor ceresti erau asezati pe El mai mult decat pe intreaga lume zidita.

Invesmantat in trup adevarat si in smerenie curata, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. (Matei 3, 13). Minunat este Dumnezeu intru lucrarile Lui! Prin toate lucrarile Sale, El ne invata smerenia si ascultarea. El Se ascunde in spatele lucrarilor Sale, tot asa cum soarele se ascunde noaptea in spatele stralucirii stelelor, tot asa cum o privighetoare se ascunde in tufe in spatele cantecului sau.

El da lumina soarelui si soarele straluceste de parca ar avea lumina de la sine, pe cand faptul este ca lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea. El da glas tunetului Sau si vanturilor Sale si acestea se aud; dar El nu se aude. El da frumusete muntilor Sai si pajistilor Sale si ele stralucesc de frumusete, ca si cum ar fi de la ele, pe cand frumusetea lui Dumnezeu ramane ascunsa ca o taina.

El da frumusete si mireasma florilor campului si acestea o raspandesc in jurul lor ca si cum ar fi de la ele; nebagandu-se in seama ca aceasta mireasma este a lui Dumnezeu. El da putere fiecarei fapturi si fiecare faptura se impodobeste in fata celorlalte, falindu-se cu puterea, ca si cum ar fi a sa; pe cand puterea nemasurata a lui Dumnezeu nici nu se impodobeste, nici nu cauta a fi bagata in seama. El da minte din mintea Sa oamenilor si oamenii cugeta si gandesc ca si cum ar fi cu mintile lor; pe cand mintea lui Dumnezeu ramane in pace desavarsita, intorcand spatele laudei lumii.

Astfel ne invata Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atat potrivit firii Sale, cat si pentru oameni, ca omul sa se rusineze si sa se faca constient de mandria sa prosteasca; ca omul sa nu se dea mare, neavand nici o lucrare buna a sa; ci sa lase faptele sa vorbeasca pentru sine si el sa se ascunda in spatele lor, asa cum Dumnezeu sta tainuit in spatele lucrarilor Sale, fara sa fie vazut ori auzit, asa cum merge un pastor in spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne invata astfel smerenia! El este minunat si atunci cand ne invata ascultarea. Omul niciodata nu poate sa fie ascultator ca Dumnezeu. Omul seamana samanta in pamant si apoi o lasa in grija lui Dumnezeu. Omul seamana intr-o zi, dar Dumnezeu Se ingrijeste de samanta vreme de o suta de zile, pazind-o, incalzind-o, dandu-i viata si ridicand-o incetisor din pamant ca un firicel, impodobind firicelul cu mugurasi si apoi o coace, pana cand omul merge din nou la camp, petrecand o zi sau doua ca sa stranga granele si sa le transporte cu caruta la hambarul sau.

Corbul isi cloceste puii si apoi ii paraseste, nemaiingrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe acesti pui nestiutori, slujindu-le si purtandu-le de grija cu ascultare, ziua si noaptea. Pestele isi depune icrele si pleaca, dar Dumnezeu ramane, ca sa scoata pestisori din icre si ca sa le supravegheze hranirea si cresterea lor.

Orfani fara de numar, atat de la oameni, cat si de la animale, nu ar ramane in viata daca Dumnezeu nu ar avea grija de acestia. Dumnezeu Isi supravegheaza intreaga Sa zidire zi si noapte, ascultandu-le cererile si dandu-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu asculta doririle si rugaciunile oamenilor si le implineste; El le implineste intotdeauna cu ascultare, atata vreme cat nu exista nici un pacat in cererile si rugaciunile lor. Totusi, rugaciunile care cauta sa-L traga pe Dumnezeu in pacat si sa-L faca partas la pacatul omului - Dumnezeu nu asculta aceste rugaciuni; Dumnezeu nu primeste aceste rugaciuni.

Dintre toate rugaciunile, Dumnezeu asculta cel mai grabnic rugaciunile celui smerit, care se pocaieste, care se roaga pentru iertarea pacatelor sale si pentru dezlegarea de ele. In felul acesta, omul se face zidire noua, punand inceput bun - pentru viata de fiu in locul celei de rob.

De aceea, toti proorocii, din vremuri stravechi, au cautat pocainta oamenilor. De aceea Sfantul Ioan Inaintemergatorul nu numai ca propovaduieste pocainta, dar savarseste botezul pocaintei, pentru ca oamenii sa puna pecete vazuta pe pocainta lor.

Cu cat este mai mare pocainta unui om, cu atat mai deplin se elibereaza de cele ale lumii si se intareste cu ravna pentru Dumnezeu; Dumnezeu degraba ia aminte si in ascultare raspunde rugaciunilor oamenilor.

Asadar, omul nu poate sa fie niciodata la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultator ca El. In intreaga Sa zidire, in cer si pe pamant, Dumnezeu ii invata pe oameni smerenia si ascultarea. Dumnezeu trimite aceasta veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni si din dorinta Sa arzatoare ca toti oamenii sa se mantuiasca si nici unul sa nu se piarda.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor aceasta invatatura despre smerenie si ascultare in chip mijlocit, fie prin firea zidita de El, fie prin proorocii Sai, oameni alesi si ingeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu da aceasta invatatura in chip nemijlocit, prin Sine Insusi imbracat in trup.

In fiecare clipa a vietii Sale pamantesti, de la nasterea Sa in pestera pana la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus traia invatand oamenii despre smerenie si ascultare. El a dat aceasta invatatura vie si prin botezul Sau in apa Iordanului.

Ioan era cel mai insemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimanui si chiar atunci cand L-au cunoscut, oamenii pacatosi Il socoteau pe Ioan mai mare decat El. Oamenii se adunau in jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli si invatati, saraci si bogati. Ioan atragea atentia atat prin infatisarea sa din afara, cat si prin viata sa pustniceasca din pustie si prin cuvintele sale cu inteles tainic.

Nu se strangeau multi in jurul lui Ioan din pricina pacatoseniei lor ori din dorinta de pocainta, cat din iscodire, ca sa vada si sa auda un om care nu era obisnuit. Desarta iscodire! Cat timp de mare pret ne fura aceasta, dandu-ne in schimb nimic altceva decat o dulceata bolnavicioasa trecatoare, care se schimba indata in ceva amar! Cum ne prinde in capcana si cum ne scapa pocainta si impreuna cu aceasta mantuirea noastra!

Hristos nu a starnit iscodire. In mijlocul multimii, El mergea fara graba catre Iordan. El nu avea nimic care sa atraga privirea oamenilor si nimeni nu-I dadea nici o atentie. Infatisarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vietuirea Sa nu era atat de bogata in osteneli pustnicesti.

El era deopotriva cu multimea si cu totii mergeau impreuna din Galileea la Iordan, mancand si band cu El si vorbind cu El ca si cu oricare alt om din multime. Marele Isaia a vazut si a proorocit aceasta dinainte, zicand: „Şi cand L-am vazut, nu avea frumusete ca sa ne fie drag” (Isaia 53, 2).

Dar, in multimea aceea intreaga de oameni de langa Iordan, se afla un om si numai unul singur, care Il cunostea cu adevarat. Acesta era chiar Ioan Botezatorul. Ochii sihastrului desavarsit straluceau si tunetul glasului sau a amutit pentru o clipa. Ioan a uitat cu totul de restul multimii stranse in jurul apei si in apa si, aratand catre Iisus, a spus linistit: „Iata Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 29).

„Mielul lui Dumnezeu!”. Cu aceste cateva cuvinte a vadit Inaintemergatorul smerenia si ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel si ascultator ca un miel atat smerenia cat si ascultarea fiind indreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: „Mielul lui Dumnezeu”.

El merge cu sfiala si smerenie ca un miel si tot ca un miel, merge la pascut si moarte cu aceeasi incredere in pastorul sau, asa incat Hristos merge oriunde Il indruma Tatal Sau din cer: catre nasterea intr-o pestera, catre botezul din Iordan, catre moartea pe Cruce - toate cu aceeasi consimtire si incredere.

Dar, la cuvintele „Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adauga pe acestea: „Cel ce ridica pacatul lumii”. Cum ridica Hristos pacatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa si jertfa Sa, una fiind nedespartita de cealalta; caci nu exista dragoste adevarata fara jertfa si nici o jertfa adevarata fara dragoste.

In dragostea Sa, Hristos a coborat in aceasta lume materialnica si S-a imbracat in trup de carne supus ispitei. Aceasta lume nu este curata si frumoasa si minunata asa cum era inainte de pacatul lui Adam. Ca urmare a pacatului, aceasta lume a luat chip materialnic intunecos, ascuns si il poarta asa pana in zilele noastre.

Lumea aceea luminoasa s-a schimbat intr-o lume a prostiei si intunecimii; lumea curata s-a facut necurata; lumea frumoasa s-a facut strambacioasa si urata; lumea linistita s-a facut razboinica.

In aceasta lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul si Preadulcele. Prin aceasta lucrare, El a luat deja asupra Lui pacatul lumii - de indata ce El S-a aratat in lume in trup stricacios, care se hraneste cu hrana stricacioasa.

El a facut aceasta, mai intai, luandu-si trup asa cum se facuse acesta dupa primul pacat al omului; in al doilea rand, prin venirea Sa pe pamant din dragoste, ca sa implineasca toate legile care fusesera date omului dupa pacat. Cu toate ca El nu trebuia sa dea ascultare acestor legi, El a venit pe pamant pentru a le implini pe toate: atat legile date firii, cat si legile date omului.

Si astfel, El a suferit foame si sete, istovire si dureri de tot felul, asa cum li se intampla si altor muritori; si El a crescut incet, asa cum li se intampla tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, pana cand Si-a inceput lucrarea Lui in lume.

Din aceasta pricina, El a fost taiat imprejur si botezat, El a mers la sinagoga ca sa Se roage si a platit darile lui Cezar. El a primit toate legile facute pana la pacatul cel dintai si le-a implinit. De aceea se spune ca El a preluat pacatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui implinirea tuturor legilor si a facut aceasta cu ascultare si lesniciune, in aceeasi masura in care oamenii implineau aceste legi in neascultare si cu greutate.

In cele din urma, in al treilea rand, El a facut aceasta, dandu-Se pe Sine ca jertfa pentru pacatele lumii; prin rastignirea Sa de bunavoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel si varsarea sangelul Sau nevinovat pentru pacatele multora.

Cu adevarat, intreaga Sa viata pamanteasca a fost o jertfa, tot asa cum intreaga Sa viata a fost dragoste. A fost o jertfa pentru El ca sa Se imbrace in trup omenesc; a fost o jertfa pentru El ca sa dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sangele Sau a pus pecetea jertfei Sale si a sters toate socotelile pacatelor noastre.

Pe Cruce, El ne-a aratat toata apasarea pacatului omenesc si plinatatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu inceteaza din pricina jertfei de sine. Si astfel, Hristos ia pacatele lumii asupra Sa in trei chipuri: mai intai, prin luarea de trup; in al doilea rand, supunandu-Se legii; in al treilea rand, dandu-se jertfa pe Sine.

Cand Domnul a venit in lume, intrupat, implinind legea, aceasta intamplare a fost insotita de fenomene minunate firesti: steaua de la rasarit, ingerii coborand pe pamant si veselirea pastorilor din Betleem, slavirea Lui, a Pruncului sfant, de catre pastorii cei simpli si de catre crai. Dar aceasta intamplare a fost urmata de uciderea pruncilor de catre Irod si de fuga Mantuitorului in intunecimea Egiptului, dintr-o intunecime si mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, cand Domnul a implinit in chip lamurit, in fata lumii, legea oamenilor, primind botezul in apele Iordanului, si aceasta intamplare a fost insotita de un fenomen firesc minunat - potrivit Predaniei - se spune ca apele Iordanului si-au oprit curgerea cea fireasca intorcandu-se inapoi. „Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi” (Psalm 113, 3).

Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatalui din ceruri si s-a vazut Duhul Sfant in chip de porumbel. Lumea a simtit aceasta si a vazut totul prin Sfantul Ioan Botezatorul. Dar aceasta intamplare a fost urmata de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos in intunecimea si groaza ispitei satanice.

Si dupa aceea, s-au aratat ingerii si I-au purtat Lui de grija. Cand Domnul a pus pecetea pe toata suferinta Sa din trupul Sau pamantesc, prin chinurile Sale si prin varsarea sangelui Sau pe Cruce, natura a insotit aceasta intamplare de lucrari infricosatoare: soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si mormintele s-au deschis. Viii si mortii au simtit isemnatatea infricosatoare a sfintei jertfe de pe Golgota; talharii si paganii au venit sa creada in Fiul lui Dumnezeu si mortii s-au aratat pe strazile Ierusalimului.

Si aceasta intamplare a fost urmat de intuneric: intuneric in afara si inlauntrul mormantului, dupa care au venit zorile, biruinta cea de la urma - si Invierea cea de la urma. Si iarasi, ingerii au fost de fata!

Asadar, aceste trei intamplari din viata lui Hristos, ne dau invatatura cea mai luminata si mai nemijlocita despre smerenia si ascultarea Dumnezeiasca. Veselia cereasca si firea minunata a fiecareia dintre acestea se imbina cu infricosarea uciderii omului si cu stricaciunea satanica. Dar, in toate cele trei intamplari, Hristos a iesit Biruitor slavit: asupra omului Irod dupa nasterea Sa, asupra lui Satan dupa botezul Sau si asupra intelegerii dintre oameni si Satan dupa moartea Sa.

Sfantul Matei descrie Botezul in apele Iordanului in acest chip: In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre el. Ioan insa Il oprea, zicand: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?”. Ioan Il recunoaste pe Hristos, dar nu cunoaste planul Sau de mantuire. Acum se desfasoara o intamplare fara de asemanare din istoria omenirii: Dumnezeu se intrece cu omul in smerenie!

Ioan boteza pacatosi spre pocainta. Totusi, Cel fara de pacat, Care nu avea pentru ce sa Se pocaiasca, a venit la el si i-a cerut ca el sa-L boteze. Ioan, care era mai intarit duhovniceste decat toti pacatosii din jurul sau, indata a recunoscut in Hristos pe Unul mai puternic decat el.

Inainte de a-L vedea, Ioan stia deja ca El venise pe pamant si vietuia printre oameni: „In mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti” (Ioan 1, 26). Numai atunci cand s-a aflat fata catre fata cu El, L-a cunoscut pe El si, aratand catre El, a spus: „Iata Mielul lui Dumnezeu!”.

De indata ce Ioan L-a vazut, se poate ca el sa fi crezut ca menirea lui ca Inaintemergator a luat sfarsit si sa fi spus ca dreptul Simeon mai inainte: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace” (Luca 2, 29), sau asa cum a spus Ioan mai tarziu intr-o imprejurare: „Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez” (Ioan 3, 30).

Dar nu; in loc sa se intample precum a gandit si s-a asteptat Ioan, Hristos i-a dat porunca neasteptata. Aflat in mijlocul oamenilor pacatosi, Hristos Cel fara de pacat a cautat la Ioan ca acesta sa faca pentru El ceea ce el facuse pentru altii: sa Il boteze in rau asa precum botezase pe altii.

Impotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de inteles pentru oamenii muritori. Ah, fratii mei, este un lucru infricosator sa aduci in apa pe Cel mai curat decat apa! Este cel mai infricosator pentru zidire ca sa-si puna mana pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este facut din tarana si cenusa, sa cuteze sa-si puna mana pe El, Care sade pe heruvimi?

Dar Hristos termina indata vorba cu Ioan cu o zicere scurta, dar hotarata: „Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea” (Matei 3, 15). Atunci L-a lasat. Este ca si cum Domnul ar spune aici: Lasa acum orice cuvinte despre vrednicia Mea si despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are aceasta menire, ci alta. Va veni vremea cand ceea ce spui acum se va face lamurit. Nu putem invata pe oameni ceea ce nu am facut noi insine.

Daca nu vom face asa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii si carturarii Ierusalimului care invata si ei nu fac? Noi trebuie sa implinim toata legea pentru a da legii intregi un inteles mai inalt, duhovnicesc. Eu trebuie sa fiu mai intai botezat cu apa, ca dupa aceea sa botez cu Duh Sfant si cu foc.

Planul mantuirii este dat la iveala prin implinirea sa. Ceea ce acum nu este lamurit se va lamuri in curand. Cerurile se vor deschide si vor lamuri ceea ce va cer Eu voua. In masura in care Ioan s-a temut in prima clipa sa-L boteze pe Hristos, in aceeasi masura el asculta acum porunca lui Mesia. Si cerul cu adevarat s-a grabit sa adevereasca si sa binecuvanteze lucrarea mainii Inaintemergatorului.

Ieronim spune: „Exista o pricina intreita pentru a primi botezul de catre Ioan. Mai intai, fiind nascut om, pentru a implini toata dreptatea si smerenia pe care o cerea legea. In al doilea rand, prin botezare, sa incuviinteze sensul botezului lui Ioan. In al treilea rand, sfintind apele Iordanului, sa arate, prin pogorarea porumbelului, ca Duhul Sfant era de fata la botezul credinciosilor”.

Hristos a intrat in apa nu ca sa Se curateasca pe Sine, ci ca sa inece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reintregit in chip simbolic Potopul care a inecat lumea de pe vremea lui Noe si, de asemenea, inecarea lui Faraon si a armatei sale egiptene, in Marea Rosie.

In Potopul care a cuprins intreaga lume, omenirea pacatoasa a fost inecata. In Marea Rosie, Faraon, vrajmasul Dumnezeului Celui viu, a fost inecat. Hristos a luat asupra Lui pacatele lumii. El a primit de bunavoie sa Se inece in locul omenirii pacatoase; El de bunavoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel inecat, vrajmasul Dumnezeului Celui viu. El a ingaduit apei sa-I inghita trupul ca si cum ar fi fost ingropat in mormant.

El a lasat apa sa curga o clipa peste El si apoi S-a ridicat si a iesit din apa. Prin aceasta, El a repetat acea lectie inspaimantatoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin inecarea pacatosilor in vremea lui Noe si aceea a lui Faraon in Marea Rosie.

Prin aceasta El, in chip vazut, dar tainuit, a spus ceea ce zice El mai tarziu in cuvinte catre fariseul Nicodim: „De nu se va naste cineva din nou, nu va putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3).

Dar numai acela se poate naste din nou in aceasta viata care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel in care omul cel vechi, pacatos, a murit. Cel care se cufunda cu pacatele sale in apa iese afara curatit de pacat.

Cel care isi osandeste trupul, om trupesc fiind, se ridica prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se ingroapa cu Hristos prin botez, ca in mormant, se ridica cu Hristos in Invierea Sa (cf. Coloseni 2, 12).

Cel care isi ineaca mandria, neascultarea, zavistia si toata necuratia omului celui vechi, pacatos, va iesi din apa cu smerenie, umilinta, ascultare si dragoste. Cel care moare pentru sine va vietui impreuna cu Dumnezeu (cf. Romani 6, 3-8).

Pe scurt, cel care a murit ca pacatos si se naste din nou ca om drept, isi va repeta si el exemplul dat de Hristos prin botezul Sau in Iordan. „Inainte de a se pune inceput nou vietii, trebuie sa se puna capat celei vechi”, spune Sfantul Vasile cel Mare.

O, ce insemnatate adanca si plina de invataminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea in apa a sfantului Sau trup! Numai intelepciunea nemarginita a lui Dumnezeu era in stare sa dezlege oamenii in chip atat de povatuitor, si cu folos, prin botezarea in Iordan. Numai aceasta intelepciune nemarginita, care vede trecutul si viitorul intocmai ca si prezentul, a fost in stare sa lege inceputul istoriei omenesti de sfarsitul acesteia si sa puna la un loc potopul care a inecat omenirea cea pacatoasa, cu scufundarea lui Hristos in apa.

Numai aceasta intelepciune de negrait prin cuvant poate, cu o singura priveliste, un singur semn, sa spuna mai mult decat toate limbile omenesti de pe pamant. Pentru ca intreaga cale a mantuirii noastre a fost aratata in lucrarea botezului lui Hristos in Iordan.

Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: „Acesta este Fiul meu cel iubit intru Care am binevoit”.

Duhul nu a pogorat asupra lui Hristos pe cand Se afla in apa, ci atunci cand El a iesit din apa. Prin aceasta, intelepciunea lui Dumnezeu cauta sa ne arate ca Duhul lui Dumnezeu nu pogoara peste omul cel vechi, care este viu pacatului si mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului nascut din nou duhovniceste, care a murit pacatului si a inviat intru Dumnezeu.

Duhul a pogorat asupra lui Hristos in chip de porumbel, nu intrupat ca porumbel, asa cum este Hristos intrupat ca om, ci numai in chip de porumbel, ca porumbel. Ieronim spune: „Porumbelul a pogorat asupra capului lui Iisus asa incat nimeni sa nu creada ca glasul Tatalui a fost indreptat catre Ioan, si nu catre Domnul”.

Aceasta aratare in chip de porumbel inseamna ca Duhul poate sa Se infatiseze in oricare alt chip si cu adevarat s-a aratat mai tarziu Apostolilor in chip de limbi de foc si ca o suflare de vant ce vine repede (Fapte 2, 2).

In Cartea Facerea, se spune despre Duhul: „Si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (1, 2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se infatiseaza in chipuri diferite, potrivit intamplarilor pe care le sfinteste sau le pune in lucrare. Dar fiecare chip pe care il ia, Il arata in lucrare, indreptatit si curat, aducand odata cu Sine caldura, lucrare si curatie.

La botezul in apele Iordanului, Duhul S-a aratat in chip de porumbel bland; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfant si cu foc, de Rusalii, Duhul S-a infatisat in chip de vant puternic si de foc.

Prin aceasta, se face lamurita deosebirea dintre botezul lui Ioan si cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apa, ii face pe oameni blanzi si curati ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, ii face pe oameni puternici si inflacarati.

Sfantul Chiril al Ierusalimului spune, in Invatatura lumii, Cartea III: „Asa cum omul este alcatuit din doua parti: suflet si trup, exista si o curatire indoita: netrupeasca pentru ceea ce nu este a trupului si trupeasca pentru trup. Apa curateste trupul, si Duhul curateste si intareste sufletul”.

Pogorarea Duhului in chip de porumbel - asa cum deslusesc aceasta Sfintii Parinti - ne aminteste de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca sa vada daca pamantul se uscase. Si porumbelul s-a intors cu o ramura de maslin in cioc. Ramura de maslin este simbolul pacii: pacea dintre Dumnezeu si om.

Si acum, dupa iesirea lui Hristos din apa, dupa inecarea simbolica in apa a omului celui vechi, S-a aratat Duhul deasupra capului lui Hristos in chip de porumbel, ca sa arate ca potopul s-a sfarsit si ca domnea pacea intre Dumnezeu si omul cel nou.

De ce nu tinea acest porumbel o ramura de maslin in cioc, ca semn al pacii? Pentru ca aici, in locul ramurii de maslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desavarsit simbol al pacii intre Dumnezeu si om, intre cer si pamant. El este ramura de maslin a Noii Zidiri. Si astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie sa tina o alta ramura de maslin ca semn al pacii.

Hristos este sfarsitul potopului si inceputul pacii. Si iata glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul in chip de porumbel si mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat in inteles, caci nu au venit doar ingeri, ci Sfanta Treime Insasi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant: Tatal prin glasul din cer, Duhul in chip de porumbel si Fiul ca om nou si desavarsit, Dumnezeu-Om.

„Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit”. Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatal Il vadeste pe Iisus Fiul Sau, ca si in cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil catre Preasfanta Fecioara Maria: „Si Fiul Celui Preainalt Se va chema” (Luca 1, 32) si iarasi: „(Si El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35).

Acum Dumnezeu Tatal Il numeste cu adevarat Fiul Sau, Fiul Sau cel iubit. Caci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenta Sa din vesnicie si singurul Fiu al lui Dumnezeu prin nasterea sa in timp.

Dumnezeu Tatal nu ii numeste pe toti oamenii fiii Sai, ci numai pe Hristos. Fiindca alti oameni pot fi numiti fii ai lui Dumnezeu prin adoptie, numai prin Hristos si in numele Sau. Cand Hristos a spus mai tarziu oamenilor: „Unul este Tatal vostru in cer”, El nu vrea sa spuna prin aceasta altceva decat faptul ca oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adoptie.

Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, in marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevaratul Fiu al lui Dumnezeu atat in iubire, cat si in fiinta. Si de aceea: „Fiul Meu iubit intru Care am binevoit” se spune. In aceste doua grairi, se dau la iveala aratarea iubirii Tatalui si bunavoirea Tatalui fata de Fiul Sau.

Legatura pe care o are Tatal cu Fiul nu a slabit, nici dragostea lor, a Unuia fata de Celalalt, nu s-a racit prin pogorarea Fiului in lumea aceasta pacatoasa, El fiind imbracat in trup omenesc supus ispitei.

Si astfel, botezul lui Hristos in Iordan se leaga de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu exista nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindca prin aceasta ni se arata fiinta trinitara a lui Dumnezeu.

La Iordan, Mantuitorul a pus pecetea pe aceasta taina preaminunata atat in cer, cat si pe pamant. Spunem dinadins „cat si pe pamant”, pentru ca firea trinitara a fiintei lui Dumnezeu desluseste si tainele cele mai adanci ale omului, firea intreita a omului, caci se spune chiar la inceputul Sfintei Scripturi ca Dumnezeu a facut omul dupa chipul Sau (Facerea 1, 26).

Si astfel sarbatoarea botezului lui Hristos se numeste Boboteaza - Descoperirea lui Dumnezeu – caci Dumnezeu S-a descoperit in Iordan, asa cum este El, atat cat aceasta descoperire poate fi inteleasa de omul cel trupesc.

Aceasta sarbatoare se mai numeste Iluminare, caci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoasterea celor mai adanci taine Dumnezeiesti. Se mai numeste Iluminare pentru ca botezul lui Hristos prin scufundarea Sa in apa, ne lumineaza mintile, ne curateste inimile si ne inalta sufletele cu cunoasterea caii mantuirii noastre, care sta in ingroparea omului celui vechi si nasterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se afla in moartea pacatului nostru, fiind muritor si aducerea la viata a omului fara de pacat si fara de moarte.

Tot ceea ce s-a intamplat la botezul lui Hristos, se intampla la botezul fiecaruia dintre noi. Scriind despre botez, Sfantul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care indruma vietile noastre, a intemeiat pentru noi legamantul botezului, care are chipul mortii si al vietii..., apa este chipul mortii, a ducerii trupului la ingropaciune si Duhul insufleteste cu putere datatoare de viata, care innoieste viata sufletelor noastre, ducand-o de la moartea pacatului la viata cea dintai”.

Prin scufundarea in apa, noi murim cu Hristos, si prin iesirea din apa, noi suntem uniti cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeste deasupra noastra ca un porumbel, insufletindu-ne cu harul Sau atotputernic. Si Tatal, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adopta ca fii si anunta aceasta adoptie cu glasul Sau.

Cine poate sti, in clipa botezului, ce se intampla in inima fiecarui prunc? Intunecati si descurajati de pacatele de mai tarziu, noi uitam cea mai mare dintre tainele ceresti care ni se descopera la botez.

Fiindca prin botez noi suntem curatiti de tot pacatul, desi, dupa ce ne botezam, dam peste ispite dracesti, carora Hristos nu le-a cazut prada, asa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugeta la mantuirea noastra zi si noapte, cu smerenie si ascultare necurmata fata de Dumnezeu, se pot invrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, asa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot asa cum s-au invrednicit multi sfinti si mucenici pentru Hristos de aceasta viziune.

Mucenicia pentru Hristos se socoteste ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apa; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfant si cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeste „botezul cu sange”.

Mucenicii lui Hristos care au fost botezati prin varsarea sangelui lor pentru Hristos, au vazut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sange, este moartea intaiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Stefan, care este descris in felul acesta: Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu.

Acum se arata Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Iar Stefan a strigat: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu. „Si iudeii il bateau cu pietre” (Fapte 7, 55-59).

Sa ne mai ostenim, cu credinta neschimbata, cu fapte bune si cu impartasirea frateasca a bucuriei si a suferintei celor care ne sunt apropiati, intregi in smerenie si ascultare fata de Dumnezeul Cel viu, sa ne intoarcem la curatia fara de pacat in care ne-am imbracat la botez.

Asa ne vom invrednici de slava, bucuria si frumusetea vesnica a sfintilor si mucenicilor lui Dumnezeu. Asa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi si Dumnezeu Se va descoperi pentru noi - Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, Careia Ii aducem slava acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia