Când omul spune Rugăciunea, toate cele dinlă­untrul său se aranjează şi are pace - Stareţa Macrina Vassopoulos

Sursa: Andrey Morozov (OrthPhoto)

Să nu vă mâniaţi când vă cert şi să nu iubiţi laudele, ci să doriţi să vă smeriţi. Nimeni nu este vinovat, ci numai noi înşine. Să aruncăm întotdeauna vina asupra noastră, iar nu asupra altora, deoarece clevetirea înseamnă egoism şi mândrie. Puţin să vă treacă cineva cu vederea, să vă certe, că îndată vă mâniaţi şi aveţi gânduri potrivnice. Stareţa ştie cum şi când să vă ajute. Să vă străduiţi să nu se facă voile voastre, pentru că Hristos a spus: ,,Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti… facă-se voia Ta”(Matei 26, 39 şi 42). Suntem singuri? Priviţi câţi Sfinţi avem lângă noi! De îndată ce-i invocăm, vin. Dar noi nu-i chemăm, de aceea simţim singurătate.

Pe mine nu mă puneţi la socoteală. Eu sunt un neom, un vierme mort, numai patimi şi slăbiciuni. Să vă agăţaţi de grumazul lui Hristos, să-L prindeţi de mână, ca să vă mângâie. Acolo să vă sprijiniţi toată gre­utatea, căci de vă veţi sprijini numai pe mine şi mă veţi vedea vreodată căzând în vreo greşeală, vă veţi sminti şi veţi deznădăjdui. Dacă însă vă veţi sprijini pe Hristos, veţi afla mângâiere, iar aceasta se va răsfrânge şi asupra părinţilor duhovniceşti. Să doriţi să vă ocărască şi să vă dis­preţuiască oamenii, ca să vă iubească Hristos.

Cu cât strigăm mai mult la Hristos, cu atât mai mult se apropie de noi şi ne dăruieşte Har. Când cineva strigă continuu Numele lui Hris­tos, distinge şi cea mai mică greşeală, când se vatămă, când L-a mâhnit pe Hristos. Să-L rugăm mult pe Hristos să ne dăruiască luminare şi cunoaştere, ca să înţelegem ce Îi este bine plăcut şi s-o facem. Atunci când avem luare aminte şi rugăciune, pe toate ni le va da Hristos.

Discuţiile şi mersul să se facă cu blândeţe. Cuvintele de folos să fie rostite cu smerenie. Aşa cum cade roua de pe iarbă atunci când mergem prin ea, tot aşa şi Harul dumnezeiesc pleacă din pricina ne­atenţiei noastre. Este trebuinţă de multă luare-aminte şi linişte. Aşa cum băgăm fierul de călcat în priză şi se încălzeşte, tot astfel putem simţi comuniunea noastră cu Stareţul. Pe cel care strigă Numele lui Dumnezeu, nu-l va lăsa Dumnezeu să deznădăjduiască. De aceea, silire la Rugăciune. Orice ascultare de am face, să nu o facem fără vlagă şi cu lenevie, ci cu râvnă şi sârguinţă. Atunci omul dobândeşte bucurie, îi vine putere cerească şi vrea să lucreze, să lucreze pentru Dumnezeu şi nu se socoteşte pe sine. Potrivit cu gândul nostru, adi­că aşa cum cugetăm, în acelaşi fel ne va răsplăti Hristos. De aceea ne trebuie lepădare de sine. Când mergem la vreo ascultare să cugetăm că ne urmăreşte Dumnezeu şi că îngerul nostru păzitor este cu noi. De aceea se cuvine ca ceea ce facem, s-o facem cu evlavie şi credinţă. Şi atunci ceea ce facem va avea binecuvântarea lui Dumnezeu.

Când se vede cineva pe sine totdeauna în iad, nu se îndeletniceşte cu nimic altceva. Să spunem în mintea noastră: „Ia vino-ncoace şi spune-mi: Ce treabă ai de mă duci încolo şi-ncoace?” Să luăm su­fletul nostru de mânuţă şi să ne plimbăm cu el. „Vino cu mine să mergem în Rai, ca să guşti măreţiile lui. Să te duc la Tronul lui Dum­nezeu şi să te desfătezi de Mirele tău. Vino să te duc şi în iad”. Să nu lăsăm mintea noastră să meargă în dreapta şi-n stânga toată ziua ca un hoinar. După aceasta sufletul nostru se epuizează şi merge la chilie obosit, plin de praf, şi ce poftă de rugăciune va avea noaptea? Vom vrea numai să mâncăm şi să dormim. Cum va vedea şi se va desfăta sufletul de măreţiile lui Dumnezeu? Trebuie să ne impunem în sufletul nostru, ca să ne mântuim. Cu discuţii şi văicăreli nu ne mântuim. Ci dăm loc vicleanului, care ne ia în spate şi ne plimbă toată ziua. Ia rosteşte toată ziua Numele lui Dumnezeu, caută-L, plânge şi vei vedea cum vor fugi gândurile. Dumnezeu ne va cere socoteală, ca nişte mirese ale Lui, cum am petrecut vremea. Îngerul se mânie? Râde în hohote? Vorbeşte în deşert? Nu, ci îngerul este toată ziua lângă Tronul lui Dumnezeu şi-L adoră. Câtă frică de Dumnezeu şi dragoste trebuie să avem în sufletul nostru! Cel care are dragoste în sufletul său şi-l vede pe celălalt în cădere, plânge şi spune: „Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să fie atât de căzut, atât de depărtat de Tine, Hristoase al meu, Care eşti atât de dulce!” Din nefericire, ascultăm de gândul nostru, pe care-l avem ca şi stareţ al nostru, şi facem neascultări şi lucruri fără binecuvântare, iar îngerii scriu, însă scriu şi demonii. Ne lipseşte luarea-aminte şi suntem în neorânduială. Mintea noastră să fie în Rai, la Rugăciune şi la Stareţ.

Când ascultătorul are Harul dumnezeiesc şi se smereşte pe sine, nu vede greşelile nici la părinţii duhovniceşti, nici la fraţii lui. Dar când are egoism, se îndreptăţeşte mereu pe sine şi i se pare că toţi au patimi şi spune: „Lucrul acesta nu l-a făcut bine Stareţa, celălalt nu este corect, etc.” Când omul spune Rugăciunea, toate cele dinlă­untrul său se aranjează şi are pace. De multe ori însă nu avem rugăciune pe toată durata zilei şi de aceea ne stăpâneşte deznădejdea şi nepăsarea, care ne fac ca nişte zdrenţe, neavând dispoziţie de nimic. Rugăciune nu înseamnă să faci în grabă şi cu răspândire rugăciunile tale cu metanierul, ci să te adresezi lui Hristos, să-L rogi să te ajute ca să te mântuieşti. În felul acesta simţi că-ţi răspunde Hristos şi-ţi vorbeşte cu multă dulceaţă şi gingăşie, aşa cum un tată vorbeşte cu fiul său. De toate acestea suntem lipsite pentru că lăsăm mintea noastră toată ziua fără lucrare duhovnicească.

Când văd vreo monahie care nu este în rânduială, fac rugăciune pentru ea ca s-o ajute Dumnezeu să conştientizeze greşeala sa. Şi atunci Dumnezeu începe să vorbească înlăuntrul ei, pentru că rugăciunea se face cu multă durere, deoarece Părintele duhovni­cesc are multă responsabilitate pentru orice suflet. Dacă însă ea îşi dispreţuieşte conştiinţa şi nu-şi vine în simţire atunci Dumnezeu începe pedagogia Sa printr-o oarecare ispită mare sau printr-o boală, pentru a o aduce la pocăinţă şi s-o mântuiască. Când vă în­greuiaţi, atunci îi spun: „Hristoase al meu, află vreun mijloc să-şi revină acest suflet, ca să n-o văd în iad chinuindu-se”. Când văd vorbărie deşartă şi contrazicere, spun: „Ceva lipseşte dinlăuntrul lor, lipseşte Dumnezeu, pentru că nu au rugăciune”. În timp ce, dacă aud „iertaţi” şi „să fie binecuvântat”, atunci spun: „Hristoase al meu, învredniceşte-o să se desfăteze de Tine”. Şi astfel vine şi în voi dumnezeiescul Har prin ascultare. Însă de îndată ce apare contrazicerea, dumnezeiescul Har se retrage, Hristos pleacă. Trebuie să credem că suntem un nimic. Numai aşa ne va umbri dumnezeiescul Har.

Când vedem ceva în neorânduială, să îndreptăm acel lucru şi să nu spunem că va trece altă soră şi-l va îndrepta. Pentru că această nepăsare a noastră, este o dispreţuire adusă Maicii Domnului şi lui Hristos, deoarece aici este casa Lor şi toate trebuie să fie desăvârşite. Eu nu pot să mă rog şi patul să-mi fie nearanjat sau chilia nemătura­tă. Dacă în acea vreme îl chem pe Hristos să vină şi va veni, cum îl voi primi dacă toate sunt împrăştiate?

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015