În memoriam - Sorin Apan (III)

În prima parte a interviului v-am prezentat iniţiativa profesorului Ioan Sorin Apan de a realiza minisatul "Sfântul Andrei" în incinta Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" din Braşov. Continuăm acum dialogul cu profesorul Apan şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana.

Adrian Munteanu: Aşadar, fetele au fost şi actriţe de film?

Ioan Sorin Apan: Sigur. Şi încă nişte actriţe de excepţie. Eu sunt indrăgostit de toate fetele mele. Comparativ cu toate filmele acestea americane premiate, în care contrafacerea sentimentelor, a ipostazelor şi a stărilor este evidentă, aici candoarea fetelor, frumuseţea lor, este ceva de neînlocuit, ceva care seduce pe oricine.

Credeţi că punctarea pe tradiţie, pe autenticitatea folclorului românesc, poate duce la depăşirea unor modele convenţionale pe care le întâlnim în jurul nostru ?

Ioan Sorin Apan: Folclorul era integrat în vechime într-un context socio-cultural mai larg, care cuprindea absolut toate faptele de viaţă din lumea satului, integrat cu muncile agricole, deci intrau într-un calendar în care omul ştia şi să muncească şi să sărbătorească. Astazi consider că omul a pierdut această bucurie de a sărbători, această dimensiune a personalităţii sale. Se poate face o analogie cu omul care nu visează. El moare sau înnebuneşte. Probabil că sărbătoarea răspundea acestei nevoi de exprimare a lucrurilor şi valorilor acumulate prin muncă şi acestei bucurii colective în preajma lor.

Prin existenţa minisatului doriţi cumva să infirmaţi faptul că în perioada pe care o traversăm se observă o descreştere a interesului pentru autenticitate, pentru valori naţionale ?

Ioan Sorin Apan: Deşi se vorbeste din ce in ce mai mult şi se punctează pe această diferenţă dintre autentic şi kitch, abundenţa sau inflaţia acestor termeni pe care îi auzi în tot felul de contexte, ilustrează tocmai criza aceasta prin care se trece acum. Este o criză de valori. Cultura globală, noile paradigme culturale, nu reuşesc încă să substituie perfect şi să motiveze perfect personalitatea şi structura spirituală a omului, încât să facă un om bucuros, care să-şi manifeste bucuria de a trăi. în măsura în care se pare că şi în civilizaţia globală toate neamurile, toate popoarele încearcă să-şi recupereze valorile tradiţionale arhaice, se admite, din ce in ce mai mult, că aceste valori fac parte dintr-un fond universal preistoric comun, deci în această perspectivă, noi am remarcat, pe gustate, că folclorul poate să ţină de foame omului contemporan, poate să motiveze omul trăitor în România în acest moment. Este un exerciţiu intelectual şi moral extraordinar să repui în valoare, să retrăieşti aceste moduri de viaţă. Măcar sărbătorile ţăranului, pentru că muncile lui nu le mai avem. Ca să reiau ceea ce spuneau fetele, bucuria aceasta pe care o simţi atunci când îmbraci un costum popular, te face să te simţi într-adevăr un om mai puternic, mai motivat, mai legat de începuturile tale. Vedeţi, şi în ştiinţă, căutarea principiilor este un lucru fundamental. O ştiinţă se dezagregă dacă nu ţine legătura cu propoziţiile sale prime. Aşa este şi cu un neam, cu un popor, iar principiile noastre, legăturile noastre, merg adânc în preistorie. Folclorul este vârful aisbergului care s-a păstrat la lumina zilei şi cred că acesta este motivul pentru care simţim noi puterea folclorului, atunci cand îl facem, bineînţeles, cu totul arsenalul lui hermeneutic. Intrăm în comunicare cu nişte filoane de viaţă care merg până la originile noastre.

Diana, de unde şti tu că ceea ce faci la minisat este autentic ?

Diana: În primul rand trebuie să ne întrebăm ce înseamnă autentic. Autentic este ceea ce trăieşti până la urmă cu adevărat. Din moment ce eu trăiesc ceea ce fac, am senzaţia că face parte din mine. Totodată, ceea ce am făcut la minisat nu a fost doar de dragul de a face. A fost ceva studiat, am căutat sensuri, am studiat în cărţi, în muzee, peste tot unde am putut găsi o fărâmă de cultură, o fărâmă de adevăr. Apoi am încercat să urmărim aceste lucruri. Niciodată n-am facut un lucru fără să ştim ce facem. Am încercat să dăm sens acţiunilor noastre, pentru că dacă faci un lucru şi nu şti de ce îl faci, îl faci degeaba.

Aceasta conştiinţă a autenticităţii vine numai din faptul că aţi studiat elemente folclorice, sau şi din ceea ca faceaţi efectiv în cadrul minisatului ?

Ruxandra: Cred că a venit, pe de o parte, din ceea ce am studiat, dar dacă nu ar fi existat minisatul cred că nu ne-am fi dat seama atât de bine de autenticitatea a ceea ce făceam, mai ales în momentul în care mergeam pe teren, de exemplu la colindat. Poţi să citeşti nenumarate cărţi, să studiezi texte, să găseşti simboluri, să faci clasificări. Până nu ai mers într-un sat şi nu ai văzut bucuria oamenilor când ajungi în faţa casei lor, şi nu ai simţit o bucurie extraordinară după ce ai îngheţat o zi întreagă, dar ai fost în costum, ai fost cu toată lumea, până atunci se poate spune că nu ai trăit. Degeaba citeşti, dacă nu experimentezi, până la urmă, pe propria-ţi piele.

Pe unde aţi fost ?

Ruxandra: Să începem cu Maramureşul, pentru că este locul care mie mi-a plăcut cel mai mult, locul de suflet în care am fost, pentru că acolo mi se pare mie că tradiţia s-a păstrat cel mai bine şi pentru că acolo am înţeles pentru prima dată ce făceam. Am înţeles colindul de Crăciun, în adevăratul lui sens. în rest, am fost la festivaluri în Bucureşti, în Cluj...

Ioan Sorin Apan: În munţii Călimani, într-un cătun, am făcut sesiunea de colindat din 2002. Un cătun ideal, rupt de lume. Era şi o zăpadă, şi un ger de minus 30 de grade... Noi atunci când colindăm, colindăm serios, trei zile şi trei nopţi. Abia avem timp să dormim, să participăm la slujba de la biserică şi, după aceea, suntem aşteptaţi. Oamenii cam ştiu că au venit zmeii de la Braşov şi sunt puşi pe fapte mari. Asta înseamnă că întotdeauna colinda noastră se termina în zori de zi. Am fost şi în Ţara Oltului şi în Ţara Făgăraşului, la Drăguş, la Caţa, la Sâmbăta.

Aţi organizat şi tabere de creaţie?

Ioan Sorin Apan: La Bogata, spre Rupea, e sediul nostru de vară. Suntem găzduiţi de fundaţia Drăgan, de domnul scriitor Daniel Drăgan, şi aproape toate filmele le-am organizat acolo.

Nu te-ai simţit niciodată atrasă să te alături colegilor tăi şi să-ţi creezi nişte momente de destindere, pentru că la minisat mi se pare că e de gândit?

Diana: Nu am simţit niciodată minisatul ca pe o constrângere. Din contra, m-am simţit foarte bine în anturajul pe care l-am avut, deoarece au fost oameni cu care am semănat foarte bine şi, într-adevăr, mi-am făcut aici un grup de prieteni. De fiecare dată, orice s-ar întâmpla, ştiu că pot apela la ei. Să nu credeţi că la minisat stăm şi învăţăm. Noi trăim o bucurie împreună şi sunt momente în care ne relaxăm. Tot ce am făcut, am făcut din plăcere şi am avut timp să fim şi copii.

Dacă e vorba de un cerc, se produce inevitabil o izolare. Nu ai simtit acest sentiment?

Ruxandra: Nu, pentru că nu prea ştiu ce înseamnă ceilalţi. Toţi mi-au fost prieteni. Oamenii cu care mergeam la colindat erau aceeaşi pe care acasă îi sunam la telefon ca să ieşim în oraş. Nu ne izolăm. Aveam şi alte cunoştinţe, dar prietenii erau tot în minisat.

Ioan Sorin Apan: Oricum minisatul avea sediul undeva la demisolul liceului, deci era un fel de cerc, de catacombă care ieşea afară numai de sărbători şi inunda toată şcoala. Atelierul intelectual a mers ca o consecinţă firească a celorlalte acţiuni de la minisat, deci tot efortul acesta de înţelegere, de atribuire de sensuri, tot ceea ce făceau, începând de la ornamentica populară până la gesturile cele mai simple ale ţăranului, integrarea tuturor evenimentelor în plan casnic, au determinat, pe nesimţite, includerea în manifestări cu caracter naţional, participarea la concursuri. S-au luat până a cum şase mari premii la un concurs naţional organizat de minister pe tema de cultură şi civilizaţie românească. Fetele sunt chiar laureate ale acestui concurs, dar, din modestie, n-au spus-o. Aşadar ele sunt olimpice naţionale.

Ce aţi câştigat voi material din aceste premii?

Ruxandra: Partea materială este aşa cum este. A fost pur şi simplu simbolic. Ba nu, a existat şi o excursie în Grecia din partea Ministerului Tineretului şi Sportului. Mie mi-a plăcut la concurs şi nu l-am simţit ca o corvoadă.

Dacă nu există decât mărunte satisfacţii materiale, înseamnă că este vorba de un timp pierdut?

Ruxandra: N-am fi superficiali dacă ne-am gândi numai la satisfacţii materiale? în primul rând am învăţat ceva. Lucrarea pe care am făcut-o despre ceremonialul cununii nu a fost realizată fără să ştim foarte bine despre ce vorbeam. A fost în primul rând un câştig pe plan spiritual.

E mai important un asemenea tip de castig?

Ruxandra: Bineînţeles. Până la urmă cu asta rămâi în viaţă. Cu câteva milioane nu rămâi, le cheltuieşti într-o clipă. Rămâi cu ceea ce ai câştigat în suflet. Noi la concurs, pe lângă faptul că am împărtăşit şi celorlalţi ceea ce ştiam, totodată am şi primit, pentru că acolo au fost un număr considerabil de judeţe, fiecare cu tradiţiile lui, şi am învăţat şi noi ceva de la ei. A fost, până la urmă, un schimb de experienţă, nu neapărat un concurs.

 

Domnule profesor, cum a fost receptată activitatea dumneavoastră la nivelul Liceului "Şaguna"?

Ioan Sorin Apan: În momentul în care am înfiinţat minisatul, exista în "Şaguna" o mare disponibilitate din partea conducerii pentru asemenea activităţi. Aceasta a făcut să ne afirmăm în scurt timp, să stabilim legături prestigioase cu instituţii specializate: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Satului, Muzeul de Etnografie din Brasov, cu Centrele de Conservare şi Valorificare ale folclorului. Minisatul a trecut şi prin perioade în care conducătorii liceului n-au prea înţeles despre ce este vorba. Culmea că, exact în aceste perioade, am obţinut şi marile premii pentru gloria liceului. Această perioadă neclară s-a prelungit până acum, când minisatul traieşte practic numai prin acţiunile lui, în sărbători. Nu mai avem sediul de la început, dar sperăm ca perioada se va termina curând. Cu toate aceste vitregii, noi am fost singurul ansamblu invitat doi ani la rând la Muzeul Satului. Ne-am menţinut standardele de activitate, de recunoaştere la nivel naţional pe care le-am cucerit în timp. Din păcate, recunosc lipsa de receptivitate la nivelul conducerii actuale a liceului "Şaguna".

Şi fizică şi teologie şi activităţi folclorice... Nu e prea mult?

Ioan Sorin Apan: Pare că ar fi prea mult. Există riscul de a te împraştia în multe, dar există şi o motivaţie interioară, specifică fiecarui om, de a aspira la integralitate, la totalizare, la un model uman cât mai complex şi complet. Astfel gândind, ceea ce am făcut noi la subsolul liceului "Şaguna", încearcă să suplinească nişte lacune ale procesului de învăţământ.

Există satisfacţii materiale în cazul dumneavoastră?

Ioan Sorin Apan: Da, să ştiti că există, dar ele se sublimează integral în bucurii spirituale. împreună ne câştigăm bănuţi la colindat, pe unde suntem solicitaţi, din care ne procurăm, dupa aceea, costume populare, ne finanţăm deplasările, ne-am cumpărat logistica necesară.

Activităţile dezinteresate sunt mai profunde?

Ioan Sorin Apan: Fără îndoială. Au trecut prin minisat vreo 200 de elevi. Cred că toţi ar răspunde în acelaşi fel. Bucuria de a trăi pe care am căştigat-o aici, vieţuind împreună, făcând împreună unele lucruri, nu poate fi înlocuită cu nimic şi nici nu poate fi cumpărată şi vândută. în general, o meserie pe care o faci la catedră are şi partea ei de comerţ, de contract social. Aici lucrurile nu se pun aşa. Miza este mult mai mare. Nici pe Dumnezeu nu poţi să-l cumperi cu bani. Aşa stau lucrurile şi în cazul culturii, în viziunea noastră, care este, într-adevăr, un drum spre Dumnezeu. Dacă este aşa, în ceea ce are el esenţial, acest drum durează asemenea.

Din punct de vedere al pedagogului - dacă ar fi să facem o ierarhizare - care ar fi cea mai mare satisfacţie?

Ioan Sorin Apan: Cea mai mare satisfacţie pe care o poate avea un pedagog ar fi să fie egalul la cuminecarea culturală, la acelasi potir, cu elevii lui şi să fie, la rândul lui, elev. Vreau să spun că enorm de multe lucruri le-am învăţat datorită convieţuirii cu elevii mei şi datorită satisfacţiei de a fi împreună. Bucuria de a vedea chipuri bucuroase, elevi motivaţi cultural, acest lucru este esenţial pentru un profesor. Din această conlucrare mi-au venit cele mai strălucite idei , acelea care îmi implinesc şi mie personalitatea culturală. Sper ca în curand să scot şi cateva cărţi care să fie expresia muncii mele de pedagog.

Nu simţiţi totuşi, câteodată, nevoia de a fi cel care conduce, care decide, cel care are executanţi?

Ioan Sorin Apan: Uneori o ceată de colindat la noi atinge chiar 50-60 de suflete. Atunci este de neconceput să nu existe un vector de putere. Numai că acesta este îmbibat întotdeauna de dragoste. Nu prea e nevoie să mă arăt ca mare sef. Dimpotrivă. Eu apar uneori ca şofer al grupului, încărcând într-o dubiţă chiar 30 de copii. Aşa s-a întamplat odată când am ajuns în Maramureş. Când au ieşit 30 de copii îmbrăcaţi în costume populare în centrul satului Botiza, localnicilor nu le venea să creadă. Alteori sunt lăutarul grupului, cântând la acordeon şi făcând acompaniamentul. în privinşa responsabilităţii, niciodată, slavă Domnului, nu s-a întâmplat ceva rău, de care ar fi trebuit să răspund. Nici probleme morale. Atât de valoroase sunt lucrurile pe care le facem, încât, deşi sunt adolescenţi, băieţi şi fete, cu probleme speciale la această vârstă de tranziţie, toate acestea trec pe locuri secunde, în faţa bucuriei de a trăi împreună şi a profesa valori.

Ce aţi dori să rămână în amintirea elevilor dumneavoastră, după ce ei vor termina această parte a vieţii şi activităţii lor ?

Ioan Sorin Apan: Atunci când punem problema amintirii, automat trebuie să punem şi problema morţii. Pentru un teolog, această problemă este rezolvată şi cade de la sine. Atunci îmi doresc ca împreună cu elevii cu care am colaborat, şi pe care îi iubesc, să rămânem veşnic colindători. 

Cum este domnul Apan pentru voi ? Este mai mult profesorul, are ceva din statutul de părinte, sau un prieten, sau ceva din toate acestea?

Diana: Este o combinaţie între toate, pentru că sunt momente în care ne este profesor, momente în care ne este părinte, sunt momente în care ne este prieten. Dumnealui reprezintă toate acestea într-un anumit moment. Când ai nevoie de un prieten, ştii că îl poţi găsi, când ai nevoie de o informaţie, ai în apropiere profesorul. Ştie să fie toate acestea la nevoie şi în acelaşi timp. Este un lucru extraordinar pentru un om.

Până unde poate merge sinceritatea dintre voi, cei de la această vârstă, şi profesorul vostru?

Ruxandra: Bineînţeles că există şi bariere, obstacole. Avem lucruri pe care le vorbim numai între noi, dar de cele mai multe ori, dacă se întamplă ceva, ce facem? "Haide la "profu"! Deci mergem la "profu", unde, de cele mai multe ori, găsim soluţia. Nu contează dacă e vorba de nelinişti culturale sau spirituale, să nu găsim raspunsul. Cred că merge atat de departe cât vrem noi şi cât simţim noi. De cele mai multe ori simţim că putem să-i spunem foarte multe din ceea ce ne preocupă.

Până când ai vrea sa fii în cadrul minisatului?

Diana: Dacă ar fi după mine, cât timp s-ar putea. Chiar şi când voi fi în baston. Bineînţeles că vor apare probleme de timp. Trebuie să merg la o facultate, care probabil nu va fi în Braşov. Vor apare şi alte bariere pe care sper să le depăşesc. Sper să vin şi după ce voi termina liceul, cât voi putea.

Dar, dacă vei fi departe, te vei considera ruptă de ideea minisatului?

Ruxandra: Nu, pentru că minisatul nu înseamnă să fii neaparat în fiecare zi cu oamenii cu care mergi la colindat sau cu oamenii de la ateliere. Există un fel de comuniune spirituală care merge dincolo de timp. Tocmai de aceea cred că cei care au plecat de mult din minisat se reîntorc. Probabil şi noi vom face acelaşi lucru. Este un loc deschis, aceasta este caracteristica lui.

Ce aţi mai fi dorit să faceţi şi, din diferite motive, n-aţi reuşit până acum?

Ioan Sorin Apan: în ce priveşte spectrul de ateliere de la minisat, avem o neîmplinire: atelierul de olărit. Avem două mese de olărit, procurate în urma cu vreo patru ani, dar n-am găsit maestrul dispus să conduca atelierul. Altfel, mi-aş dori ca nivelul la care minisatul a ajuns, cu încununarea aceasta a efortului intelectual şi hermeneutic, să dureze în continuare, măcar la măsurile şi performanţele la care s-a ajuns.

Până când va dura minisatul ?

Ioan Sorin Apan: E o problema de sănătate, în fond. Trupească, morală şi culturală. Câtă vreme aceste trei condiţii vor fi îndeplinite, cred că minisatul va dura.

A consemnat
Adrian Munteanu

Sursă: Revista Atheneum