Bustul funerar al poetului Alexei Mateevici, Chișinău (1938)
Considerat de istoricii literaturii române între păzitorii eterni ai graiului străbun, preotul-poet Alexei Mateevici rămâne prin întreaga sa operă unul dintre clasicii de primă mână de la noi. Capodopera "Limba noastră" ne aduce aminte că doinele dorurilor noastre şi vechile cazanii adună în ele "o comoară", "un şirag de piatră rară", care nu trebuie uitate.
Alexei Mateevici a văzut lumina zilei la 16 martie 1888, în comuna Căinari din judeţul Tighina. Tatăl său, Mihail, fusese preot în aceeaşi comună şi apoi, din 1893, în localitatea Zaim, lângă orăşelul Căuşeni. Mama poetului, Nadejda Neaga, era fiica protopopului din Căuşeni, Ioan Neaga.
Ambii părinţi ai viitorului poet erau buni cunoscători ai graiului şi slovelor româneşti. Alexei Mateevici şi-a petrecut copilăria la Căinari, Zaim şi Căuşeni, sorbind cu nesaţ poveştile şi snoavele pe care mama sa i le citea din diferitele cărţi şi reviste româneşti ori i le povestea aşa cum le auzise ea în casa părintească.
Frumoasele meleaguri natale şi cele în care a copilărit, zăvoaiele de pe valea răului Botna i-au rămas nespus de dragi şi le-a cântat în multe poezii, între care şi cea intitulată "Pietre vechi", închinată bunicului său:
"În Bugeac la Căuşeni
Dorm strămoşii moldoveni,
Numai pietre de mormânt
Ne mai spun al lor cuvânt.
Şi cum ieşi înspre Zaim
Vezi în deal un ţintirim…"
Despre această poezie, istoricul şi criticul literar George Călinescu a spus: "Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile populare".
Epocă tulbure, cu prăbuşiri de imperii şi dezrobiri de popoare asuprite
Alexei a urmat şcoala împreună cu numeroşi copii de ţărani, cu care a fost foarte bun prieten. Astfel, de mic copil, el a ajuns să cunoască satul moldovenesc şi oamenii care-l locuiau, nevoile şi necazurile ţăranilor, starea lor umilă din cauza exploatării moşierilor autohtoni sau străini. De aici s-a născut în sufletul poetului o dragoste aleasă pentru aceşti obijduiţi ai sorţii. În slujba acestora şi-a pus talentul său şi pentru ei a cerut libertate şi pământ la începutul secolului trecut.
În virtutea tradiţiei din familie, Alexei Mateevici a urmat în 1898 "Şcoala duhovnicească" (Seminarul inferior) din Chişinău, iar după terminarea acesteia a intrat la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, în 1902, pe care l-a absolvit în 1910, ca şef de promoţie.
În biblioteca seminarului a găsit şi a citit opere ale marilor scriitori ruşi: Puşkin, Lermontov, Gogol, Nekrasov, Turghiniev, Tolstoi, iar de la Iaşi, a primit şi a studiat opere ale clasicilor literaturii româneşti: C. Negruzzi, V. Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu, G. Coşbuc.
Epoca în care a trăit şi a scris Alexie Mateevici a fost una tulbure, influenţată de idei revoluţionare, cu prăbuşiri de imperii, cu idei înnoitoare pentru viaţa popoarelor asuprite, cu încurajarea conceptului de stat naţional.
După examenul de absolvire a Seminarului Superior în 1910, Al. Mateevici a fost trimis ca bursier la Academia Teologică a lui Petru Movilă de la Kiev.
Aici, el s-a împrietenit cu studenţi moldoveni (români) şi au fondat societatea "Deşteptarea". Despre viaţa studentului A. Mateevici povestea I. Buzdugan, secretarul general al Sfatului Ţării (Parlamentul Basarabiei), într-un articol al său: "La Kiev, Mateevici, având libertate deplină şi o bibliotecă mai bogată decât cea a Seminarului din Chişinău, s-a pus pe citit ca beţivul pe băut. Colegii săi insistau pe lângă dânsul să nu se obosească prea tare. Dar Mateevici nu se putea dezlipi de cartea odată începută până când n-o termina de citit".
Preot militar pe frontul românesc
Întărirea conştiinţei româneşti şi adâncirea culturii generale sunt principalele câştiguri ale şederii sale în capitala de azi a Ucrainei.
În anul 1914, terminând Academia, a fost hirotonit preot şi numit profesor de limba greacă şi pastorală la Seminarul Superior din Chişinău, pentru ca anul următor, pe 15 decembrie, să plece pe front în Galiţia, ca preot militar. Dar în 1916 România a intrat şi ea în război, iar Alexei Mateevici a cerut să fie trecut pe frontul românesc, unde îl găsim la Mărăşeşti. De Crăciunul anului 1916 el consemna: "În România mă simt bine şi sunt sănătos, românii se miră mult de mine că eu le cunosc aşa de bine limba. De aceea sunt primit foarte bine oriunde mă duc". Poetul va trece în eternitate în 1917, bolnav de tifos.
Iată ce scria Nichifor Crainic despre poetul Alexei Mateevici: "Pe părintele Mateevici l-am cunoscut la Iaşi, în 1917, vara. Parcă îl văd şi acum; bărbat voinic, spătos şi rumen, în anteriu cenuşiu muscălesc, cu o barbă apostolică blondă, vorbind răspicat o moldovenească ( română) peste care se simţea un uşor accent rus, dar avea în cuvinte şi în zâmbet o blândeţe impresionantă, care te-nprietenea fără zăbavă".
Părintele Alexei pleca des la Iaşi, unde cerceta cu asiduitate librăriile şi anticariatele, din care pleca cu o mulţime de cărţi româneşti, iar când scăpa de pe front, mergea acasă şi lua parte cu însufleţire la adunările studenţilor şi învăţătorilor basarabeni care, ţinuţi într-un regim puternic de rusificare, nutreau la eliberare prin trezirea sentimentului naţional.
Ca răspuns la cei care denigrau limba română, afirmând că ea este săracă şi nu e în stare să exprime sentimente alese, capodopere literare, poetul Alexei Mateevici a compus unul din cele mai frumoase imne închinate limbii române, intitulat "Limba noastră":
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată…
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slave-n ceruri,
Să ne spue-n hram ş-acasă
Veşnicele adevăruri.
Înviaţi-vă dar graiul
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mecegaiul
Al uitării-n care geme.
Strângeţi piatră lucitoare
Ce din soare se aprinde
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte…"
Nu a existat vreun istoric sau critic literar care să nu fie apreciat elogios apariţia acestei poezii. Ovid Densuşianu, de pildă, scrie: "O poezie care, de acum înainte, va trebui să nu lipsească din antologii a fost compusă de preotul Alexie Mateevici cu prilejul deschiderii Cursurilor de învăţători de la Chişinău şi este cea mai frumoasă producţie literară ce a fost închinată limbii române".
"Pocăinţa lutului"
Activitatea literară a părintelui Alexei Mateevici poate fi împărţită în patru compartimete ce cuprind poezii originale, poezii traduse, poezii transpuse şi proză.
În ansamblul creaţiei sale originale, poeziile de inspiraţie religioasă ocupă un loc important. "Pocăinţa lutului" realizează cumva trecerea de la predică la poezie pentru că aici surprindem stilul omiliei:
"Gândeşte, când Hristos îl iartă
Pe-un hoţ şi-i dă o sfântă soartă,
Ţi-o da El ţie iertăciune
Când tu cu zisa rugăciune
Pe buze, vrajbă ţii în gând
Porunca Domnului călcând?"
În "Hristos a înviat", poetul afirmă că învierea şi dobândirea vieţii veşnice se obţine prin săvârşirea faptelor bune:
"Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat,
Ne-a dat El nouă pildă a jertfei de Sine,
Cu moartea Sa pe moarte, călcând a înviat
Spre învierea vieţii în faptele de bine!"
Sursă articol: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu