Necăsătorită și însărcinată – Povestea prietenei mele / Cuvinte pentru tineri

Și la țară se fac avorturi, nu numai la oraș. Din păcate, în multe cazuri tinerele de la țară care sunt însărcinate și nu sunt căsătorite sunt presate mai mult ca cele de la oraș să facă avort, sub pretextul rușinii: „Cum să ai copil și să nu fii căsătorită?! Cine te mai ia pe tine?”

Dar oare ce e mai rușinos, să iei viața unui copil pe motiv că mama și familia mamei, eventual și a tatălui, se fac de rușine, sau să spovedești greșeala și să-ți duci crucea cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu? 

Mama de mai jos a știut să aleagă viața fiicei ei și, rămânând cu Dumnezeu, a rămas și cu fiica ei și a câștigat și pe cel ce i-a devenit soț, pe părinții care au devenit cei mai fericiți bunici. Dar a reușit pentru că a fost ajutată. Prietenul care ajută la nevoie este cel care ajută la facerea binelui. Tânăra care ne-a trimis mailul postat mai jos a fost cu adevărat prietenă.

 

 

Trăim vremuri grele, vremuri în care uităm să căutăm nădejde în Dumnezeu atunci când frica pune mai mare stăpânire pe noi decât dragostea pentru Tatăl. Trăim vremuri triste, în care tinerii nu își mai găsesc liniștea în biserici, ci în locuri pe lângă care nici îngerii nu trec.  

Ce-i de făcut? Unde vom ajunge noi, generația care se presupune a fi viitorul unei țări deja zdruncinată? De ce oare nu se mai pune preț pe familie sau măcar pe moralitate? De ce este avortul prima soluție la care se gândește o tânără pe care o cuprinde spaima atunci cănd află că este însărcinată? Și de ce primește vestea ca pe o teroare și nu ca pe o binecuvântare ce este cu adevărat? De ce? Pentru că suntem păcătoși, pentru că „nu mai e la modă” să mergem la predici de unde, dacă am fi mers, cu siguranță am fi știut că Dumnezeu nu trimite niciun suflet pe lume fără să-i asigure existența. Dar cel mai trist este că toate acestea sunt „povești” contemporane și mă cuprinde groaza  când văd cum ne îndepărtăm de calea mântuirii prin creșterea uriașă a numărului avorturilor făcute de la an la an, de la zi la zi… 

Anul trecut, am avut (din păcate) ocazia să trec, alături de una din cele mai bune prietene ale mele, prin situația delicată cu care foarte multe tinere din ziua de astăzi se confruntă. A rămas însărcinată, ea nefiind căsătorită. Vestea a zguduit-o. A fost perioada în care m-am consumat cel mai mult (după moartea tatălui meu). Era distrusă, văzându-și deja viitorul precum o gaură neagră, fără posibilitatea de a ieși la lumină. Locuind în mediul rural, rușinea pe care o simțea atunci când mergea pe drum sau când venea la biserică o „rodea” pe dinăuntru, ceea ce făcut-o să nu mai iasă din casă deloc. Familia sa nu i-a acordat sprijinul moral de care avea nevoie în acele momente, în special tatăl său care a fost cel mai șocat la aflarea veștii. Dar cum o veste nu vine niciodată singură, aflase de la medici că pruncul ar putea fi în pericol din cauza unor antibiotice luate înainte de a afla că este însărcinată. Doctorii au îndemnând-o să renunțe la el. Atunci m-au trecut fiori din vârful degetelor până în creștetul capului când am auzit acestea și m-am străduit din răsputeri să o fac să se răzgândească, spunându-i că o să ne rugăm împreună, iar Dumnezeu o sa aibă grijă... Și așa a și fost. A născut cea mai frumoasă și sănătoasă fetiță pe care am văzut-o, iar bunicul ei este cel care nu ar mai lăsa-o din brațe.  

Acum este căsătorită și binecuvântată cu rodul lui Dumnezeu, acesta fiind dovada vie a milostivirii Domnului, pentru că în viață, dacă nu ai credință să te lași în voia lui Dumnezeu la necaz, atât o să fii de amărât, încât o să regreți tot restul zilelor tale, până la Judecată!

 

Cristieana, 19 ani

 

Sursă: Știri pentru viață

Povestea Anei

Daniela Bălinişteanu

Din când în când, Dumnezeu ne mai dă câte o lecţie. Nu ca să ne arate cât de mare este El, nici ca să ne lase să suferim, ci ca să ne dăm seama cât de puternici suntem noi. Într-o lume a vitezei şi a instabilităţii, omul modern rareori reuşeşte să-şi asume conştient libertatea care îi este dată.

Povestea Anei începe în urmă cu 10 ani şi este un exemplu viu al iubirii părinţilor pentru Dumnezeu şi a dragostei Lui faţă de oameni. În vara anului 2002, părintele Ştefan era în concediu împreună cu soţia Lidia şi cei trei copii ai lor. „Ştiam că soţia, preoteasa Lidia, are probleme de sănătate prin expunerea la soare, de aceea a evitat aceasta pe cât posibil. Cu toate acestea, a început să se simtă rau şi tot mai rău din zi în zi, încât a trebuit să întrerupem concediul şi să ne întoarcem acasă mai devreme decât programasem“, ne-a povestit părintele. La revenirea în Iaşi, au urmat investigaţiile medicale fireşti, la Spitalul Clinic de Urgenţe, iar rezultatele au fost foarte clare: hepatita C, o boală infecţioasă care afectează ficatul. Au urmat alte serii de analize, radiografii şi tratamente medicamentoase şi nici vorbă de ameliorarea stării de sănătate.

Încurcate sunt căile Domnului…

După vizite la numeroşi medici şi la diferite spitale, au ajuns la Maternitatea Cuza Vodă, unde medicul de la secţia de ginecologie i-a dat vestea mamei că este însărcinată. Trecuseră 14 ani de la ultima naştere. „Am arătat ginecologului analizele precum şi tratamentul făcut anterior, la care doctorul ne spune că din cauza virusului hepatic C, a razelor X la care a fost expusă mama, precum şi a medicamentelor luate, contraindicate sarcinii, nu este recomandat ca sarcina să fie dusă până la capăt, în caz contrar se va naşte un copil cu handicap, cu probleme grave de sănătate şi ne vom chinui toată viaţa noastră“, ne-a mărturisit părintele Ştefan.

Avortul terapeutic este indicat de medici atunci când fătul are malformaţii severe sau există risc de retard mintal. Din punct de vedere legal, avortul terapeutic este permis pe parcursul primelor 24 de săptămâni de sarcină. Medicii recomandă avortul, în general, în astfel de cazuri, pentru a-i feri pe copil şi pe părinţi de chinul prin care vor trece o viaţă întreagă.

Potrivit învăţăturii creştine, omul este om din momentul concepţiei. Însă, în libertatea lor, „adulţii“ aleg ce se întâmplă cu fiinţa nenăscută, dacă merită sau nu să trăiască. Ştiinţa şi militanţii pro avort promovează ideea falsă că embrionul este „ghem de celule“, probabil pentru a mai salva din conştiinţa celor care fac avort, deopotrivă medici şi mame. La opt săptămâni fătul deja se mişcă, dar nu poate fi simţit de mamă pentru că este prea mic. La 12 săptămâni apar reflexele, membrele fiind deja formate. La 24 de săptămâni copilul poate sughite şi îşi poate suge degetul. La opt săptămâni, cele mai multe mămici care nu-şi doresc sarcina merg la controlul ginecologic. La 12 săptămâni, mama încă mai poate solicita un avort fără a avea vreun motiv întemeiat. La 24 de săptămâni, copilul care are anomalii sau malformaţii de orice fel poate fi omorât. Atât de simplu stau lucrurile.

„Am avut foarte mari emoţii la naştere“

Desigur că prima reacţie a părinţilor a fost refuzul avortului, cu atât mai mult cu cât erau slujitori ai Bisericii. A urmat o perioadă plină de tensiune, stres şi îngrijorare. Din momentul în care medicii au recomandat avortul, nu au mai mers la medici, la nici un spital, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu, prin post şi rugăciune. „Am alergat pentru sfat la duhovnic, la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, la părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, precum şi la colegi preoţi. Peste tot am primit acelaşi hotărât răspuns: nu avortului! Am decis să ne luăm ca ocrotitori pe Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, precum şi pe Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor, şi am citit împreună, pe toată durata sarcinii, în zilele cu soţ, acatistul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, iar în zilele fără soţ acatistul Sfântului Stelian, făgăduind că dacă pruncul va fi de parte bărbătească să se numească Stelian, iar de va fi de parte femeiască să se numească Ana“, ne-a explicat părintele.

Au urmat luni nesfârşite de rugăciune şi speranţă că Dumnezeu va avea grijă de copilul din pântece. A venit şi momentul sorocului, pe 24 martie 2003, în ajunul marii sărbători de Buna Vestire, când s-a născut Ana. „Nu vă ascundem faptul că am avut foarte mari emoţii la naştere. Prima grijă a mamei a fost să întrebe doctorii dacă e sănătoasă, dacă are toate membrele: mâini, picioare, nas, gură, urechi“, ne-a mărturisit preotul. Însă s-a născut un copil perfect sănătos, cu excepţia unui hematom la buza inferioară, puţin sesizabil, „aceasta ca să ne aducem aminte de minunea ce s-a făcut în familia noastră“, după cum spune părintele, care adaugă: „Cuvintele sunt neputincioase pentru a exprima bucuriile ce au venit în casa noastră prin Ana“.

Dincolo de şansele extrem de reduse ca Ana să fie un copil normal, riscul pe care şi l-a asumat mama ducând sarcina până la capăt fără a mai face nici un tratament pentru virusul hepatic C a fost enorm. Povestindu-ne despre minunea Anei, părintele Ştefan, probabil din dorinţa de a nu atrage atenţia de la firul poveştii, a „omis“ aspectul acesta. Potrivit statisticilor medicale, virusul hepatic C provoacă infecţie cronică în 50-80% dintre cazuri. Cel mai optimist prognostic dă un procent de 40% dintre pacienţi vindecaţi după tratament, iar cazurile în care virusul dispare fără nici un tratament sunt extrem de rare. Peste 350 de mii de persoane mor în fiecare an din cauza unor afecţiuni induse de hepatita C. După naşterea Anei, mama a reluat investigaţiile, dar nici urmă de vreun virus hepatic.

Povestea Anei nu se va sfârşi niciodată

Acum, Ana are 10 ani, este în clasa a III-a şi, după cum spune tatăl, „este prinţesa casei, toţi o iubesc, este un copil cuminte, chiar prea cuminte după cum spune doamna învăţătoare, este isteaţă şi inteligentă, întotdeauna pe podium. Ana merge în fiecare duminică la Sfânta Biserică, cântă la Sfânta Liturghie, posteşte toate zilele de post, poate prea mult pentru vârsta ei, îi plac rugăciunea şi mai ales acatistele, îi place să citească din cărţile sfinte, pildele şi istorioarele biblice, suntem mândri de ea, ca de toţi copiii noştri“.

Mulţumită părinţilor iubitori şi cu credinţă în Dumnezeu, povestea Anei nu se va sfârşi niciodată. În urmă cu 10 ani, părintele Ştefan şi preoteasa Lidia au fost puşi la o încercare pentru care majoritatea părinţilor ar fi găsit imediat soluţia: avortul. Cu sănătatea mamei pusă în pericol, cu şansele înclinând spre un copil cu dizabilităţi, îndrăznim să spunem că avem de-a face cu nişte părinţi eroi, care au avut curajul să-şi pună viaţa în bunătatea fără limite a lui Dumnezeu.

Câţi părinţi, vrând să scape de o viaţă de chin, nu-şi omoară copilul din pântece? Dar, fără să ştie, dau cu piciorul la o mare binecuvântare. Aşa cum ne-a povestit părintele Ştefan, nu ştii niciodată ce-ţi rezervă Cel de Sus: „A fost eroare medicală sau minune dumnezeiască? Concluziile lăsăm să le tragă fiecare, citind cele de mai sus, iar noi, privind la Ana, vedem minunea făcută de Dumnezeu în viaţa noastră prin Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana şi Sfântul Stelian“.

Sursă: Doxologia