Să ajutăm lumea să se pocăiască - Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții (VI)

– Părinte, ce poate ajuta astăzi mai mult lumea?

– Astăzi numai pocăinţa ar putea-o ajuta, dacă lumea ar învăţa să se pocăiască. Să citim, pe cât putem Vieţile Sfinţilor care insistă asupra pocăinţei, ca să ne folosim. A cere pocăinţă de la Dumnezeu înseamnă a cere iluminare. Atunci când cerem pocăinţă şi ne pocăim mai mult, fireşte, ne vom şi smeri mai mult şi atunci negreşit va veni şi mai mult har dumnezeiesc, iluminare dumnezeiască. Când omul se află în pocăinţă, păstrează harul lui Dumnezeu. In orice caz lumea are încă bunătate. Vezi, cei mai mulţi nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserică, sunt stăpâniţi de o mare neştiinţă, dar pe de altă parte vin şi îmi cer ajutor. Lucrul acesta spune ceva.

– Părinte, nu cumva încercările se fac pricini ca oamenii să se apropie de Dumnezeu?

– Cei care au intenţie bună se folosesc din încercări. Cei care nu au, se împotrivesc lui Dumnezeu, hulesc, etc. Răul este că nu spun: “Am greşit”, ci se chinuiesc. Diavolul are mare stăpânire în lume. I-am dat multe drepturi. Cum a devenit omul de azi! Răul este că se împiedică intervenţia dumnezeiască atunci când nu este pocăinţă. Dacă ar exista pocăinţă, lucrurile s-ar fi aranjat. Vom trece prin furtuni după furtuni! Dumnezeu să ne ajute. Să cerem pocăinţă pentru întreaga lume şi pentru toţi cei care fac rău Bisericii cu sânge rece şi nu au dorinţă să se îndrepte. Dumnezeu să le dea pocăinţă şi abia după aceea să-i ia.

Să ajutăm pe cât putem lumea să se pocăiască, ca să primim binecuvântările lui Dumnezeu. Pocăinţă şi mărturisire, de acestea este trebuinţă astăzi. Eu recomand mereu pocăinţă şi mărturisire, ca diavolul să-şi piardă drepturile şi să se taie influenţele exterioare demonice. Oamenii au nevoie de zguduituri ca să înţeleagă şi să se pocăiască. De pildă cineva mărturiseşte că a făcut desfrânare. Duhovnicul îi dă iertare, îi dă şi un canon, dar acela nu merge mai departe. Duhovnicul trebuie să-l ajute să înţeleagă că răul n-a fost numai desfrânarea, ci acea faptă a lui a făcut crime, a destrămat două familii. Dar unii duhovnici nici nu cercetează mai departe, nici nu le fac oamenilor probleme de conştiinţă.

– Părinte, există oameni care sunt buni, însă nu merg la biserică adeseori, nu au o viaţă liturgică regulată.

– Se poate câteodată ca cineva să nu meargă regulat la biserică, dar înlăuntrul lui să existe evlavie, bunătate şi astfel Dumnezeu găseşte loc şi Se sălăşluieşte în el. Aceşti oameni de ar fi avut o viaţă liturgică, ar fi sporit mult în viaţa duhovnicească. Şi iată, există alţii care merg la biserică, se mărturisesc, se împărtăşesc, le fac pe toate şi cu toate acestea Dumnezeu nu află loc să locuiască în ei, pentru că nu există smerenie, bunătate, pocăinţă adevărată. Nu ajunge numai mărturisirea la duhovnic pentru ca să se întocmească bine cineva; este trebuinţă şi de pocăinţă. Şi orice rugăciune pe care o face cineva trebuie să înceapă cu mărturisire înaintea lui Dumnezeu. Nu să plângă şi să spună “sunt aşa, aşa şi aşa”, şi după aceea să facă aceleaşi lucruri, căci aceasta înseamnă nesimţire. Atunci când există simţire, există şi puţină îmbunătăţire.

Aţi văzut pe israeliţi cu câtă simplitate se rugau? “Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi”. Şi după aceea Domnul “S-a deşteptat ca un puternic, ca un ameţit de vin, şi a lovit…”. Cu ce simplitate şi smerenie, dar şi cu ce îndrăzneală au spus: “Doamne, ce vom spune neamurilor? Ne-ai izbăvit din Marea Roşie şi acum să murim în pustie sau să ne omoare cei de alt neam? Să ne facem de râs?” Să nu spunem şi noi: “De ce dormi, Dumnezeule, şi nu vezi?”, pentru că ne va da o palmă. Aceasta este obrăznicie. Aceia au spus-o cu smerenie şi simplitate. N-au învinuit pe Dumnezeu spunând: “De ce ai făcut acestea?”, ci au spus: “Nouă ne trebuie rele mult mai mari, dar acum ce vom spune neamurilor?”. Şi aţi văzut că îndată L-au înduplecat pe Dumnezeu. Aţi înţeles? A existat recunoaştere a greşelii, pocăinţă şi Dumnezeu a intervenit şi “a lovit”…

Sursa: Cuvântul Ortodox

Să simţim binele ca pe o necesitate - Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții (V)

Omul trebuie să simtă nevoia de a face binele, pen­tru că altfel se va chinui. Şi nu se poate spune că unii nu pot înţelege binele ca pe o necesitate. Eu nu îndreptăţesc lucrul acesta. Chiar şi un copil mic de cinci ani poate simţi binele ca pe o necesitate. Să spu­nem că un copilaş are temperatură. Părinţii aduc me­dicul şi acela le spune: “Ţineţi bine copilul” şi, tac-tac, îi face o injecţie. După aceea copilul, când vede medicul, începe să plângă şi fuge. Dar dacă de la început îi spun: “Ascultă, eşti bolnav, ai temperatură şi nu vei putea nici să mergi la şcoală, nici să te joci cum se joacă ceilalţi copii. Insă dacă îl vei lăsa pe medic să te înţepe puţin, va scădea temperatura şi vei putea după aceea să mergi să te joci”, copilaşul îndată îşi va închide ochişorii şi singur îşi va întinde mânuta. Vreau să spun că dacă un copilaş poate simţi binele ca pe o necesitate, cu cât mai mult cel mare.

Din clipa în care omul a înţeles ceea ce este corect, s-a terminat. Să presupunem că vă spun: “Vă voi arun­ca jos pe fereastră”. Cred că înţelegeţi ce înseamnă aceasta. Căci şi unul lipsit de minte înţelege că, de va cădea de sus de pe fereastră, îşi va rupe picioarele. Işi dă seama care este prăpastia şi care locul neted; care este binele şi care este răul. Unul mare care a citit pe Sfinţii Părinţi, Evanghelia, ştie care este lucrul cel corect. De aici încolo butonul trebuie întors. Dar de multe ori spui unor suflete: “De ce faci aceasta? Nu înţelegi că nu e bine?”, şi încep: “Da, dar din păcate aşa sunt eu pentru că aşa am fost de la început”. “Lasă ce ai fost la început. Acum, când îţi spun, ce faci ca să te îndrepţi?”. Altceva e când nu-i ajută mintea. Numai copilul cel mic va apuca un cărbune în loc de caramelă, pentru că nu-l ajută mintea.

– Părinte, cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai copilăriei?

– Omul poate fi ajutat de mic ca să prindă sensul adânc al vieţii şi să se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Imi spuneau: “Veneticule”. Mă duceam la mama plângând. “Ce ai de plângi?’, mă întreba ea. “Copiii nu mă lasă să alerg”, îi spuneam. “Vrei să alergi? Iată curtea, aleargă. De ce vrei să alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo? Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea, dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. “Ce s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?“, m-a întrebat. “Copiii nu mă lasă să mă joc cu mingea!”, i-am răspuns. “Curte mare avem, minge ai, joacă-te aici. Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gândit: “Mama are dreptate”. In felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pen­tru că am înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam: “Intr-adevăr, ce lucruri deşarte! Are drep­tate”. După aceea nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi spuneam: “Ce fac aceştia?”, şi eram un copilandru, mergeam în clasa a treia primară. După aceea am trăit o viaţă firească. De aceea de m-ar întreba şi acum: “Ce preferi, să urci pe Aton desculţ în luna august prin frunzele[3] de arbuşti sau să mergi la o ceremonie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi răspunde că prefer să merg desculţ pe Aton. Nu din smerenie, ci pentru că aceasta mă odihneşte.

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Şi dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta devine o stare sufletească permanentă. Altceva este să lauzi putin un copil ca să nu se descurajeze şi altceva să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spu­s-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: “Ei, ai spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe înaintea celorlaţi să spună: “Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copi­ii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău. Astfel părinţii de multe ori cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o neorânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: “Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înain­tea lui: “Ii voi arăta eu! Copilul meu este…”, copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lucruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel adânc al vieţii, după aceea toate merg cum trebuie. Altfel îşi va afla satisfacţie numai în cele pământeşti, în laudele oa­menilor – care în realitate nu odihnesc – şi astfel omul va rămâne pământesc.

Sursa: Cuvântul Ortodox

Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții (IV)

– Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

– Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. În viața aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

– Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

– Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viața aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viață. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieții duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viața cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viața sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

– Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

– Se bucură pentru că vede că viața aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viață, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II - "Trezire Duhovnicească"

Sursa: Cuvântul Ortodox

Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții (III)

– Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

– Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viața viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viața aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viață. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. În viața aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

– Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

– Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viața aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viață. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevoința smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieții duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toți oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplată dumnezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viața cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură că va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viața sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

– Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

– Se bucură pentru că vede că viața aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viață, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Sursa: Cuvântul Ortodox

Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții (II)

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învrednicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibilitate chiar şi pe Marele Arsenie, care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

Sursa: Cuvântul Ortodox

Cuviosul Paisie Aghioritul - Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă / Sensul vieții (I)

Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide, deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici porneşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gânduri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broască, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II - "Trezire Duhovnicească"

13 ianuarie 2015: Cuviosul Paisie (Eznepidis) Aghioritul a fost trecut oficial în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

Sfântul Sinod a înscris astăzi, marți, 13 ianuarie 2015,  în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe pe monahul Paisie Aghioritul.

Să avem parte cu toții de rugăciunile sale! Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Reamintim și faptul că, după proslăvirea oficială a Părintele Porfirie Kavsokalivitul, pe data de 27 noiembrie 2013, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va fi canonizat întâi Părintele Paisie Aghioritul (fapt întâmplat astăzi, 13 ianuarie 2015,  din mila Domnului), dar că vor urma să fie canonizați și Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă. 

Să ne bucurăm! „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui” (Psalmul 67, 36).

Foto (jos): Cuviosul Paisie Aghioritul împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartholomeu

Sursă: sfantulmunteathos.wordpress.com

Cuviosul Paisie Aghioritul: „Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască” / Sensul vieţii

foto: Orthphoto

Lumea vrea să şi păcătuiască şi Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte şi noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră. Oamenii nu cred, de aceea dau năvală la păcat. Tot răul de acolo începe, de la necredinţă. Nu cred în cealaltă viaţă şi de aceea nu iau în considerare nimic.

Nedreptăţesc, îşi părăsesc copiii… Se fac lucruri… păcate grele. Nici Sfinţii Părinţi n-au prevăzut în Sfintele Canoane astfel de păcate - precum a spus Dumnezeu despre Sodoma şi Gomora: “Nu cred să se facă astfel de păcate; să merg să văd!”.

 
Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, îşi vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan)

Cuviosul Paisie Aghioritul: „Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine” / Sensul vieții

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ? 

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru : «Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!». Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. 

În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu. 

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu ? 

- Să-şi aibă mintea la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viaţa aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viaţă. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevoinţă smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieţii duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toţi oamenii sunt obligaţi să-l prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti. Când omul se aranjează pe sine însuşi în viaţa cea adevărată, se bucură de toate. Se bucura că trăieşte, se bucura că va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viaţă sa, ci se bucura că va muri şi va merge lângă Hristos. 

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu ? 

- Se bucură pentru că vede că viaţa aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică. Nu s-a plictisit de viaţă, dar se gândeşte : «Ce vom face ? Oare nu vom pleca ?» - şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii. Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă sărmanele, se ostenesc pentru alţii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior, dar acela îi spune: „Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă ? Cum să-l ajute cu psihologia ? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru aceasta invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viaţa cealaltă va lua plata cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune : „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. De aceea se obosesc sărmanele şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II – „Trezire duhovnicească”)

Cuviosul Paisie Aghioritul: Cuvinte de mângâiere şi de întărire a nădejdii / Învăţături despre bine şi rău

Foto: Lazar Lekovic (OrthPhoto)

„Chiar dacă omul nesimţitor va fi lovit cu toate lemnele, îl va durea numai trupul. În timp ce acel sensibil şi râvnitor se răneşte adânc şi cu un cuvânt şi, simţind şi greşeala cea mai mică, o socoteşte de multe ori ca un păcat foarte mare; el suferă chiar şi o hemoragie duhovnicească, atunci când oamenii nesimţitori vin fără de niciun discernământ să-i cureţe o mică rană cu unghii sălbatice“.

„Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori, prin cedările continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerata lor sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte. Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni“.

„Unii suferă de egoism când li se fac observaţii. Însă nu toţi cei care suferă când li se fac observaţii au şi egoism, ci mulţi din multă filotimie şi mare sensibilitate îşi măresc greşelile lor şi din pricina greutăţii în plus ce o ridică (fiind sensibili) se încovoaie. De aceea, e necesar să luăm aminte la sufletele sensibile, care au multă filotimie, să nu le nedreptăţim (socotind că ar avea, chipurile, mult egoism), ca să nu le rănim şi să le facem netrebnice“.

„Pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrăţişăm cu durere şi dragoste fierbinte, ca mai întâi să se încălzească şi să prindă curaj, pentru ca mai apoi să-şi deschidă şi el inima sa”.

„Ucenicul, mai ales la început, are nevoie de mare afecţiune, pentru a nu creşte dezavantajat, deoarece mulţi copii în lume au părinţi, dar nu puţini dintre ei, din păcate, fie că au, fie că n-au părinţi, tot una le este, deoarece nu ştiu ce înseamnă afecţiunea, ci numai nemulţumirile“.

„Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustrăm cu asprime, deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în primejdie să se îndoaie”.

„Sufletul mare şi gingaş (sensibil) nu se foloseşte de cercetarea minuţioasă a păcatelor sale, până ce se va întări duhovniceşte, pentru că vicleanul îl luptă atunci cu sensibilitatea exagerată, ca să-i creeze nelinişte. Vicleanul nu merge contra noastră, ci potrivit cu apele noastre. Adică încearcă să mărească hohotele şi mâhnirea, ca să întristeze sufletul şi să-l înece cu nelinişte”.

„Cei sensibili vor trebui să fie foarte atenţi la prihănirea de sine, pentru că vicleanul încearcă să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoţită totdeauna de nădejdea în Dumnezeu. În cazul acesta, dacă cineva simte nelinişte, va trebui să înţeleagă că aghiuţă şi-a băgat coada sa”.

„Dacă cel fără discernământ îl mustră pe cel sensibil, mult îl răneşte. Aceasta ar fi ca şi cum un om sălbatic ar lua o perie de sârmă groasă şi ar curăţi o mică urdoare de la ochiul unui prunc”.

„Diavolul nu merge contra. Dacă există o pornire, împinge şi el ca să-l chinuiască şi să-l înşele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziţie să faci metanii, te împinge şi diavolul să faci peste puterea ta – şi dacă puterile tale sunt limitate, îţi creează o stare nervoasă, pentru că nu-ţi poţi face ale tale, şi în continuare îţi creează nelinişte, cu o deznădejde uşoară la început, după care urmează… Când simţim nelinişte nevoindu-ne, să ştim că nu ne mişcăm în spaţiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca să ne sufoce. Fiecare să se nevoiască cu mărime de suflet, potrivit cu puterile lui, şi să cultive filotimia, ca să-i sporească dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi mânat de filotimie şi nevoinţa lui (adică multele metanii, multele postiri etc) nu vor fi nimic altceva, fără numai exploziile dragostei sale – şi va înainta cu nobleţe duhovnicească. Adică nu trebuie să se nevoiască cineva cu acrivie bolnăvicioasă şi să se sufoce de nelinişte luptându-se cu gândurile, ci să-şi simplifice nevoinţa sa şi să nădăjduiască în Hristos, iar nu în el însuşi. Hristos este dragoste, bunătate şi mângâiere, şi niciodată nu sufocă, ci are din belşug oxigen duhovnicesc, mângâiere duhovnicească. Una este lucrarea duhovnicească subţire şi altceva este acrivia bolnăvicioasă, care înăbuşă cu neliniştea lăuntrică, din pricina silirii exterioare fără discernământ, care sparge şi capul cu durerile de cap“.

Sursă: Căutând adevărul

Cuvânt de folos / Cuviosul Paisie Aghioritul

Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. 

„Cutare a reuşit în viaţa fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am niciun apartament şi nu ştiu nicio limbă străină. Oh, sunt pierdut!”. 

Unul are o maşină şi începe: „Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună , dar după aceasta afla că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. 

În timp ce unul nu are maşina slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. „Slavă lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic că n-am maşina. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucură când spune: „Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

(„Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

 

Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții

 

Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide, deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta. 

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici porneşte. „Sunt nedreptăţit”, îţi spune, „ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intra şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc., care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. «De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel ?» Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gânduri : «O broască a văzut un bivol şi a spus : vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broască, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broască, pe celalat bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat.» Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.  

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii -, se va pocăi şi îşi va schimba viaţa, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit cu smerenie şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit chiar şi sfinţi, cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinte moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros, având o răutate moştenită, de îndată ce a crezut în Dumnezeu, s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, a fost cercetat de harul lui Dumnezeu şi s-a învrednicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibilitate chiar şi pe marele Arsenie, care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură. 

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ? 

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru : «Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!». Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. 

În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu. 

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu ? 

- Să-şi aibă mintea la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viaţa aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viaţă. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevoinţă smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieţii duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toţi oamenii sunt obligaţi să-l prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti. Când omul se aranjează pe sine însuşi în viaţa cea adevărată, se bucură de toate. Se bucura că trăieşte, se bucura că va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viaţă sa, ci se bucura că va muri şi va merge lângă Hristos. 

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu ? 

- Se bucură pentru că vede că viaţa aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică. Nu s-a plictisit de viaţă, dar se gândeşte : «Ce vom face ? Oare nu vom pleca ?» - şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii. Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă sărmanele, se ostenesc pentru alţii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior, dar acela îi spune: „Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă ? Cum să-l ajute cu psihologia ? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru aceasta invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viaţa cealaltă va lua plata cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune : „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. De aceea se obosesc sarmanele şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

 

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II – „Trezire duhovnicească”)

 

Mă gândesc să mă însor.../ Cuvinte pentru tineri (LVII)

În primăvara anului 1989 l-am vizitat pe Starețul Paisie. Preocupat fiind de situația mea, Starețul m-a chemat lângă el. Atunci i-am spus:

- Mă gândesc să mă însor, dar mă neliniștesc de problemele familiale care se vor ivi.

- Nu ai destulă încredere în Dumnezeu, mi-a spus. Dacă ai ști cât te iubește Dumnezeu! Vei trece prin niște greutăți, dar în cele din urmă toate vor merge bine.

(Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul -  Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 139)

Sursă: Doxologia

Cuvânt de folos-Cuviosul Paisie Aghioritul

„Libertatea nu este atunci când le spunem oamenilor că totul este îngăduit. Aceasta este robie. Pentru a se îmbunătăţi, un om trebuie să aibă greutăţi.

Să luăm un exemplu:

Avem un copăcel. Avem grijă de el. Aşezăm un băţ şi îl legăm de el cu o sfoară. Fireşte, nu îl legam cu sârmă, căci astfel îl vom vătăma. Cu metoda lor, nu vor îngrădi copacul; şi astfel nu se va dezvolta cum trebuie. Şi priviţi la copil. Îi îngrădim libertatea de la început. De când este zămislit, sărăcuţul este întemniţat în pântecul maicii sale şi rămâne acolo vreme de nouă luni. Mai apoi se naşte şi de îndată îl infasă într-un scutec, îl leagă, imediat ce începe să crească îi fac un gărduleţ s.a. Toate acestea sunt necesare ca el să crească. Par să îi răpească libertatea, dar fără aceste măsuri de protecţie, copilul va muri din prima clipă.”