Creşa – experiment social nefericit?

A da copilul la creşă poate avea impact negativ asupra dezvoltării acestuia. Psihologul Gordon Neufeld a declarat la Institutul Canadian pentru Căsătorie şi Familie din Canada (IMFC) că interacţiunea timpurie între copiii mici, adesea prezentată ca argument pentru a-i da la creşă, nu îi ajută să socializeze mai bine. Socializarea este înseamnă cooperarea cu alţii, în condiţiile păstrării propriei personalităţi.

„Specialiştii în dezvoltarea copilului au considerat dintotdeauna socializarea prematură drept cea mai mare greşeală în creşterea copiilor… dacă pui copiii laolaltă înainte de vreme, se pot refugia în ei înşişi, apoi pot deveni ca şi ceilalţi, ceea ce le distruge personalitatea în loc să le-o evidenţieze”, a spus dr. Neufeld.

În plus, aceasta îi face pe copii mai ataşaţi de cei de o vârstă cu ei decât de părinţi. „Rezultatul poate fi o mare ostilitate din partea copilului faţă de educaţia sau îndreptările primite de la părinţi”, avertizează şi Andrea Mrozek, reprezentant al instituţiei canadiene care a găzduit dezbaterea.

Copiii sunt stresaţi de participarea la evaluări şi ore de lucru. Problemele de comportament care apar cel mai des la copiii care sunt daţi la creşă prea devreme sunt agresivitatea, impulsivitatea, demotivarea şi întârzierea dezvoltării aptitudinilor sociale.

În 2006, psihologul australian Steve Biddulph, fost susţinător al creşei, a declarat că aceasta a fost un „experiment social” şi „un joc de noroc la care au participat milioane de părinţi” şi care în ultimă instanţă nu dă rezultate.

Se pare că în anii 2000, experţii şi-au dat seama că creierul se dezvoltă numai în prezenţa iubirii şi afecţiunii primite în primii doi ani de viaţă.

De aceea, este foarte important ca mamele să facă efortul şi sacrificiul de a se dedica copilului în primii ani de viaţă. Păcat că politicile publice nu ţin pasul cu acele schimbări bune de paradigmă din psihologie!

Sursa: The Interim

Preluat de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ștefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Cuviosul Paisie Aghioritul: Cuvinte de mângâiere şi de întărire a nădejdii / Învăţături despre bine şi rău

Foto: Lazar Lekovic (OrthPhoto)

„Chiar dacă omul nesimţitor va fi lovit cu toate lemnele, îl va durea numai trupul. În timp ce acel sensibil şi râvnitor se răneşte adânc şi cu un cuvânt şi, simţind şi greşeala cea mai mică, o socoteşte de multe ori ca un păcat foarte mare; el suferă chiar şi o hemoragie duhovnicească, atunci când oamenii nesimţitori vin fără de niciun discernământ să-i cureţe o mică rană cu unghii sălbatice“.

„Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori, prin cedările continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerata lor sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte. Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni“.

„Unii suferă de egoism când li se fac observaţii. Însă nu toţi cei care suferă când li se fac observaţii au şi egoism, ci mulţi din multă filotimie şi mare sensibilitate îşi măresc greşelile lor şi din pricina greutăţii în plus ce o ridică (fiind sensibili) se încovoaie. De aceea, e necesar să luăm aminte la sufletele sensibile, care au multă filotimie, să nu le nedreptăţim (socotind că ar avea, chipurile, mult egoism), ca să nu le rănim şi să le facem netrebnice“.

„Pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrăţişăm cu durere şi dragoste fierbinte, ca mai întâi să se încălzească şi să prindă curaj, pentru ca mai apoi să-şi deschidă şi el inima sa”.

„Ucenicul, mai ales la început, are nevoie de mare afecţiune, pentru a nu creşte dezavantajat, deoarece mulţi copii în lume au părinţi, dar nu puţini dintre ei, din păcate, fie că au, fie că n-au părinţi, tot una le este, deoarece nu ştiu ce înseamnă afecţiunea, ci numai nemulţumirile“.

„Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustrăm cu asprime, deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în primejdie să se îndoaie”.

„Sufletul mare şi gingaş (sensibil) nu se foloseşte de cercetarea minuţioasă a păcatelor sale, până ce se va întări duhovniceşte, pentru că vicleanul îl luptă atunci cu sensibilitatea exagerată, ca să-i creeze nelinişte. Vicleanul nu merge contra noastră, ci potrivit cu apele noastre. Adică încearcă să mărească hohotele şi mâhnirea, ca să întristeze sufletul şi să-l înece cu nelinişte”.

„Cei sensibili vor trebui să fie foarte atenţi la prihănirea de sine, pentru că vicleanul încearcă să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoţită totdeauna de nădejdea în Dumnezeu. În cazul acesta, dacă cineva simte nelinişte, va trebui să înţeleagă că aghiuţă şi-a băgat coada sa”.

„Dacă cel fără discernământ îl mustră pe cel sensibil, mult îl răneşte. Aceasta ar fi ca şi cum un om sălbatic ar lua o perie de sârmă groasă şi ar curăţi o mică urdoare de la ochiul unui prunc”.

„Diavolul nu merge contra. Dacă există o pornire, împinge şi el ca să-l chinuiască şi să-l înşele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziţie să faci metanii, te împinge şi diavolul să faci peste puterea ta – şi dacă puterile tale sunt limitate, îţi creează o stare nervoasă, pentru că nu-ţi poţi face ale tale, şi în continuare îţi creează nelinişte, cu o deznădejde uşoară la început, după care urmează… Când simţim nelinişte nevoindu-ne, să ştim că nu ne mişcăm în spaţiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca să ne sufoce. Fiecare să se nevoiască cu mărime de suflet, potrivit cu puterile lui, şi să cultive filotimia, ca să-i sporească dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi mânat de filotimie şi nevoinţa lui (adică multele metanii, multele postiri etc) nu vor fi nimic altceva, fără numai exploziile dragostei sale – şi va înainta cu nobleţe duhovnicească. Adică nu trebuie să se nevoiască cineva cu acrivie bolnăvicioasă şi să se sufoce de nelinişte luptându-se cu gândurile, ci să-şi simplifice nevoinţa sa şi să nădăjduiască în Hristos, iar nu în el însuşi. Hristos este dragoste, bunătate şi mângâiere, şi niciodată nu sufocă, ci are din belşug oxigen duhovnicesc, mângâiere duhovnicească. Una este lucrarea duhovnicească subţire şi altceva este acrivia bolnăvicioasă, care înăbuşă cu neliniştea lăuntrică, din pricina silirii exterioare fără discernământ, care sparge şi capul cu durerile de cap“.

Sursă: Căutând adevărul

Prea preocupată pentru greutatea mea / Fii independent (2)

Cercul infernal anorexie – bulimie devenise viaţa tinerei Marie. Cum se ajunge aici? Cum se scapă de aici? 

(Interviu realizat de atoi2voir.com)

AT2V: Marie, de când ai acordat o atenţie deosebită alimentaţiei tale?

Marie: În jurul vârstei de 19 ani, când eram la facultate. Fiind în preajma bacalaureatului mâncam mai puţin din cauza stresului. Apoi foloseam mâncarea ca un „şantaj pentru părinţii mei”. Remarcasem că atunci când nu mai mâncam, erau mult mai atenţi cu mine şi îmi permiteau mai multe lucruri (ieşiri...). Din momentul admiterii la facultate am fost depăşită de responsabilităţi; am început să intru în panică, să mă tem pentru examene, astfel am început să mănânc mai puţin. În plus, aceasta rămânea în continuare un mijloc de a atrage atenţia părinţilor mei (încă locuiam la ei). Mai ales cea a tatălui meu: era mai interesat de mine, îmi arăta mai des sentimentele sale atunci când vedea starea mea cauzată de alimentaţia redusă.

AT2V: Odată cu căderea ta, afirmi că mâncând mai puţin căutai de fapt afecţiunea sa în momentele tale de nesiguranţă?

Marie: Da, tatăl meu nu este o persoană insensibilă, dar îşi arată greu sentimentele.

AT2V: Şi înainte de facultate, nu ai avut probleme cu hrana?

Marie: Nu. Bineînţeles, ca orice tânără, ţineam mici diete pentru că mă vedeam puţin mai dezvoltată, dar asta era tot. În timp ce la facultate nu mai mâncam, pentru că aveam crize de angoasă. Aveam inflamaţii în gât, nu puteam respira, plângeam toată noaptea...

AT2V: Şi asta a durat mult timp?

Marie: Un an. Şi într-o zi lucrurile s-au inversat: am devenit bulimică, adică mâncam mai mult decât ar fi trebuit. Şi asta a însemnat coborârea în iad.

AT2V: Cum aşa?

Marie: În timpul anorexiei mele, am slăbit mult (17 kg). Eram obosită, dar ajungeam totuşi la cursuri. Stresul şi crizele mele de angoasă erau cele care mă împiedicau, nu greutatea mea. În timp ce, atunci când am devenit bulimică, hrana a devenit obsesia mea. Mi-am golit contul din bancă pentru a-mi cumpăra mâncare. Mâncam în cantităţi de necrezut alimente dulci, sărate...nu mai conta. Aveam o senzaţie de gol în stomac pe care trebuia să îl umplu fără încetare. Mâncam, după aceea mă forţam să vărs, la facultate sau acasă.

AT2V: Îţi era frică să nu te îngraşi?

Marie: Da. Şi apoi mă simţeam rău. Mâncam mai mult decât un băiat care făcea mişcare şi permanent aceasta mă făcea să mă simt rău. Ajunsesem să vărs de 6-7 ori pe zi. Programul meu era acesta: mâncam-vărsam; mâncam-vărsam...Din start am întâmpinat dificultăţi în a merge la cursuri. Forţându-mă să vărs, scuipam sânge, având traheea toată inflamată din cauza degetelor cu care mă obligam să vărs... Era o adevărată oroare. Voiam într-adevăr să mor, nu mai vedeam altă ieşire.

AT2V: Părinţii tăi nu şi-au dat seama de asta?

Marie: Nu. Poate părea bizar asta, dar în realitate nu sunt mulţi părinţi care îşi dau seama că fiica lor este bulimică. Mai întâi, sunt puţini acei părinţi care sunt la curent că bulimia există şi că este o boală. Acesta a fost şi cazul alor mei.

AT2V: Dar prietenele tale, colegii tai?...

Marie: Deloc. De fapt, oamenii nu înţeleg. Când eram anorexică, aveam parte de vorbe precum: „Mănâncă, nici nu se pune problema să fii bolnavă!”. În faţa unei boli precum cancerul sau altceva, ştim că există o cauză externă, iar atunci oamenii empatizează. Dar pentru anorexie sau bulimie îţi spun că este din vina ta, că nu trebuie decât să te opreşti. Nu este concepută ca o boală. Dar de fapt, când eşti anorexică, cei din jur te privesc altfel: rudele mele appropiate manifestau un interes crescând faţă de mine, mai multă delicateţe şi atenţie. Toate aceastea te fac să te simţi bine. Oamenii te privesc, ceea ce nu făceau înainte. Însă aceasta nu rezolvă deloc lucrurile: nu te face decât să te încurajeze pe drumul slăbirii.

AT2V: De unde această senzaţie de „gol”, de nesatisfăcut? Ai vreo idee?

Marie: Acum realizez că era vorba de lipsa de dragoste. Îmi era foame de dragoste de fapt. Dar atunci nu eram conştientă de asta. Şi răspundeam fizic la ceea ce simţeam. Îmi cheltuiam toţi banii din bursă pe mâncare. Eram conştientă că nu îmi este bine, că eram deprimată (medicul meu mi-a prescris antidepresive pentru mult timp). Însă eu nu-mi cunoşteam cauza răului interior şi astfel medicamentul nu avea efect.

AT2V: Aşadar, antidepresivele nu te-au ajutat?

Marie: Nu, deoarece de fapt răul meu era de o altă natură. Când eram anorexică, aveam întotdeauna o mică voce în cap care îmi spunea: „Tu ai văzut ce mănânci, este prea mult, nu ţi-e ruşine?”; „Mâncarea asta are sos, nu trebuie să o consumi, de asemenea şi salata!”... apoi când am devenit bulimică, mica voce îmi spunea: „ Vei deveni enorm de mare, du-te să verşi acum, imediat!”.

AT2V: Nu aveai întrebări existenţiale?

Marie: Nu neapărat. Credeam că viaţa mea era în regulă aşa. Părinţii mei mi-au dat o educaţie bună, nu eram nefericită... Aveam doar această obsesie legată de greutate şi de alimentaţie...

AT2V: Ai încercat să consulţi un psiholog sau un psihiatru care să-ţi vină în ajutor?

Marie: Da, de mai multe ori, însă pentru mine nu a funcţionat niciodată asta. Mi s-a propus chiar să merg într-o clinică specializată, explicându-mi-se consecinţele grave ale anorexiei/bulimiei asupra sănătăţii mele: imposibilitatea de a avea copii dacă absenţa menstruaţiei se prelungea foarte mult timp, căderea dinţilor... mi s-a spus că ar trebui să întrerup legăturile cu familia mea, pentru că de fapt condiţile familiale stau la baza bolii mele. Eu am refuzat. Ar fi însemnat să merg într-o închisoare. Şi eu nu voiam asta.

AT2V: Dar atunci cum ai făcut să depăşeşti această perioadă?

Marie: Într-o zi, într-o librărie creştină, am văzut un anunţ al unei conferinţe pe tema tulburărilor comportamentului alimentar. Şi m-am dus. A fost extraordinar. Conferenţiara, directoare a unei clinici specializate, trecuse ea însăşi prin aceasta, ceea ce din start m-a făcut să mă simt înţeleasă. La acestă conferinţă am întâlnit un medic nutriţionist cu care am stabilit o legătură imediat şi care a început să mă supravegheze. În sfârşit, am făcut cunoştinţă cu o tânără foarte simpatică, creştină, care m-a invitat în grupul său de prieteni. Eram acceptată din toate părţile... toate aceastea au făcut ca pentru prima dată, să întrevăd o soluţie pentru problema mea!

Prin urmare, m-am dus la biserica noii mele prietene. Trebuie să recunosc că primele dăţi mi se păreau ciudaţi toţi aceşti oameni care erau bucuroşi; exista un grup de muzică duminica, oameni care vorbeam de Dumnezeu deschis... eram credincioasă, dar nu am trăit niciodată asta...însă în grupul acela de tineri, m-am simţit bine: erau simpatici; îşi împătăşeau problemele cu scopul de a se susţine reciproc. Nu mă cunoşteau, dar m-au acceptat şi s-au rugat ca să mă vindec de bulimie.

În tot acest timp, am început să mă văd cu medicul nutriţionist, ea m-a învăţat să mănânc iarăşi şi m-a ajutat să am adevărate repere privind greutatea mea. Mi-a vândut un pont: când văd o tânără frumoasă pe stradă, să merg să o întreb mărimea şi greutatea. M-a surprins să descopăr că femeile pe care le consideram slabe, elegante, erau atât de „grăsuţe”. De fapt, ele erau „normale”, eu eram cea care gândea greşit: niciodată nu mă consideram suficient de slabă. Făcând aceasta, am învăţat să mă văd aşa cum sunt. Medicul a ştiut de asemenea să le explice părinţilor mei ceea ce trebuie să facă pentru a mă încuraja. Am trecut de la 7 crize de bulimie pe zi la 3, apoi la niciuna în timpul unei luni.

AT2V: S-a petrecut atât de repede?

Marie: Nu-mi pot explica. Am văzut în asta pronia lui Dumnezeu. Nu mai simţeam golul în mine şi nici acea voce tiranică, care mă domina. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi umplut golul meu interior prin prezenţa Sa reală, prin dragostea Sa. Am fost de asemenea supravegheată de o consilieră de relaţii, creştină (aceasta seamănă cu un sprijin psihologic interactiv). Şi aceasta m-a ajutat să-mi înving boala. Deoarece am avut pe cineva în faţa mea care m-a ajutat să înţeleg ceea ce se petrece cu mine şi care mi-a dat răspunsuri concrete. Această persoană mi-a întâlnit şi părinţii, ajutându-l pe tatăl meu să-şi manifeste afecţiunea faţă de mine.

AT2V: Atunci, asta este totul ? Acum eşti complet vindecată?

Marie: Atenţie, sunt vindecată, dar este destul de dificil. Când vorbim despre un fost alcoolic, înlăturăm alcoolul şi tentaţia odată cu el. Când eşti bulimică, trebuie să mănânci, să vezi mâncarea, să-ţi pregăteşti masa în fiecare zi. Tocmai din această cauză este foarte dificil, pentru că trebuie să continui să mănânci corect. De exemplu, când eram însărcinată (m-am căsătorit cu un tânăr din biserică) a fost foarte greu pentru că a trebuit să învăţ iarăşi să trăiesc cu o nouă imagine a mea, cu o o nouă reflecţie în oglindă. În timpul sarcinii m-am îngrăşat cu 14 kg, ceea ce pentru mine a fost catastrofic. Din fericire, am avut alături oameni care m-au susţinut, m-au înţeles, m-au sprijinit în ceea ce priveşte noua imagine: soţul meu, părinţii mei, prietenii mei creştini. Contează enorm când cineva îţi spune: „ esti frumoasă!”.

AT2V: Ai vreun sfat pentru cititoarele noastre, pentru ca ele să evite să cadă în capcana anorexiei sau bulimiei?

Marie: Mai multe lucruri: mai întâi, să ştie şi să îşi spună că valoarea lor nu constă în aparenţa fizică, nici în greutate, cu toate că societatea actuală ne sugerează opusul. Apoi, dacă vor să ţină regimuri de vară, să facă asta supravegheate de un nutriţionist, de un dietetician,  în niciun caz, singure. Altfel, vor cădea sigur sub dominaţia greutăţii lor. Şi, în sfârşit, să se întoarcă spre Dumnezeu. El este viu, Îşi doreşte să fie prezent în vieţile noastre şi poate face minuni dacă noi I le încredinţăm!

AT2V: Mulţumesc, Marie!

                                                                         Sursă: atoi2voir                                         Traducere: Vicki Ciobanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Ia-mă de mână! Take my hand!