Necăsătorită și însărcinată – Povestea prietenei mele / Cuvinte pentru tineri

Și la țară se fac avorturi, nu numai la oraș. Din păcate, în multe cazuri tinerele de la țară care sunt însărcinate și nu sunt căsătorite sunt presate mai mult ca cele de la oraș să facă avort, sub pretextul rușinii: „Cum să ai copil și să nu fii căsătorită?! Cine te mai ia pe tine?”

Dar oare ce e mai rușinos, să iei viața unui copil pe motiv că mama și familia mamei, eventual și a tatălui, se fac de rușine, sau să spovedești greșeala și să-ți duci crucea cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu? 

Mama de mai jos a știut să aleagă viața fiicei ei și, rămânând cu Dumnezeu, a rămas și cu fiica ei și a câștigat și pe cel ce i-a devenit soț, pe părinții care au devenit cei mai fericiți bunici. Dar a reușit pentru că a fost ajutată. Prietenul care ajută la nevoie este cel care ajută la facerea binelui. Tânăra care ne-a trimis mailul postat mai jos a fost cu adevărat prietenă.

 

 

Trăim vremuri grele, vremuri în care uităm să căutăm nădejde în Dumnezeu atunci când frica pune mai mare stăpânire pe noi decât dragostea pentru Tatăl. Trăim vremuri triste, în care tinerii nu își mai găsesc liniștea în biserici, ci în locuri pe lângă care nici îngerii nu trec.  

Ce-i de făcut? Unde vom ajunge noi, generația care se presupune a fi viitorul unei țări deja zdruncinată? De ce oare nu se mai pune preț pe familie sau măcar pe moralitate? De ce este avortul prima soluție la care se gândește o tânără pe care o cuprinde spaima atunci cănd află că este însărcinată? Și de ce primește vestea ca pe o teroare și nu ca pe o binecuvântare ce este cu adevărat? De ce? Pentru că suntem păcătoși, pentru că „nu mai e la modă” să mergem la predici de unde, dacă am fi mers, cu siguranță am fi știut că Dumnezeu nu trimite niciun suflet pe lume fără să-i asigure existența. Dar cel mai trist este că toate acestea sunt „povești” contemporane și mă cuprinde groaza  când văd cum ne îndepărtăm de calea mântuirii prin creșterea uriașă a numărului avorturilor făcute de la an la an, de la zi la zi… 

Anul trecut, am avut (din păcate) ocazia să trec, alături de una din cele mai bune prietene ale mele, prin situația delicată cu care foarte multe tinere din ziua de astăzi se confruntă. A rămas însărcinată, ea nefiind căsătorită. Vestea a zguduit-o. A fost perioada în care m-am consumat cel mai mult (după moartea tatălui meu). Era distrusă, văzându-și deja viitorul precum o gaură neagră, fără posibilitatea de a ieși la lumină. Locuind în mediul rural, rușinea pe care o simțea atunci când mergea pe drum sau când venea la biserică o „rodea” pe dinăuntru, ceea ce făcut-o să nu mai iasă din casă deloc. Familia sa nu i-a acordat sprijinul moral de care avea nevoie în acele momente, în special tatăl său care a fost cel mai șocat la aflarea veștii. Dar cum o veste nu vine niciodată singură, aflase de la medici că pruncul ar putea fi în pericol din cauza unor antibiotice luate înainte de a afla că este însărcinată. Doctorii au îndemnând-o să renunțe la el. Atunci m-au trecut fiori din vârful degetelor până în creștetul capului când am auzit acestea și m-am străduit din răsputeri să o fac să se răzgândească, spunându-i că o să ne rugăm împreună, iar Dumnezeu o sa aibă grijă... Și așa a și fost. A născut cea mai frumoasă și sănătoasă fetiță pe care am văzut-o, iar bunicul ei este cel care nu ar mai lăsa-o din brațe.  

Acum este căsătorită și binecuvântată cu rodul lui Dumnezeu, acesta fiind dovada vie a milostivirii Domnului, pentru că în viață, dacă nu ai credință să te lași în voia lui Dumnezeu la necaz, atât o să fii de amărât, încât o să regreți tot restul zilelor tale, până la Judecată!

 

Cristieana, 19 ani

 

Sursă: Știri pentru viață

Dr. Virgiliu Gheorghe: De ce tot mai greu se înţeleg oamenii astăzi? / Școala de Duminică

Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră? 

 

Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu. 

 

Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate. 

 

Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume - natură şi ceilalţi oameni - s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. Care este problema?

 

În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume. 

 

Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logos, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu. 

 

În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.

 

Sursă: ziarul Lumina