Predica la Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) / Predica Părintelui Teofil Roman (Cluj)

“În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,

Am auzit la Sfânta Liturghie, la cuvântul Evangheliei, că noi, credincioşii creştini, suntem datori să lepădăm toată grija cea lumească şi să căutăm mai mult decât orice Împărăţia lui Dumnezeu. Şi de bună seamă că acest cuvânt, ca orice cuvânt care vine de la Dumnezeu, naşte în sufletul nostru înfricoşare și întrebarea: „Cum va fi cu putinţă aceasta?”, pentru că noi ştim că suntem plini de griji şi nu reuşim să le lepădăm, aşa cum ştim că ni se cere şi cum cred că ne şi dorim să le lepădăm. Vă amintiţi că ucenicii, la un moment dat, când Mântuitorul le-a spus că anevoie vor intra cei bogați în Împărăţia lui Dumnezeu, foarte tare s-au speriat şi s-au înfricoşat şi L-au întrebat pe Mântuitorul: Doamne, dar atunci cine se va mai mântui, dacă lucrurile stau chiar aşa? Şi răspunsul ştim care a fost: că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu sunt cu putinţă.

Nu de puţine ori, în taina spovedaniei, aud mărturisiri de felul acesta: „Părinte, nu ştiu ce să fac, că şi atunci când mă rog acasă, şi când vin la biserică, nu reuşesc să scap de gânduri, de griji, oricât aş vrea să mă concentrez şi să fiu atent, nu reuşesc. Mă biruiesc gândurile şi grijile.” Şi cred că răspunsul la această întrebare și la această frământare ar putea fi şi chiar trebuie să fie un imn pe care îl auzim cântându-se de fiecare dată la Sfânta Liturghie și pe care nu ştiu cât de mult îl luăm în seamă, poate şi pentru faptul că el mai mult se cântă şi este rostit doar de preoţi în altar, anume:

    Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare înger cadindaducem. Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia! Aliluia! Aliluia!

Cu alte cuvinte, noi, oamenii, aici, pe pământ, suntem chemaţi să facem ce fac îngerii în ceruri. Adică neîncetat să facem voia lui Dumnezeu şi să-L slăvim neîncetat pe Dumnezeu pentru dragostea Lui, pentru bunătatea Lui, pentru îndelunga Lui răbdare faţă de noi, cei păcătoşi, şi faţă de nespusa Lui purtare de grijă pentru fiecare dintre noi.

Cuvântul acesta este valabil nu numai în vremea Sfintei Liturghii, ci este valabil în toată vremea vieţii noastre. Dacă noi dorim doar în vremea Sfintei Liturghii să fim foarte atenţi şi să ne putem concentra la rugăciune, dar, în afara Sfintei Liturghii, noi nu suntem foarte atenţi ca să facem în toate voia lui Dumnezeu, nu vom reuşi să avem niciodată linişte la rugăciune, nu vom reuşi să avem niciodată o rugăciune curată şi liniştită, dacă nu va exista mai întâi un efort constant de a face întru toate voia lui Dumnezeu.

Mai mult, suntem învăţaţi încă de mici să rostim rugăciunea Tatăl nostru. Şi acolo, printre altele, noi spunem şi aceasta: Vină Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ. Noi cerem acest lucru, dar tare mă tem că de multe ori inconştient, pentru că iată că noi cerem, ori de câte ori rostim rugăciunea Tatăl nostru, ca şi aici, pe pământ, adică pe pământul inimii noastre mai întâi, să se facă voia lui Dumnezeu, aşa precum o fac îngerii în ceruri.

Aşadar, oriunde ne-am afla, noi trebuie să căutăm voia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a-L primi pe Dumnezeu ca pe Împăratul tuturor; adică mintea şi inima noastră trebuie să fie întotdeauna stăpânite de Dumnezeu. În mintea şi în inima noastră trebuie să fie mereu prezent Dumnezeu. Şi atunci a lepăda grija cea lumească înseamnă a ne încredinţa în toate purtării de grijă a lui Dumnezeu, cum spunem la un moment dat într-o rugăciune de taină de la Sfânta Liturghie: Ţie, Stăpâne, iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră.

Grijă lumească nu înseamnă a purta de grijă pentru mâncare sau băutură şi îmbrăcăminte, pentru că suntem datori să facem aceasta, de vreme ce trăim în această lume şi avem nevoie şi de mâncare, și de băutură, şi de îmbrăcăminte. Grijă lumească înseamnă a le face pe toate acestea ca scop în sine. Vedeţi că Mântuitorul atrage atenţia la un moment dat, zice: Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Adică scopul nostru nu este mâncarea și nici îmbrăcămintea, nici trupul nostru, viaţa noastră – trupul nostru ca templu al Duhului Sfânt, viaţa noastră ca dar al lui Dumnezeu, noi pe acestea trebuie să le preţuim. Aşadar, grija lumească înseamnă a le face pe toate acestea în afara lui Dumnezeu.

Sau, luând în seamă un alt cuvânt al Mântuitorului, grijă lumească înseamnă a încerca să ne mântuim viaţa, să ne salvăm viaţa noastră în afara lui Dumnezeu, în afara lui Hristos. Că spune la un moment dat: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul său şi-l va pierde. Iată ce înseamnă grija lumească: să voieşti să-ţi mântuieşti sufletul prin mâncare şi prin băutură, neţinând seama de valoarea veşnică a sufletului tău, a vieţii tale, a faptului că tu eşti chemat de Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă ca să trăieşti veşnic în comuniune cu el. Viaţa veşnică, zice Mântuitorul nostru, este aceasta: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis, iar “cunoaşterea” e în înţelesul ei de “iubire”, de dăruire totală.

Aşadar, toate încercările noastre de a rezolva problemele bazându-ne pe propria noastră putere şi înțelepciune înseamnă grijă lumească. Faptul că omul nu încearcă să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi poate, chiar dacă şi-o pune – că de multe ori Îl rugăm pe Dumnezeu în nevoile noastre de zi cu zi – dar o facem nu în perspectiva mântuirii şi a vieţii veşnice, ci o facem doar din dorinţa de a ne asigura un confort aici, pe pământ, un rai pământesc. Şi atunci bineînțeles că noi ne rugăm lui Dumnezeu, dar nici nu cred că este nevoie să facem aceasta, pentru că El oricum poartă de grijă de toate cele necesare. Nu? Zice că pe cei drepţi îi iubeşte, dar şi pe cei păcătoşi îi miluieşte şi răsare soarele şi peste unii, și peste alţii. Dumnezeu oricum poartă de grijă de zidirea Sa, de făptura Sa, cum am auzit că poartă de grijă şi de păsările cerului, şi de crinii câmpului. Nu-i nevoie pentru aceasta să ne rugăm stăruitor. Dar e nevoie de multă rugăciune pentru a ne vindeca mintea şi inima noastră de egoism, de încrederea în sine. Aceasta este marea tragedie a omului, marea lui cădere: faptul că el şi-a luat viaţa pe cont propriu şi s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu. Nu-şi mai vede adevărata lui împlinire în comuniunea cu Dumnezeu.

Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa, cu destul de multă asprime îi mustră pe cei care zic: „Mă voi duce în cutare cetate, voi face cutare lucru…” Şi zice el:

Cum putem noi spune aceasta de vreme ce noi nu ştim nici până mâine ce se va întâmpla?

Mai degrabă noi trebuie mereu să spunem:

„Dacă Dumnezeu va binevoi, vom merge în cutare loc. Dacă Dumnezeu ne va ajuta şi va binecuvânta, vom face cutare lucru.”

Şi, mai mult decât aceasta: „Dacă este spre mântuirea noastră…” – întotdeauna trebuie să avem în vedere aceasta. Tot ceea ce facem şi cerem de la Dumnezeu să fie spre mântuirea noastră veşnică, nu doar spre o împlinire temporară, aici, pe pământ. Şi atunci, mai presus de orice, noi trebuie să ne supunem voia noastră lui Dumnezeu, cum Însuşi Mântuitorul ne-a învăţat. El spune:

N-am venit pe Pământ să fac voia mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis.

Iar în Ghetsimani se roagă cu multă umilinţă, zice:

Părinte, de e cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voieşti.

Iată, în centrul atenţiei Mântuitorului s-a aflat dragostea Lui faţă de Tatăl, ascultarea Lui desăvârşită faţă de tatăl. Aşa şi în centrul atenţiei noastre trebuie să se afle mereu ascultarea faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că noi pe El Îl cunoaştem, şi prin El Îl cunoaştem și pe Tatăl, şi pe Duhul Sfânt. Că aşa ne-a şi învăţat. Le spune ucenicilor:

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.

Aşadar, noi pe El trebuie să-L ascultăm, cuvântul Lui. Şi, dacă vom face aceasta, atunci vom avea linişte şi în vremea Sfintei Liturghii şi oriunde ne-am afla. Un suflet credincios, un suflet care se abandonează în voia lui Dumnezeu este întotdeauna liniştit. Şi aceasta este, de fapt, adevărata pace.

Pacea Mea dau vouă, - zice Mântuitorul – pacea Mea las vouă, dar nu cum dă lumea pace.

Pacea lui Hristos nu este o „nirvana” pe care o căutăm noi prin această concentrare a atenţiei la rugăciune, ci pacea lui Hristos este, iată, siguranţa pe care ţi-o dă credinţa, încrederea că Dumnezeu este Tatăl nostru din ceruri, Care ne iubeşte şi Care poartă grijă de toate şi care vrea să fim cu el şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. Aceasta este adevărata pace pe care noi trebuie să o dobândim şi cu care trebuie să ne îmbogăţim.

Mă gândesc acum la bogatul căruia i-a rodit țarina. Păcatul lui nu a fost că i-a rodit ţarina şi că avea de acum belşug de roade şi că nu ştia ce să facă cu ele. Ci păcatul lui e acela că nu a recunoscut în acel belşug darul lui Dumnezeu pentru care trebuia, în primul rând, să mulţumească. Şi apoi, bineînţeles, din prisosul pe care îl avea, ar fi trebuit să dea şi celor lipsiţi. Dar el şi-a zis: Bea, suflete al meu, mănâncă şi te veseleşte, că ai de toate pentru mulţi ani. Și atunci glasul lui Dumnezeu i-a zis:

Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău, și cele pe care le-ai strâns ale cui vor mai fi?

Şi zice Mântuitorul:

Aşa se întâmplă cu cei care nu întru Dumnezeu se îmbogăţesc.

Aşadar, iubiţi credincioşi, obiectivul nostru este îmbogăţirea noastră întru Dumnezeu. Noi trebuie să facem aici, pe pământ, ceea ce fac îngerii în ceruri. Adică în toate să facem voia lui Dumnezeu, să ascultăm de Tatăl nostru Cel din ceruri şi, bineînţeles, să-I mulţumim neîncetat şi să-L slăvim pentru marea Lui dragoste şi bunătate.

La fiecare Sfântă Liturghie spunem această mulţumire, printre altele, spunem:

    Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din liturghiamâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea de biruinţă cântând, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui.

Şi apoi continuăm rugăciunea, preoţii în altar, dar auziţi şi dumneavoastră, credincioşii, adeseori:

    Cu aceste fericite puteri şi noi, iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt, Sfânt eşti şi Preasfânt și slava Ta este plină de măreţie, pentru că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Iată marea bucurie, marea mulţumire: că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât chiar pe unicul Său Fiu L-a dat și Îl dă mereu pentru mântuirea noastră. Noi nu trebuie decât să credem şi să ne încredem în El, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Oriunde ne-am afla, nu doar în biserică. Este greşită această înţelegere că noi doar în biserică suntem creştini şi oameni duhovniceşti, iar în afară suntem oameni lumeşti, oameni trupeşti. Se spune de multe ori și despre preoţi: „Apăi, preotul e preot doar în biserică, câtă vreme e îmbrăcat în odăjdii. În rest, e om ca și noi…” Nu e adevărat. Preotul e preot oriunde s-ar afla, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. Şi creştinul e creştin oriunde s-ar afla. El trebuie să fie o mărturie a dragostei lui Hristos în această lume întunecată.

Zice Mântuitorul:

Voi sunteţi sarea pamântului şi lumina lumii.

cadelnita icoana HristosVoi! Adică noi toţi, cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi și pecetluiţi cu pecetea Sfântului Duh! Noi suntem chemaţi să fim sare a lumii şi lumină a pământului, adică să dăm gust acestei vieţi şi să fim lumină care luminează în întuneric, lumină aprinsă din Lumina lumii, adică din Hristos Mântuitorul nostru.

Aşadar, vorba Sfântului Apostol Pavel, grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Toată grija aceasta de cele necesare traiului, vieţii acesteia pământești, să nu fie decât un suport pentru viaţa duhovnicească, pentru mântuirea noastră veşnică, pentru desăvârşirea noastră în iubire. Sfântul Apostol Pavel va spune la un moment dat:

Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.

Şi aş încheia cu o rugăciune foarte frumoasă a unui nevoitor, a unui călugăr athonit, care cred că în sufletul său nu-şi dorea nimic altceva decât îmbogăţirea întru Dumnezeu, o rugăciune în care cred că ne putem regăsi cu toţii. Zice aşa:

    „Nu doresc să trăiesc mult. Vreau să trăiesc cu Tine. Mult, viu și nesfârşit eşti Tu. Vino şi fă voia Ta întru mine. Vino când vrei şi când socoteşti Tu. Vino ca o adiere, ca o binecuvântare, dacă socoteşti astfel, vino ca un fulger al încercării şi arde-mi fiinţa dacă crezi că aşa trebuie. Ştiu că ceea ce va urma vizitei Tale, în orice fel ai veni, va fi ceea ce-mi doresc eu mai adânc, ceea ce nu pot exprima şi găsi nicăieri altundeva în afară de Tine. De aceea, pe Tine Te caut şi aştept. Sunt dezamăgit de mine însumi, numai Tu rămâi, şi vin la tine, Doctorul, luminarea şi sfinţirea sufletelor şi trupurilor. Vin bolnav cum sunt şi îmi încredinţez Ţie toată viaţa şi nădejdea mea. Amin.”

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Sursă: Război întru cuvânt

Căsătoria nu este pentru tine

 

de Seth Adam Smith, 2 noiembrie 2013

Fiind căsătorit doar de un an şi jumătate, am ajuns recent la concluzia că mariajul nu este pentru mine.

Înainte să faci presupuneri sau să mă judeci, continuă să citeşti.

Am cunoscut-o pe soţia mea în liceu, când aveam 15 ani. Am fost prieteni timp de 10 ani până când…până când am decis să nu mai fim doar prieteni.

Chiar îndrăgostindu-mă de prietena mea cea mai bună, acest lucru nu a împiedicat apariţia anumitor temeri privind căsătoria. Cu cât eu şi Kim eram mai aproape de hotărârea de a ne căsători, cu atât simţeam o frică paralizantă. Eram pregătit pentru asta? Făceam alegerea corectă? Era Kim persoana potrivită cu care să mă căsătoresc? Mă va face fericit?

Într-o seară, predestinată aş putea spune, am împărtăşit aceste gânduri şi griji  tatălui meu.

Poate că fiecare dintre noi avem momente în viaţă când simţim că timpul se opreşte în loc, marcând acel moment ca fiind unul de neuitat.

Momentul în care tatăl meu mi-a dat răspunsul la întrebările mele a fost un astfel de moment. Cu un zâmbet atotştiutor mi-a spus: „Seth, eşti un mare egoist. Aşa că o să-ţi spun direct: căsătoria nu este pentru tine. Nu te căsătoreşti ca să fii fericit, ci te căsătoreşti pentru a face pe altcineva fericit. Mai mult decât atât, căsnicia nu este doar pentru tine, ci pentru formarea unei familii. Nu te căsătoreşti doar pentru a fi rudă cu cineva, ci pentru copii care vor apărea. Cine vrei să te ajute să îi creşti? Cine vrei să îi îndrume? Căsătoria nu este pentru tine sau despre tine. Căsătoria presupune şi are ca scop persoana cu care te-ai căsătorit.”

În acel moment am ştiut că prietena mea Kim este cea pe care o doream să-mi fie soţie. Am realizat că voiam să o fac fericită, să îi văd zâmbetul în fiecare zi, să o fac să râdă în fiecare zi. Doream să fac parte din familia ei şi părinţii mei doreau ca ea să facă parte din a noastră. Şi gândindu-mă la vremurile când o vedeam jucându-se cu nepoatele mele, am ştiut că ea era cea cu care doream să-mi întemeiez o familie.

Sfatul tatălui meu era şocant şi revelator, fiind opus filozofiei Walmart din zilele noastre: dacă ceva nu te face fericit, poţi să-l returnezi şi să achiziţionezi unul nou.

Nu, o căsătorie adevărată (şi o dragoste adevărată) nu se rezumă doar la tine, ci la persoana pe care o iubeşti – dorinţele, nevoile, speranţele şi visele ei.

Egoismul întreabă: „Ce-mi poate oferi?”, pe când Dragostea întreabă: „Ce pot oferi?”

Cu ceva timp în urmă, soţia mi-a arătat ce înseamnă a iubi altruist. Timp de câteva luni, inima mi-a fost împietrită de un amestec de teamă şi resentimente. Apoi, când presiunea a crescut atât de mult încât niciunul dintre noi nu a mai suportat, emoţiile au erupt. Am fost dur. Am fost insensibil.

Cu toate acestea, în loc să-mi răspundă cu acelaşi egoism, Kim a făcut ceva minunat – mi-a arătat o revărsare de dragoste. Lăsând la o parte toată durerea şi suferinţa pe care i le-am provocat, m-a îmbrăţişat cu iubire şi mi-a alinat sufletul.

Am realizat că uitasem sfatul tatălui meu. În timp ce „contribuţia” lui Kim la căsătoria noastră a constat în iubirea faţă de mine, partea mea a devenit preocuparea faţă de eul propriu. Această conştientizare mi-a adus râuri de lacrimi şi i-am promis soţiei că o să încerc să fiu mai bun.

Pentru toţi cititorii acestui articol – căsătoriţi, logodiţi sau necăsătoriţi – vreau să ştiţi: Căsătoria nu este pentru voi. Nicio relaţie adevărată de iubire nu este pentru tine. Dragostea este despre persoana pe care o iubeşti.

Şi, paradoxal, cu cât iubeşti mai mult acea persoană, cu atât mai multă dragoste primeşti. Şi nu doar de la ea, ci şi de la prietenii şi familia ei şi din partea a mii de alte persoane pe care nu le-ai fi întâlnit niciodată dacă dragostea ta ar fi rămas egocentrică.

Cu adevărat, iubirea şi căsătoria nu înseamnă „eu”. Înseamnă „celălalt”.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Bianca Silvestru

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

De ce ținem Postul Crăciunului?

de preot John Peck 

Pe data de 15 noiembrie începe Postul Crăciunului. 

Ca și în cazul Postului Mare, Postul Crăciunului este unul de pregătire, în care cugetăm asupra venirii Mântuitorului prin post, rugăciune și milostenie. Postind, ne pregătim pentru a sărbători Nașterea Domnului nostru. 

Postul  ne „abate atenția” de la noi înșine, petrecând mai puțin timp cu grijile pentru ce mâncăm, când mâncăm, cât de mult mâncăm și așa mai departe, cu scopul de a utiliza timpul pentru rugăciune și îngrijirea de cei săraci. 

În timp ce ținem post la alimente suntem chemați, de asemenea,  să ne abținem de la păcat, de la bârfă, de la gelozie, de la mânie și de la acele lucruri care, deși s-ar putea afla sub controlul nostru, le permitem de prea multe ori să ne domine.  

Prin post învățăm că putem deține controlul asupra acestor lucruri, căci, pentru mulți oameni, produsele alimentare sunt un factor de control. Trăim într-o societate în care există rețele de televiziune dedicate în întregime doar produselor alimentare! 

La fel cum ne abținem de la a mânca prea mult înainte de a merge la un restaurant scump pentru cină – căci, dacă ne-am „distruge apetitul”, ne-am bucura mai puțin de restaurant – tot așa postim înainte de Nașterea Domnului, cu scopul de a o sărbători mai deplin. 

În timpul postului Nașterii Domnului suntem chemați să se abținem de la carne, lapte, pește și vin. Există excepții de la această regulă. Vă rugăm să consultați calendarul Bisericii. Dacă trebuie să modificăm măsura în care postim, este desigur posibil acest lucru, dar, în orice caz, postul nostru ar trebui să fie consecvent și regulat, deoarece Hristos nu prezintă postul ca pe o opțiune, ci ca pe o „necesitate". În versetul de la Matei, Hristos spune: „Când postiți, nu fiți ca fățarnicii". Nu spune: „dacă postiți" sau „dacă alegeți să postiți". Este pur și simplu o parte a vieții noastre de creștini ortodocși! 

Totodată este important să ne amintim că noi nu postim cu scopul de a pierde din greutate sau de a ne simți mai bine fizic (deși acestea sunt niște efecte secundare foarte frumoase ale postului). Postim pentru binele nostru duhovnicesc și de dragul vieții noastre lăuntrice. Dacă vom decide să nu postim, noi suntem cei care vor pierde binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra noastră. Prin post ne golim, astfel că harul lui Dumnezeu va găsi un spațiu în inimile noastre pentru a ne vindeca rănile sufletului și a ne forma duhovnicește. 

Să nu respingem acest mare dar și această oportunitate!

 

Adaptare după: Arhanghel Gabriel-Orthodox church

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească: Învăţături pentru vremurile noastre de la Părintele Dionisie de la Colciu

Cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?

Părintele Dionisie: Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută.

Spuneţi de „linişte”, dar cum putem noi în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea probleme? Telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte într-un oraş.

Părintele Dionisie: Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai să mâncăm, nu-i nimic”, „uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar ştie Dumnezeu”… Asta se cheamă nepăsare. Asta-i un fel de disperare, cum să spun, ş-atuncea ce-ai făcut? N-ai milă singur de sufletul tău ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în mijlocul Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de mântuire. Mai greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini ţine Dumnezeu toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora, zicea Avraam: „Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „- Nu.” „Da’ dacă or fi 20, cutare?”, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da.

Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

Părintele Dionisie: Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice, „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta împărăţia Cerurilor”.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

  

Sursă: Familia Ortodoxă

Predica la Duminica a treia dupa Rusalii - Despre grijile vieţii

APOSTOLUL

ROMANI 5, 1-10

Fraţilor, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţa la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde; iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Însă Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui.

EVANGHELIA

MATEI 6, 22-33

Zis-a Domnul către dânşii: luminătorul trupului este ochiul; dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina, care este în tine, este întuneric, cu cât mai mult va fi întunericul! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ şi pe altul va iubi, sau după unul se va ţine şi de celălalt nu va avea grijă; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Drept aceea vă spun vouă: să nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră gândind ce veţi mânca, ori ce veţi bea; nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Oare, nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul, decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Au nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, oricât şi-ar pune el mintea, poate să-şi adauge la statura sa un cot? Iar de îmbrăcăminte ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi totuşi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu în acest fel o îmbracă, oare, nu cu mult mai mult pe voi, o puţin credincioşilor? Deci, să nu duceţi grijă zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca! Că toate acestea le caută păgânii; doar ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Sf. Nicolae Velimirovici despre necunoaştere, griji si deznădejde:

Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. /Mat. 22:29/ Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, /Lc. 16:15/ a spus însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.

Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni, /Ps. 54:25/ spune psallmistul. Citeşte mai mult...

Pr. ConstantinComan – Predica la Duminica a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)

 

 

 

 

Părintele Stăniloae: Rugăciunea într-o lume secularizată

Moldoviţa - Fotograf Paul Biriş

Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. În aceasta apare importanţa Liturghiei şi a fiecărui cult public.

Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale. Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influentei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.

Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa să mai profundă şi rugăciunea să mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsura ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediu sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a-şi întări credinţa şi pentru a se ruga mai des şi mai cu căldură.

Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugăciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că “citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune“.

Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Îl întâlnim pe Dumnezeu Însuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările şi nivelul nostru duhovnicesc. Atunci în aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, făcându-se El Însuşi transparent şi simţit în ele. De aceea, acelaşi Isaac Şirul recomanda: “Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poarta neîncetat, nu vei fi auzit“. “De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăsi, rugăciunea aduce lumină în citire“.

Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim în simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi. Sfântul Isaac spune: “Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca mintea ta să ia merinde din puterea Proniei Lui… şi să se scufunde în lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ [1]. „Şi când începe harul să-ţi deschidă ochii pentru a simţi cu adevărat vederea lucrurilor, îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi“ [2].

Fără îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o manieră superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce plăcere, când urmărirea lor ne antrenează în griji nesfârşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de făpturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea să ne ridicăm la El.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: “Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patimă. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur, ş.a.m.d. Înţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patimă este afecţiunea iraţională sau ură fără judecată a ceva din cele de mai înainte“.

“Înţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim patimă de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă vrem“ [3]. Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu.

Atunci privirea noastră curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim că El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire.

Iubirea de Dumnezeu primeşte în noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi închis de nimeni în granite strâmte, ca să slujească numai unei singure persoane, ci El Se dăruie numai în măsura în care fiecare Îl primeşte în comuniune cu toţi ceilalţi. Astfel, a te apropia de Dumnezeu şi a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitaţiile lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele.

De aceea, Sfântul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor, acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (său gândul) fiecărui lucru în chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifică cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiinţei noastre. Aici locuieşte în noi Hristos încă de la Botez. Demersul nostru cuprinde aşadar trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Îl iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt. Sfântul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul următor: “Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Înaintemergător, locuind în noi de la Botez, afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13,5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin puterea lui Dumnezeu şi prin nădejdea raţională a minţii, nu-L putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti dacă jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inimă credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfant despre care a spus: << Foc sfânt am venit să arunc şi cât aş vrea să fie încă de pe acum aprins» (Lc. 12,49). Iar prin gânduri întâi-născute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos“ [4].

A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim înseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi.

Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întâlnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continua a lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. “Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Şirul [5].

Pentru Sfântul Chirii al Alexandriei nimeni nu se poate mântui altfel decât prin actul oferirii sale lui Dumnezeu într-o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfa curata altfel decât prin unirea cu Hristos, Care se oferă neîncetat pentru noi ca o jertfă curată şi totală Tatălui. De la Hristos am luat şi noi puterea de a ne curăţi şi de a ne dărui, unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este temă unică a lucrării Sfântului Chiril: “Închinarea în Duh şi în Adevăr” [6]. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruie cu toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu.

Accentul pe care Sfântul Chiril îl pune în primul rând pe oferirea propriei persoane nu este lipsit de importanţă. Noi nu ne putem curăţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană. Nu-I putem dărui Lui Dumnezeu lucrurile noastre, dacă nu ne putem dărui pe noi înşine. Este un lucru de primă importanţă ca în tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de această dimensiune profundă şi tainică a persoanei noastre. Şi aici ne vine în ajutor Dumnezeu Însuşi venind aproape de noi, asumându-şi umanitatea şi dăruind-o Tatălui.

Trebuie să avem respect şi reverenţă faţă de noi înşine pentru a avea respect şi reverenţă faţă de lucruri şi semeni ca faţă de nişte creaturi pline de taină şi adâncul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi ne-a înlesnit aceasta, asumându-şi umanitatea noastră în chiar ipostasul Său, intrând în comuniune cu noi şi împărtăşindu-ne infinitatea Sa.

Dar dacă trebuie să-i oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră, este firesc să-i oferim şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Iar aceasta are din nou o mare importanţă nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalţi. Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentimentul de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină. Faptul că cineva a comis o greşeală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o rezervă infinită de mister. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu căuta să faci deosebire între cel vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oamenii să fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în acest fel îi vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul Însuşi a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu şi prin cele trupeşti să-i apropie de cele duhovniceşti“ [7].

Evagrie monahul menţionează îndeosebi datoria de a nu lăsa că reprezentarea fratelui nostru, prezentă în conştiinţa noastră, să fie răpită de fiară urii: “deci, dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ură, să ştim că o fiară sălbatică l-a răpit, asemenea şi gândul despre femeie dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de ruşine“ [8]. Iar dacă o fiară sălbatică face aşa ceva în noi, asta înseamnă că ea face ravagii în noi.

Semenii mei îmi pun problemele cele mai complicate; întâlnirile lor cu mine produc împrejurări mereu noi iar eu trebuie să văd în acestea tot atâtea chemări pe care Dumnezeu mi le adresează pentru a face să sporească iubirea. Răspunzând acestor chemări, eu accept un dialog mereu nou între Dumnezeu şi mine. Punând, în toate situaţiile în care ne aflăm, gândul despre aproapele meu în legătură cu Dumnezeu, eu îi răspund lui Dumnezeu nu numai mulţumindu-i pentru faptul că mi l-a dat pe acest semen pentru creşterea mea duhovnicească, dar de asemenea şi cerându-i ajutorul pentru a răspunde nevoilor înnoite ale apropelui meu, nu numai pentru sporirea mea, dar şi pentru sporirea sa duhovnicească. În afară de aceasta, eu mă rog ca semenul meu să fie ajutat în fiecare nouă împrejurare spre a-şi înfăptui sensul existenţei sale.

Al doilea aspect care trebuie examinat în această expunere este acela de a şti dacă rugăciunea mea poate avea un efect salutar în planul relaţiilor sociale, în societatea secularizată de astăzi.

O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru ca prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit.

Dar cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. În fond, toţi oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri.

Sfântul Isaac Şirul spune: „Sileşte-te, când te întâlneşti cu aproapele tău, să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi laudă-l chiar pentru virtuţile pe care nu le are“. “Iubeşte-i pe păcătoşi dar urăşte faptele lor şi nu-i dispreţui pentru greşelile lor“. “Căci prin acestea şi prin unele ca acestea îi atragi spre bine“ [9]. Sfântul Simeon Noul Teolog spune mai mult: “Domnul a primit să ia asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se unească cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred în El să nu se înalţe împotriva fratelui său, ci fiecare, văzându-l pe fratele şi pe aproapele său ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine însuşi atotpreamic faţă de fratele său, ca faţă de Făcătorul său; şi să-l cinstească şi primească întocmai ca pe Acela, şi să-şi deşerte toate averile spre slujirea Lui, precum şi Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră“ [10].

Legătura fiecărui om prin cuvânt cu celălalt este atât de absolută, că trebuie să răspund în mod necondiţionat chemării lui şi, de asemenea, eu însumi trebuie să fac apel la el în mod necondiţionat. Nimeni nu poate scăpa de răspundere, nu poate evită răspunsul la chemarea celuilalt. Şi dacă răspunsul meu este negativ, nu pot să scap de nelinişte. Acest caracter absolut al legăturii noastre prin cuvânt înseamnă că prin cuvânt suntem legaţi în Dumnezeu Cuvântul Însuşi. El Însuşi face apel la mine prin chemarea semenului meu iar eu trebuie să răspund semenului meu ca lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Însuşi l-a pus pe semenul meu în situaţia de a apela la mine şi tot El m-a pus şi pe mine în faţa acestuia cu datoria de a-i răspunde şi de a face apel la el. Şi bucuria pe care ne-o facem prin răpunsul pozitiv al unuia faţă de celălalt este o bucurie care ne vine şi pe care ne-o dăruim tot din partea lui Dumnezeu. Legătura noastră prin cuvânt pretinde deci desăvârşirea sa în iubire. Aproapele constituie cuvântul viu şi de-viata-facator al lui Dumnezeu către noi şi, la rândul meu, eu sunt cuvântul ontologic viu şi de-viaţă-făcător al lui Dumnezeu către aproapele meu. De aceea e absolut necesar să ne răspundem. Ne chemăm şi ne răspundem unul altuia pentru că Dumnezeu face apel la noi prin alţii şi la alţii prin noi şi tot Dumnezeu răspunde în răspunsul meu şi în răspunsul lor. Celălalt şi cu mine suntem persoane ipostatice după chipul lui Dumnezeu Cuvântul şi al puterii lui Dumnezeu Cuvântul mai cu seamă în apropierea Lui de mine ca om. Sunt prins astfel într-un dialog ontologic, care îşi are rădăcinile în Dumnezeu, în dialogul Sfintei Treimi. De mine depinde numai modul răspunsului şi, poate, şi al apelului. Dacă apelul şi răspunsul sunt rele, atunci noi desfigurăm dialogul şi prin aceasta şi fiinţa noastră, dar nu le suprimăm. Ne torturăm, dar nu ne uităm.

Gândindu-mă la Dumnezeu atunci când aproapele face apel la mine, când văd că are nevoie de mine sau bucurându-mă de prezenţa şi atenţia lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul şi pentru cuvântul pe care mi-l adresează prin acela. Dialogul meu cu aproapele este în acelaşi timp dialogul meu şi dialogul său cu Dumnezeu. Dar acest dialog nu se realizează într-un mod desăvârşit, atât între noi oamenii cât şi între fiecare din noi şi Dumnezeu, decât sub forma rugăciunii, adică atunci când ascult chemarea celuilalt şi îi răspund în duhul rugăciunii şi dacă mă rog în ambianţa acestui dialog şi pentru a găsi capacitatea de a sluji. În rugăciune eu mă sensibilizez cu totul faţă de celălalt aşa cum o cere dialogul.

Dialogul şi deci dialogul desăvârşit în duh de rugăciune trebuie să se facă nu numai prin cuvintele rostite dar şi prin cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare şi, atunci când e nevoie, în faptele de milostenie. Prin fapte noi ne oferim mai mult încă unul altuia şi lui Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el şi, atunci când trebuie, cu milostenia.

Sfântul Isaac Şirul spune: “Nimic nu poate apropia aşa de mult inima de Dumnezeu ca milostenia“. Sau: “Dacă ai ceva mai mult decât cere trebuinţa zilei, împarte săracilor şi apoi vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale“ [11]. Sau: “Să biruiască în tine pururea cumpăna milosteniei, până ce vei simţi în tine mila lui Dumnezeu faţă de lume“ [12]. Sau: “Iubeşte-i pe săraci, ca prin ei să dobândeşti şi tu mila lui Dumnezeu“ [13]. Sau: “Seamănă milostenia cu smerenie şi vei secera milă la judecată“ [14]. Căci “inimă împietrită şi nemilostivă nu se curăţă niciodată“ [15]. De aici Sfântul Isaac Şirul trage concluzia că omul milostiv este un adevărat medic, mai întâi pentru sine însuşi îndepărtând din fiinţa sa patimile [16]. Milostenia şi iubirea de ceilalţi produc lumină în propriul său suflet şi astfel în cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu. O viaţă pur individuală este oarbă şi atee. Am pierdut umanitatea pentru că am devenit solitari.

Dar rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută în aşa fel ca să poţi să simţi durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu purtându-l pe celălalt în tine şi poţi să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea faţă de celălalt care merge pană la însuşirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, el nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt. În aceasta se arată preoţia universală a laicilor, care îi face să se roage unii pentru alţii. Aceasta face uşor de înţeles rugăciunea preotului comunităţii pentru toţi credincioşii din parohia sa. Din puterea lui Hristos Care ne ia la Sine prin jertfa Sa continuată într-un mod tainic, preotul primeşte puterea de a face acelaşi lucru. Sfântul Isaac Şirul spune: “Acoperă-l pe cel ce a greşit când nu ai nici o păgubire din aceasta şi îl vei face să aibă curaj iar pe tine însuţi în stare să porţi mila Stăpânului tău. Sprijină-i cu cuvântul pe cei slabi şi întristaţi cu inima şi te va sprijini şi pe tine dreapta Celui ce poartă toate“ [17]. Căci numai în chemarea pe care ţi-o adresează celălalt prin durerea lui, adesea prin simpla lui prezenţă, Dumnezeu însuşi te întâlneşte într-un mod mai evident, iar în răspunsul tău la această chemare cu deplina durere a inimii tale se manifestă sensibilitatea şi puterea lui Dumnezeu ce se revarsă nu numai asupra celuilalt dar şi asupra ta, în măsura în care te-ai unit cu el. “Fă-te părtaş cu cei întristaţi la inimă în durerea rugăciunii şi în strângerea inimii tale şi se va deschide înaintea cererilor tale izvor de milă“, continua Sfântul Isaac Şirul [18].

Rugăciunea deplină pentru celălalt este cea însoţită de durerea ta pentru el sau de jertfa ta prin darul faptei tale. Căci numai în această stare de jertfă intru la Dumnezeu împreună cu Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie să mă topesc de iubirea şi milă pentru celălalt în Dumnezeu şi în celălalt, pentru a mă împărtăşi de Dumnezeu Care e milă şi iubire. Numai prin sensibilitatea jertfei şi a milei pentru celălalt pătrund ca o mireasmă în spaţiul divin care este şi el o mireasmă pătrunzătoare de iubire şi milostivire.

În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut faţă de fraţii mei, deci mă rog şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinşi de nedreptăţile mele faţă de ei. În acest sens, Sfântul Isaac spune: “Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său“ [19].

Rugăciunea, deci, este un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi întărire a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt această şi vin spre el. Sfântul Serafim din Sarov a spus: “Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine“. Reproducând aceste cuvinte, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, egumenul mănăstirii Grigoriu de la Athos, adăuga: “În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor” [20].

În România nu există pustiuri ci numai mănăstiri. Dar cu cât un călugăr din aceste mănăstiri este mai duhovnicesc, adică se roagă mai mult, cu atât el este mai căutat de popor. Un asemenea călugăr îşi satisface nu numai propria nevoie de rugăciune, dar şi setea spirituală a celor care îl caută. Şi mulţi din aceştia s-au obişnuit cu rugăciunea neîncetată a inimii în mijlocul lumii. Şi tocmai de aceea mulţi dintre cei în mijlocul cărora trăiesc aceşti practicanţi ai rugăciunii inimii, ajung mai uniţi între ei decât cei care nu se roagă“.

Părintele Dumitru Staniloae, “Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt“, Editura Deisis, Sibiu