Predică la Nașterea Domnului - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Matei 2, 1-12

Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel. Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă-L veţi afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi iată steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă şi văzând pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat Lui; apoi, deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Predică la Nașterea Domnului

Naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”.

Cel care, în ascultare şi smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos nu va mai dori niciodată să se despartă de El. Prima încercare pentru un ostaş din oastea lui Hristos este lucrarea în ascultare şi smerenie.

Lumea cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou: toate au început cu ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat peste ascultarea de Dumnezeu şi peste smerenia faţă de El şi prin aceasta a stricat podul care lega pământul de cer. Materialele duhovniceşti pentru reconstruirea acestui pod sunt, înainte de toate, ascultarea şi smerenia.

Cât timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie, nu era cu putinţă să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui Dumnezeu, între voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El simţea, dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea înaintea lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam într-o apropiere directă şi din această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat lumină în lumina acelui Soare.

Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia – şi acestea două se câştigă sau se pierd întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a trebuit să se lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci când dreptatea Lui l-a scos din Rai.

Atunci el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o deosebire, dar nu a mai fost în stare, decât numai uneori, în clipele de iluminare, să-şi dea seama de asemănarea sa cu Dumnezeu.

Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! Spune Filaret al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: „În omul care se afla în starea fără de păcat chipul lui Dumnezeu era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era numai nădejdea binecuvântării”. Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de moarte.

Vedeţi numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă pe dată întreaga zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!

Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, totul în jurul său respira ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea Eva. Se afla mai marele care răspândea neascultarea şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură – neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie.

Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie. Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă. Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit, însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. A început să ia piei de la animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care la început băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în noroi ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.

Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit şi este smerit înaintea Lui.

Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif şi pentru Apostoli şi Evanghelişti.

Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: „Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt...”. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a Dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie, evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori.

Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi zice: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost...”, ca şi cum, cu acest „iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif.

Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie. Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună lucrători cu aceştia şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi desluşit tuturor.

Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită „ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară”. Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în adoua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei.

„Fără să fi fost ei înainte împreună...”. Aceste cuvinte nu înseamnă că după aceea cei doi au fost împreună ca bărbat şi femeie, ori că aceasta a fost în mintea Evanghelistului. În acest caz, Evanghelistul este interesat doar de naşterea Domnului Iisus şi nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus pentru a arăta că naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei împreună ca bărbat şi femeie.

De aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale Evanghelistului ca şi cum el ar fi scris: „şi fără să fi fost ei înainte împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Numai de la Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul împărăţiei întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi îndeplinească menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi venit pe pământ prin toate căile pământeşti obişnuite, împiedicat de păcat ca ei şi simţind duhoarea urâcioasă a stricăciunii care aduce moartea, aşa cum se întâmplă cu toţi? În cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de vin şi Cel care venise să mântuiască lumea ar fi avut nevoie de mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor oamenilor de pe pământ. Şi atunci când se lucrează minunea lui Dumnezeu, ea nu trebuie pusă la îndoială, ci primită şi trebuie căutat în ea leac şi mântuire.

Cum a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina Fecioarei Maria? „Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Vedem că el a fost în ascultare de legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu căci până atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost smerit înaintea lui Dumnezeu. „Nu te face drept”, atenţionează înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci, caută să simţi slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată pentru presupusul păcat: „şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Acest plan al său ne arată ce fel de om era Iosif, chip de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să ne arate vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum putea fi în sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.

Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivită când a venit cerul în planul său cu o poruncă neaşteptată: „Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Îngerul Domnului, care mai înainte vestise Preacuratei Fecioare venirea în lume a Dumnezeului Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o bătătorească sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică în calea Lui – o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor cereşti să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni, îngerul nu i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis. Cu aceste cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş al Împăratului David: „tu trebuie să te veseleşti de această taină sfântă şi să o înţelegi mai bine decât alţii”.

Dar cum este aceasta că îngerul se referă la Fecioară ca logodnica lui: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” şi către ucenicul Său: „Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27). Cu adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte să pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile cele văzute şi nevăzute.

„Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te uita la fire, nici să nu te înfricoşeze legea. Aceasta este lucrarea Celui care este mai mare decât firea şi mai puternic decât legea, fără de care firea ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea tăria legii.

Din ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede lămurit faptul că Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre întâlnirea ei de mai înainte cu marele Arhanghel, cum este la fel de lămurit faptul că acum, când Iosif avea de gând să o izgonească, ea nu s-a apărat în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate tainele cereşti care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra „punându-le... în inima sa”(Luca 2:19; cf. 2:51).

În credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu s-a dat înapoi de la nici o umilire faţă de oameni. „Dacă îndurările mele sunt plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?”, au spus mai târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune necurmată şi cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea: „Dacă umilirea mea este bine plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş îndura-o? numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte inima şi lumea poate face ce vrea cu mine”. Ea ştia bine că oamenii nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede în această fecioară aleasă: „Cine este omul cel ce se teme de Domnul” (Psalm 24/25:13).

Pe când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în toate vremurile aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să mărturisească pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a apărat; nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a aşteptat ca Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi Dumnezeu S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care îi descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif ceea ce deja se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a spus ceea ce urma să fie:

„Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”. Hrisostom spune: „El nu spune: ea îţi va naşte fiu, ci pur şi simplu va naşte, pentru că ea nu naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”. Îngerul i-a spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar fi tatăl Lui adevărat şi de aceea el spune: „şi vei chema numele Lui Iisus”, care înseamnă „Mântuitor” şi de aceea următoarea vorbire începe cu Ccăci”, însemnând: Îl vei numi „Mântuitor”, „căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”.

Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeşte ceea ce află de la Dumnezeu; el vede adevărul în Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este ca şi cum nu ar exista. El cunoaşte numai Atotputernicia Dumnezeului Celui viu, aşa cum şi Adam o cunoştea odinioară.

Spunând: „El va mântui poporul Său de păcatele lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrări ale lui Hristos. Hristos urma să vină şi să mântuie oamenii, nu de vreun rău din afară, ci de cel mai mare rău, de păcat, care este pricina tuturor relelor din lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii nu de o mulţime de omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de viermele de la rădăcină, de la care se ofileşte copacul întreg. El nu vine ca să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să mântuiască toţi oamenii şi toate popoarele de Satan, semănătorul şi stăpânul păcatului. El nu vine ca fraţii Macabei, ori Baraba, ori Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care năvăliseră ca o mulţime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l pustiască, ci ca un doctor fără de moarte şi al lumii întregi, înaintea venirii căruia israelitenii şi romanii, grecii şi egiptenii şi toate popoarele de pe pământ, bolnavi şi mai mult decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia şi aceluiaşi microb - păcatul.

Hristos urma mai târziu să împlinească desâvârşit prevestirea Arhanghelului. „Iertate îţi sunt păcatele”a fost rostirea biruitoare peste întreaga Sa preoţime pământească din rândul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât şi leacul izbăvitor. (...). Iosif a fost cel dintâi muritor din Noua Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al venirii Răscumpărătorului şi esenţa adevărată a preoţiei Lui.

Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum este îndeajuns pentru acesta, care asculta de această poruncă nouă şi directă de la Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor şi planului său de a o alunga pe Maria. Cerul porunceşte - Iosif ascultă. Dar nu este calea obişnuită a cerului de a porunci oamenilor fără chemarea de a înţelege şi a răspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru început ca omul să fie liber în lucrările sale.

În libertate, în alegerea liberă a omului, se sălăşluieşte toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi doar un lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de către voia şi puterea Lui. În natură se află multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar El a sortit omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî pentru Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte. O sălăşluire plină de cinste şi în acelaşi timp de primejdie. De aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”şi Dumnezeu adaugă îndată: „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”(Facerea 2:16-17). În această ultimă parte a poruncii, Dumnezeu dă omului mintea pentru a înţelege şi o pricină pentru voia lui, ca să nu mănânce din pomul oprit – „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.

Îngerul face acum la fel ca şi Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria şi de a nu o alunga şi aflând el că rodul pântecelui ei feciorelnic era de la Duhul Sfânt, Arhanghelul îi aminteşte lui Iosif de proorocirea desluşită a marelui prooroc: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7:14) şi Matei adaugă această lămurire mai limpede: „care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu”.

Ceea ce s-a spus deja: „şi vei chema numele lui Iisus”nu se împotriveşte cu ceea ce se spune aici: „şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu”. În primul caz lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor) şi în cel de-al doilea caz se lămureşte faptul că pruncul se va numi de către popoare şi neamuri Emanuel („cu noi este Dumnezeu”). Atât un nume cât şi celălalt, fiecare în felul său, vădeşte scopului pentru care Hristos vine în lume şi rostului Său în această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască pe oameni şi să-i mântuiască de păcat şi astfel se va numi Mântuitor - Iisus.

„Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?”(Marcu 2:7). Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe pământ nu are dreptul să ierte păcatele şi să mântuiască de păcat decât numai Dumnezeu Însuşi, deoarece păcatul este viermele din inima bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaşte grozăvia nemărginită a păcatului mai mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; şi nimeni nu poate scoate afară viermele păcatului decât numai Dumnezeu.

Astfel, aşa a iertat Iisus păcatul şi astfel i-a făcut pe oameni întregi. El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dacă cineva ar rândui numele în ordine firească, numele „Emauel” ar veni înaintea numelui „Iisus”. Pentru ca Nou-Născutul să poată împlini lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au acelaşi sens: Emanuel este Mântuitorul şi Mântuitorul este Emanuel.

În orice caz, un lucru este mai lămurit decât toate celalate din lume şi anume că nu există nici un fel de mântuire în lumea aceasta dacă Dumnezeu nu vine în această lume şi că nu există nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi - cu un suflet aşa cum avem noi, un trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi în cele din urmă, în aceea că suntem noi cei mai deosebiţi de Dumnezeu - în moarte aşa ca noi.

De aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă ca o mamă vitregă şi nu ca o mamă. Îl prezintă ca fiind slab, deoarece Îl ţine întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan, păcatul şi moartea.

Satan trebuie să fie legat; prima creştere a păcatului trebuie smulsă din sufletul omului; limba şarpelui morţii trebuie să fie zdrobită – trebuie să se facă o lucrare mai mare şi mai grea decât aceea a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi. Dumnezeul nostru a purtat această luptă şi a dus-o biruitor.

Oamenilor de alte credinţe le este teamă, chiar şi în gândurile lor, să permită zeilor lor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor ar putea ieşi biruitori. Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum ai putea să fii Tu Ziditorul Milostiv al lumii şi să nu Te cobori peste noi în milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată şi neîndurerată, să fi privit către ticăloşia noastră şi să nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru şi nici să ne fi aşezat în adăpostul în care suntem atacaţi de fiare sălbatice?

Cu adevărat, Tu ai coborât printre noi şi Te-ai smerit chiar mai jos decât o cere oricare fel de dragoste pământească. Tu Te-ai născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup; Tu ai băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Tale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eşti Mântuitorul nostru, pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit Dumnezeu printre noi pentru că Ţie Ţi-a stat în putinţă să fii Mântuitorul nostru. Slavă Ţie, O Iisuse Emanuel al nostru!

* * * * * * *

Să ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur el a văzut tot mai desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai pătrunzătoare decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât aerul; o ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi întreaga zidire sunt firele de mătase.

Au căzut sorţii omului ca să slujească drept unealtă a lui Dumnezeu în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri. În acelaşi timp omul nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin el, omul este slab şi neputincios, şovăielnic şi cu băgare de seamă. Dar atunci când un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale, aşa cum fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte în acelaşi timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi sprijinit de către Dumnezeul lui.

Când Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum i-a poruncit lui îngerul şi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el şi nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-Născut şi a chemat numele Lui Iisus.

Atunci când citim Evangheliile, trebuie să intrăm în mintea evaghelistului şi să nu aşezăm mintea noastră în Evanghelie. Evanghelistul însuşi se minunează când vorbeşte despre minunea naşterii Mântuitorului. Întâia lui lucrare este de a arăta că această naştere s-a săvârşit în chip minunat. Ceea ce întăreşte Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat însărcinatăde la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul, într-un vis, a arătat că rodul pântecelui ei era minunat şi nepătruns şi în al patrulea rând, vedem aici că îngerul repetă acum acelaşi gând şi spune că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-născut.

De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că evanghelistul nu se gândeşte să spună că, după această naştere, Iosif a avut relaţii trupeşti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut până a dat naştere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea, când ea Îl născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul slujirii Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a terminat, omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el se opreşte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact spune: „După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos: Eu întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârşitul lumii, nu înseamnă că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul „întâiul-născut” se foloseşte numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toţi regii şi întâi născut între mulţi fraţi Romani 8:29), care înseamnă între toţi bărbaţii mântuiţi şi primiţi ca fii ai Săi.

Dacă cuvântul „întâi născut” ar fi scris cu litere mari, ca un titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra sensului său. Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul „întâiul născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînţelegere. Iată cum trebuie să se citească: ca şi cum „Întâiul născut” ar fi un titlu, cu o virgulă înaintea lui: „şi a dat naştere Fiului ei, întâiul născut”.Domnul Iisus este Întâiul născut ca un Ziditor al Noii Împărăţii, ca Noul Adam.

Se spune despre Sfântul Amon, a cărui sărbătoare este la 4 octombrie, că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără să fi avut legături trupeşti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă Anastasia (22 decembrie) a petrecut şi ea un număr de ani căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-şi împlinească căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele mii.

Prin cea mai curată feciorie a ei, înainte, în timpul şi după naştere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare şi tineri spre o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gândindu-se la fecioria ei, multe femei căsătorite şi-au desfăcut căsătoria dăruindu-se curăţiei fecioreşti. Privind la ea, mulţi care au dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de desfrânare, curăţindu-şi sufletele murdare cu lacrimi şi rugăciune.

Cum, atunci, s-ar putea închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul şi insuflarea curăţiei şi fecioriei creştine de-a lungul veacurilor, se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât aceea a fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva şi toate celelalte fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care L-a născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut cunoaşte vreodată umbra patimii trupeşti? Cea care L-a purtat şi a dat naştere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci şi în duh, aşa cum spune Sfântul Ambrozie. Şi Hrisostom compară Duhul Sfânt cu o albină zicând: „Aşa cum o albină nu va intra într-un vas urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va intra într-un suflet necurat”.

Să nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui să vorbim mai puţin şi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se sălăşluieşte ascultarea şi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este curăţie.

Domnul vindecă pe slujitorii Săi ascultători şi smeriţi de toată patima pământească şi de poftă. Să ne curăţim conştiinţele, sufletele, inimile şi minţile, ca să ne învrednicim de puterea binecuvântată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-şi mai semene sămânţa în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă în noi o viaţă nouă şi un om nou, ca cea a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slavă şi laudă să-I înălţăm Lui, împreună cu tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv) - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi care petrecea în toate zilele, înconjurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; caci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el care era în chinuri a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis: părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită în aşa fel, ca cei care ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi acasă la tatălui meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe ei. Dar el a zis: nu, părinte Avraam; ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Evanghelia lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se strălucit în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în aceasta văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.

Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui.

O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în această lume, şi fără nimic vor ieşi din ea.

Oamenii îşi împart acest întunecat pământ, deşi socotelile li se încurcă mereu. Cu preţul vieţii îşi apără hotarele ţării deşi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest preţ înfricoşător cu numele: „dreptate" sau „patriotism" sau vreun alt cuvânt care să le vină bine. Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţa, nu ca s-o ia.

Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă şi îmbracă omul. La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor şi fiarelor iarba drept hrană (Facere 1, 29; 9, 3). Iar dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul. Prin fapte însă oamenii arată că, dimpotrivă, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce îşi dau şi viaţa lor, şi pe a altora, pentru iarbă. Dacă chestiunea averilor e o chestiune de iarbă şi nimic altceva, înseamnă că aceasta e cea mai mare piatră de poticnire în viaţa omului pe pământ. Doar cei duhovniceşti nu se împiedică de piatra aceasta, ci trec netulburaţi pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora. Iar celorlalţi piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă, sudoare şi chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vieţii lor, iar la sfârşit le este piatră de mormânt.

Unde-i bogăţia lui Cresus? Unde ospeţele lui Lucullus? Unde imperiul lui Cezar? Unde faima lui Napoleon? Se mai pomeneşte de ele câteodată, a mai rămas o urmă pe ici, pe colo, dar mai este o întrebare, mai presus de aceasta: Unde este bogatul Cresus? Unde mâncăul Lucullus? Unde marele Napoleon? Unde, toţi nesătuii de putere Cezari? Este mai important să ştim unde sunt oamenii, decât unde sunt averile lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai înainte de a afla ai cui sunt oamenii.

Ai cui sunt, aşadar? Cine găseşte răspunsul la întrebarea aceasta va găsi cu uşurinţă şi răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor, întocmai cum cei ce curăţă un drum, după ce dau la o parte bolovanii, ştiu ce să facă şi cu pietrişul şi cu frunzele.

Dacă oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine, fără Hristos, aşa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de a răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice care se ascund în spatele naturii şi iau masca acesteia; sau că omul e stăpânit de natură, al cărei produs este, şi care îl susţine o vreme, ca pe o piesă de mobilier oarecare, pe care apoi o nimiceşte. De la întemeierea lumii şi până astăzi, toţi înţelepţii lumii n-au avut decât aceste două răspunsuri la întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii. De la Hristos n-au luat nici o iotă spre dezlegare.

Iar Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu. Şi nu este al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire, ci ca o fiinţă liberă şi cuvântătoare, ca fiu. Acesta nu-i răspunsul unui filosof — dacă ar fi, nici nu l-am crede — ci este răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din întreita vatră a fiinţei şi a vieţii ce se revarsă în lume, în lumile toate. Şi de aceea credem că e adevărat răspunsul acesta, credem că este singurul răspuns mântuitor. Dar nici nu este un răspuns, ci este o mărturie, mărturia Atotvăzătorului.

Prin mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la averile omului, şi la toate întrebările în legătură cu posesia, economia şi politica lumii. Omul e al lui Dumnezeu, şi prin urmare şi firea toată e a lui Dumnezeu. Înseamnă că tot ce are omul este de fapt al lui Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosinţă. Şi nu dă tuturor deopotrivă. De ce nu? Pentru că oamenii sunt liberi, sunt făpturi cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic, nu împarte unor făpturi doar pe jumătate vii, lipsite de înţelegere. Dă făpturilor Sale în chip felurit, tocmai pentru ca să se vadă că sunt înzestrate cu liberă-voinţă, şi pentru ca oamenii să-şi dea seama că depind unul de celălalt, că, prin cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea lor şi a altora. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un bogat care nu-şi privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, şi care, de aceea, a trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheaţă inima şi ni se face părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”. Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră şi în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, şi burta plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea mută a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii. Răbdare în tăcere — pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând şi dorea numai să se hrănească şi el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tăcea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt?

Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit şi pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni sa-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum îl cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori", pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici şi săpate în piatra monumentelor funerare.

Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putut să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut că dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii. Luaţi aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa. „Mergând, spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32), zice despre Irod. Din vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist: „Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepţilor le spune Domnul: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Iar bucuria aceasta îndeamnă Domnul să fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decât bucuria de a vedea duhurile rele plecându-li-se dinainte.

Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui? Domnul nu-l învinuieşte nici de furtişag, nici de mărturie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă, nici că şi-ar fi agonisit averile cu nedreptate. Dar cum să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă vie înaintea porţii casei sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie, ci scrisă cu răni pe însuşi trupul unui om? Nici vorbă, o fi avut bogatul şi celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogaţia asupra omului uşuratic. Cine se îmbracă pompos în fiecare zi, mănâncă, bea şi-şi petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc întrînsul pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-şi ţină gura de la bârfă, burta de la lăcomie, inima de la mândrie, de la dispreţuirea altora şi de la luarea în deşert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu, înşelăciune, răzbunare, crimă şi lepădare de Dumnezeu. Dar nici una din fărădelegile bogatului nu e pomenită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei şi amărăciunii acestuia.

Să fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit şi poftit înăuntru aşa cum se cuvine unui om. Bogatul însă nu vedea în Lazăr, în rănile şi nefericirea lui, un om. Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat. Îşi întorcea ochii de la el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său şi averile şi le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la Dumnezeu. Talantul şi l-a îngropat în pământ, în tina trupului, şi nimeni n-a câştigat nimic de urma lui. Inima i s-a îngreunat de mâncare şi de băutură (Luca 21, 34), şi a orbit cu totul pentru lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupeşti, auzea numai cu urechile trupeşti, trăia numai pentru cele trupeşti.

Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca şi trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr icoana vie a acelui suflet. Dumnezeu a aşezat faţă în faţă doi oameni, ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un palat şi celălalt la poartă. Strălucirea dinafară a bogatului era oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile deschise ale lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a bogatului. Trebuia să mai înşire Domnul toate păcatele bogatului? Dar ele se arătau de la sine, toate dintr-o dată! Nemilostivirea lui către Lazăr trăgea într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, şi toată hidoşenia i se înfăţişa într-o clipă!

Iată deci doi oameni pe pământ; unul al cărui nume are vază, şi altul despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se înfăţişează ei în cer.

„Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Şi bogaţii şi săracii mor. Nimeni nu se naşte în această lume ca să trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare şi îşi aşteaptă sfârşitul. Bogaţii mor suspinând pentru lumea aceasta, săracii mor suspinând pentru lumea de dincolo. Părăsind lumea, bogatul părăseşte strălucire, desfătare şi belşug. Lazăr părăseşte foame, răni şi câini.

Dar să vedem acum ce a secerat Dumnezeu. A murit săracul, şi îngerii i-au luat sufletul şi l-au dus în rai. A murit şi bogatul, şi îngerii s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale. Dintr-un pom ce părea putred îngerii au cules rod minunat; iar din pomul ce părea verde şi stufos, n-au aflat nimic de cules. „Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3, 9). Acest profetic cuvânt s-a împlinit cu desăvârşire în bogatul nemilostiv. El s-a retezat şi cu trupul şi cu sufletul. Trupul i-a fost aruncat în pământ, să ardă în pământ, sufletul i-a fost aruncat în iad, să ardă în iad. Nu s-au strâns îngerii la patul morţii lui, căci nu era nimic pentru ei acolo, în loc de îngeri, s-au apropiat diavoli şi oameni, ca să-l îngroape: diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.

Oamenii au privit, fireşte, într-un fel moartea lui Lazăr şi în cu totul altul moartea bogatului, aşa cum făcuseră şi cât aceştia fuseseră în viaţă. Moartea bogatului a fost trâmbiţată în toată cetatea, toată lumea s-a strâns la îngroparea lui. Trupul rece ca gheaţa, grav poate pentru prima oară de când venise pe lume, a fost încă o dată îmbrăcat în porfiră şi vison, aşezat într-un coşciug din esenţe şi metale rare, purtat pe un dric încrustat cu aur, tras de cai în zăbranice negre — expresie vie a durerii pentru cel care, prin viaţa sa, a irosit nebuneşte mila cerului. Îl urmează un lung convoi de rude, prieteni şi slujitori, toţi în straie cernite. După cine merg toţi aceştia? După un om care nu arunca unui sărac nici o firimitură de la masa lui! Tot oraşul a venit la înmormântare ca să-şi arate respectul pentru acest eminent cetăţean care făcuse atâtea lucruri mari pentru naţiune şi umanitate, ca să audă panegirice închinate vredniciei şi virtuţilor sale. Ce cuvântări alese, ce vorbe la fel de frumoase şi de zadarnice ca şi purpura care înveleşte acest trup care nu mai are nevoie de nici o firimitură de la masa acestei lumi!

Cuvinte mincinoase ca şi întreaga lui viaţă, cuvinte goale ca şi sufletul acestui om lipsit de toată fapta bună. În sfârşit, trupul îmbrăcat în purpură şi vison se pune în pământ, nu ca să fie lins de câini, ci ca să fie mâncat de viermi. Coroane de flori şi verdeaţă se îngrămădesc pe mormântul celui care a pierdut coroana slavei cereşti. O piatră preţios scrisă se aşează la capul celui al cărui nume s-a şters din Cartea Vieţii. Iar dintre miile care au venit la această paradă a deşertăciunii, nici unuia nu-i trece prin minte că sufletul acestui om e în iad.

Dar de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac? Nu de alt fel decât cea a unui câine pe care-l găseşti mort în drum. Municipalitatea are grijă ca aceşti cerşetori morţi în drum să fie şi ei îngropaţi, nu cumva câinii vagabonzi să-i sfâşie şi să le târască leşul sfârtecat pe străzi, infectând oraşul. Însă graba cu care leşul e scos afară din oraş şi îngropat mai are încă o pricină întemeiată: trupul chircit, plin de răni şi zdrenţe, ofensează privirea trecătorilor. Măsurile luate pentru îngroparea lui Lazăr nu-l priveau câtuşi de puţin pe el, ci buna stare a cetăţenilor respectabili. Săracul acesta care fusese o pacoste pentru oraş cât timp trăise, era o pacoste şi acum, după moarte. Ce lucru neplăcut! Trebuie să găseşti oameni care să împlinească munca dezagreabilă; şi mai ales, trebuie să scoţi bani să-i plăteşti. A murit un cerşetor: cine-o să-l îngroape? Pe cheltuiala cui? Poate nişte copii iscoditori să întrebe: Cine e? Prostească întrebare! Cum să ţii minte numele unui sărăntoc?

Ce mare deosebire în ochii lumii, între aceşti doi oameni! Dar cerul nu pune mare preţ pe judecata lumii, pe laudele sau dispreţul ei, pe medaliile acordate sau pe oprobriul public. Judecata oamenilor se întinde doar până la mormânt; de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului. Bogatul cu straiele sale de purpură s-a dus în iad, iar Lazăr cu rănile sale, în rai.

„Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Poate că, de când s-a născut, acest om şi-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe pământ fiind, se uitase numai la el însuşi şi numai la lumea înconjurătoare. De ce să se uite la cer? N-avea altă grijă? Aşa facem şi noi: se roagă omul numai când ajunge la necaz. O, de o mie de ori binecuvântate necazuri, care îl fac pe om să-şi ridice ochii şi inima la cer! Dacă bogatul acesta n-ar fi fugit toată viaţa lui de durere, dacă n-ar fi căutat să scape de necazuri veselindu-se strălucit în toată vremea, şi-ar fi ridicat ochii spre cer pe pământ şi ar fi scăpat de iad, unde ridicarea ochilor nu-i mai e de nici un folos.

A spus înţeleptul rege: „Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feţei este bună pentru inimă” (Ecclesiastul 7, 3). Veselia din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar când, în sfârşit, în iad şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Zice: „de departe”, însemnând că iadul e departe de rai, de sălaşul drepţilor. Avraam, părintele după trup al evreilor, este totodată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepţilor care fac voia lui Dumnezeu cu credinţă, smerenie şi ascultare. Iată-l pe Lazăr în sânul lui Avraam. Ce să însemne acest sân? Este portul cel plin de pace în care ajung toţi drepţii pe care Dumnezeu îi odihneşte după furtuna înviforată a vieţii pe pământ.

Până la Hristos, cel mai mare drept din toate vremurile fusese la evrei Avraam. Ori, pilda era pentru ei. După Hristos s-au ridicat drepţi şi mai mari în împărăţia lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a făgăduit Domnul că o să şadă pe un tron, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ci apostolilor Lui (Luca 22, 30). Cu toate acestea Avraam, coborâtorul din Sem, este cel dintâi vrednic de împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 28), unde se află împreună cu dânsul toţi drepţii, toţi proorocii batjocoriţi şi ucişi, toţi regii cei evlavioşi şi toţi plăcuţii lin Dumnezeu. Printre aceştia se numără acum şi săracul, nefericitul Lazăr, care n-a avut parte de altceva în viaţă decât de foame, golătate, boală şi dispreţ. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Ilie, Elisei, Iov, slăvitul David — iată de ce tovărăşie are el parte acum! Nici unul din cei aflaţi în acest loc de lumină, pace şi negrăită bucurie, nu a intrat aici prin bogăţiile şi voioşia de pe pământ, nici prin vază, nici prin ştiinţă, nici prin coroană, nici prin domnie, ci numai prin credinţă tare şi prin nădejde, prin plecare în faţa voii lui Dumnezeu, prin răbdare, ori prin pocăinţă la vreme. Dumnezeu nu caută nici la rang, nici la avere, ci la inima fiecăruia. În împărăţia lui intră cei cu suflete regeşti, nu cu coroane; cei bogaţi în milă şi credinţă, nu în bani şi pământuri; cei pricepuţi în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu a lumii; cei cu inima veselă nu de chiote şi danţuri, ci de bucuria lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Psalm 83, 2).

Ce spune acum păcătosul, când înaintea ochilor săi ridicaţi are această vedere preastrălucită, cu Lazăr şezând lângă Avraam, acelaşi Lazăr cu al cărui nume el nici n-a vrut să-şi murdărească buzele în vremea vieţii sale? Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”. Cu adevărat, nu s-ar putea găsi cuvinte mai grăitoare ca să înfăţişezi grozăvia chinurilor unui păcătos în iad. Când îi e foame, omul caută carne şi peşte; când moare de foame, se mulţumeşte cu o coajă de pâine care să-i ţină sufletul. Cât de cumplit e focul în care se pârjoleşte acest bogat dacă el nu cere un cub de gheaţă, nu o căldare şi nici măcar un pahar, ci doar umbra de apă de pe un deget ud! O, fraţilor, de-ar vrea oamenii să creadă că Hristos Domnul nu a venit pe pământ ca să lărgească împărăţia minciunii, sau ca să arate vreun singur lucru mai mult decât este, atunci această singură pildă a Evangheliei Sale ar fi de-ajuns ca să se mântuie toţi! Vedeţi cum omul acesta, care toată viaţa lui n-a ştiut ce-i mila, strigă după milă în focul iadului! Priviţi acum la voi înşivă, vedeţi-vă pe voi, care nu numai că nu aveţi milă, ci sunteţi necruţători! Curând poate veţi striga şi voi după milă ca bogatul acesta, din locul unde nici o rază de milă nu străbate, în veci!

„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. Avraam i-a grăit cu blândeţe păcătosului din iad: „Fiule”, i-a spus; aici se arată desăvârşita lipsă de răutate a drepţilor din împărăţia bucuriei; dar nu numai atât. Numindu-l „fiu", Avraam i-a adus aminte acestui coborâtor din sine că şi el este din aceeaşi stirpe, că a avut dinainte atâtea pilde de virtute, atât de la el, strămoşul lui, cât şi de la alţi drepţi, şi că de aceea s-ar fi putut salva la vreme din chinurile iadului. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate împlini, şi aceasta din două pricini: mai întâi, pentru că aşezarea aceasta s-a făcut din judecată dumnezeiască; apoi, pentru că în lumea de dincolo nu este pod sau cale pe care să se perinde dintr-o parte în alta. Dacă un păcătos, la rugăciunile Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad şi dus în rai mai înainte de înfricoşata Judecată, este taina lui Dumnezeu aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerşetor de pe pământ, că, în vremea vieţii, a avut tot ce şi-a dorit. Dacă, aşadar, câtă vreme a fost pe pământ nu şi-a dorit nimic din cer, dacă n-a dat pentru toate bunătăţile raiului nici măcar o firimitură de pâine, dacă n-a vărsat pentru ele nici o lacrimă, înseamnă că socotelile au fost generos încheiate în viaţa pământească. Lazăr însă, care n-a avut în viaţa cea trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătăţile cereşti, iată le are acum. Căci a spus Domnul: „Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4); şi: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 6, 20); şi încă: „Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25).

Înţelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. De unde deodată atâta milă de alţii, atâta grijă pentru mântuirea lor? Nu este milă, ci încă o încercare de a-şi uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: smintirea. Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa sa uşuratică, s-a făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte spune Domnul despre cei ce smintesc pe alţii: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 2). Se pare că fraţii acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el şi să-l ierte, apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat. Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine decât pentru fraţi.

Şi i-a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. Nici această cerere nu-i poate fi împlinită. Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înştiinţeze pe oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia s-au mântuit prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii tăi la fel. Degeaba caută bogatul să-şi întărească pledoaria, stăruind: Dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Argumentul lui Avraam de respingere e de neclintit. De ce folos să le fie Lazăr, dacă ei nu ascultă de Moise şi de prooroci? Nu L-au văzut pe Dumnezeu şi Moise, şi Isaia, şi Ilie? Nu în numele lui Dumnezeu au spus ei ce au spus? Deci, dacă fraţii lui nu cred acelora, cum au să-l creadă pe Lazăr venind dintre morţi? Căci cine e acest Lazăr? Cui i-a păsat de el în viaţă? Dar poate nici n-au auzit că a murit. Şi, dacă i-au văzut vreodată faţa plină de bube, cum să-l recunoască acum, strălucind ca un înger? Când să-i fi auzit vreodată glasul, ca să ştie acum că-i al lui? Când să fi ascultat povestea vieţii lui, ca să priceapă ceva din ea? Ar fi putut spune: „E nălucire", sau: „E o fantomă", sau: „E amăgire"! Cu ce bine s-a ales Saul de pe urma apariţiei lui Samuel (I Regi 28, 11-14)?

Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de nici un ajutor în iad bogatului, dar tocmai de aceea ar putea fi de mare ajutor celor de astăzi care, ca să afle taine cereşti şi astfel să-şi întărească, chipurile, credinţa, se îndeletnicesc cu chemarea morţilor. Într-adevăr, nu-i cale mai uşoară să scoţi omul din minţi şi să-l arunci în iad. Spiritismul e fuga de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime. Cei care cheamă morţii ca să afle adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos. Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului (când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte e chiar cel invocat!) dacă nu crede ce spune însuşi Dumnezeu? Cu ce pot fantomele rubedeniilor, şi mediumurile, şi toţi vrăjitorii să-şi sprijine cele spuse? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt. Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei şi Mariei, ci pe însuşi Lazăr înviat din morţi, cu trup şi suflet, şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului. Au văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair, şi pe fiul văduvei din Nain. De ce n-au crezut?

Au văzut morţi ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos. De ce n-au crezut? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul şi să mintă. Nu ne e destul ca să credem? Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, pe Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi din rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuşi, Iisus Hristos. Oricine dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul şi iadul, şi ar auzi schimbul de cuvinte dintre Avraam şi păcătos, n-ar putea să-şi creadă ochilor şi urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturiseşte de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise: Hristos Domnul. El a văzut şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează nouă în pilda aceasta, şi noi ştim acum adevărul. Dacă l-am fi văzut noi înşine, ne-am fi putut îndoi, luându-l drept nălucire. Dar a văzut şi a auzit El: Cel care nu poate fi înşelat, nici nu poate înşela pe alţii. O, fraţilor, de L-am crede pe El mai mult decât pe noi înşine! El ne cere lucrul acesta, şi este prima cerinţă a Evangheliei: să-L credem pe El mai mult decât pe noi înşine, să-L credem pe El mai mult decât pe oricine, mai mult decât pe oricine altcineva dintre vii şi dintre morţi. Nu tot aşa stau lucrurile şi cu o călăuză care le arată călătorilor drumul? Oare nu se aşteaptă ca drumeţii să meargă după dânsul, în loc de a-şi căuta singuri calea, necunoscători cum sunt? Se vor lua călătorii după vreun înşelător care le făgăduieşte că-i duce la ţintă pe un drum mai scurt şi mai uşor decât călăuza lor încercată?

Hristos Domnul este Călăuza noastră spre împărăţia Sa, a cărei cale o cunoaşte ca nimeni altul. Trebuie să-L credem pe Hristos. Pe El, iar nu pe noi, cu ochii şi urechile noastre gata de amăgire, cu teoriile noastre pierzătoare. El, prin Sine, ne-a deschis şi raiul şi iadul, ca să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri şi vedenii îndoielnice. El a lăsat pe morţi să ne înştiinţeze asupra a ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim — de faţă cu El, ca să putem cunoaşte adevărul despre cealaltă lume. A lăsat pe morţi să ne predea adevărul pe care trebuie să-l ştim ca să nu ajungem la nemilostivirea bogatului ci la răbdarea lui Lazăr, la credinţa şi la nădejdea acestuia; ca să nu privim nimic din această lume drept al nostru, ci drept un împrumut pe care ni-l face Dumnezeu, pentru mântuirea noastră şi a celor apropiaţi nouă. Slăvit şi lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului - a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Ioan 17, 1-13

În vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui; iar viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ şi am săvârşit lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac. Şi acum Mă preamăreşte Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. An făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume; ai Tăi erau, şi Mi i-ai dat Mie şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor; iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi, şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele, şi M-am preamărit în ei. Mult nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău; pe cei care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât numai fiul pierzării, pentru ca să se împlinească Scriptura. Acum însă Eu vin la Tine şi acestea le grăiesc cât sunt în lume, pentru ca bucuria Mea s-o aibă deplin în ei.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Evanghelia Semănătorului

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.

Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, ore i se arată în pilde. Dar cine se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Ascultă, şi aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţelesul află înţelesul; iubirea simte iubirea.

Săracă şi tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea şi va plânge de durere şi de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul şi neghina, piatra şi nisipul? Cine, avându-Ie zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu? Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Toi astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului şi neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a Lucrătorilor nelegiuiţi dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrană duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele duhovnicesc.

Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, şi sufletul nostru, şi învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a şi trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări şi năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată şi ca vin Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat şi proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă. Înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. Ieşit-a semănătorul. Cum, de unde? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor simt ţarina sa, şi El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (Ioan 1, 10) şi El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa şi pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca un slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere şi teamă.

„Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă”. Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca să audă Duhul ce adie în ea, şi de aceea spune Domnul: „Cine are urechi de auzit să audă”.

Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeverească, din viaţa lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul şi la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce ştie fiecare, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.

Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei înseamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum, altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce oare nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie şi la drum, şi printre pietre, şi în mărăciniş? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, sau un grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 27). Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Timotei 2, 4), „nevrând să piară cineva” (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Şi-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar fi îndreptăţit spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător de pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept şi nici o greşeală nu poate sta în lumina dreptăţii Sale.

Faptul că se pierd trei părţi din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos, nici sfânta Sa învăţătură nu simt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-şi închină munca şi dragostea lor sămânţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi trei părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca pacea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: „Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi” (Matei 10, 13).

Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.

„Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: „De ce le vorbeşti lor în pilde?” (Matei 13, 10). Luca lasă deoparte această întrebare, şi pune în loc alta: „Ce înseamnă pilda aceasta?” Hristos răspunde la imândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde” (Ioan 16, 25).

De ce poporului îi vorbeşte în pilde? „Ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească şi nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest înţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: „căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg” (13, 13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînveşmântat în pilde şi asemănari cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzirea şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor şi întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească şi înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor şi de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la fapte duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii şi înţelegerii lor.

Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: „Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Către popor zice: „Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat” (Matei 13, 4), iar ucenicilor:„ vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor”. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum şi cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul şi închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci sămânţa dumnezeiască se vatămă şi se distruge, iar cohorta năvălitorilor nu doar o calcă în picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, şi se face maidan plin de miasme şi drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.

Pe pământ pietros sau în mărăciniş sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători şi spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.

De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O spune Domnul: „Ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Se vede preabine de aici că, credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul şi rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — şi nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pândă diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.

„Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se uşa închisorii şi spunându-i-se: „Eşti slobod”. Se bucură omul şi dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai degrabă în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pentru nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.

Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeşte la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire şi dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupră-le, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-şi întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului şi al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu săliţa de la intrare, dacă şi-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd ei că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântul lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt şi furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduieşti unui stăpân şi să slujeşti altuia. Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui?

„Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Grijile sunt spini, ca şi iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeşte, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creşte numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui. Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe şi curate. Apostolul Petru spune: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai una: grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor şi, purtând-o pe aceasta, toate celelalte se dezleagă de la sine. Grijile mărunte înăbuşă sămânţa acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.

Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. „Cine se încrede în bogăţia lui, se veştejeşte” (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar şi nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat... Apoi m-am uitat... şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecclesiastul 2, 10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: „Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima” (Psalm 18, 9); „Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele” (Psalm 118, 111); „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” (Psalm 118, 162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, şi bogăţie, şi veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.

„Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41, 1), aşa trec aceste suflete prin deşertul ars al lumii, căutând să-şi astâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când roua şi mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie şi cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovănişuri, nici ciulini, ci numai pământ curat şi bun, pe care o singură sămânţă creşte: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inima curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hârtie, pentru că hârtia este înafara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru că mintea se află la suprafaţa fiinţei, şi poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curată şi bună, de unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul şi dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi ungând viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun? „Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea-i dragoste şi milostivire faţă de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuie cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci şi de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, şi pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: „Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.

„Cine are urechi de auzit să audă!” Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, şi de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce? Ca să deştepte auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii. „Cine are urechi de auzit să audă!” strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricădunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa. Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Şi strigă la copii. Şi Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: „Cine are urechi de auzit să audă!”

Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 519-528)

Sursa: Doxologia