Pireus: Slujba de sfinţire a apelor perturbată de homosexuali greci

În data de 6 ianuarie, slujba de sfinţire a apelor din oraşul Pireus, Grecia, a fost perturbată de un grup de activişti homosexuali care, în semn de protest faţă de episcopul local Serafim, au început să se sărute în prezenţa credincioşilor prezenţi la ceremonie.

Episcopul ortodox Serafim de Pireu a declarat recent că homosexualitatea este un „păcat teribil” și că era de datoria lui să excomunice orice oficial care ar sprijini legalizarea „căsătoriilor” homosexuale.

El a cerut, de asemenea, a reuniune de urgență a Sfântul Sinod. 

Într-o decizie judecătorească din 7 noiembrie 2013, Curtea Constituţională a Drepturilor Omului (CEDO) a declarat ilegală o lege a parteneriatului civil promulgată în Grecia în anul 2008, intitulată Reforma privind familia, copiii şi societatea, lege în care homosexualii erau excluşi de la parteneriatele civile.

Reprezentanţi ai guvernului grec au fost prezenţi la ceremonie.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Mângâielile senzuale / Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie (3)

Autor: Victor Popescu

Mi-e foarte uşor să vorbesc de mângâierile senzuale, de atingerile dulci dintre doi tineri, pentru că am trecut prin asta. Am fost ispitit de ele şi înainte de a intra în Biserică dar şi după.

Când eram mai tânăr şi-mi făceam o prietenă mergeam repede şi-i povesteam celui mai bun prieten al meu, iar el mă întreba: „Ai sărutat-o?”. Dacă ziceam „Nu” se considera că suntem doar la stadiul de „lipeală” şi încă mai aveam de muncit. Sărutul reprezintă pecetea unui nou început, era startul relaţiei. De obicei asta se întâmpla la prima sau a doua întâlnire. Ce urma de atunci în colo depindea de experienţele anterioare ale fiecăruia.

Cineva spunea foarte bine că e mai greu până se ajunge la primul sărut, căci din acel punct încolo lucrurile se pot precipita foarte rapid.

Era uşor să se ivească o ocazie să vedem un film împreună, să vina ea la mine sau să mă duc eu la ea, să stăm in pat îmbrăţişaţi, să mergem la o petrecere, sau cine ştie ce alte momente când puteam să ne apropiem fizic mai mult. După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, aceste momente de intimitate  au devenit o adevărată luptă pentru mine. Ştiam că nu e bine să o ating pe prietena mea și mai ştiam că înaintând din ce în ce mai mult în gesturile pasionale, îmi va fi şi mai greu să mă opresc. Ispita era prea mare, pielea ei catifelată mă ademenea peste măsură.

Uneori îmi puneam limite în minte, înainte de a ne vedea, zicându-mi: „O ating doar până în acest punct, de aici încolo ma opresc." Mă mustra conştiinţa, simţeam că ceea ce fac nu fac bine dar diavolul îmi spunea în gând: „Dacă am atins-o până aici, de acum e tot aia chiar dacă o mai ating şi mai încolo, tot acelaşi păcat e”. Mă îndreptăţeam singur, îmi găseam motive să mă conving, pentru că nu reuşeam să rezist, şi până la urmă greşeam. După câteva clipe mă năpădeau mustrările de conştiinţă, mă cuprindea ruşinea cu care o să mă duc şi să-i povestesc părintelui duhovnic ce am făcut. Nu făcusem dragoste, dar mersesem prea departe cu atingerile.

Venea şi ziua când mergeam la spovedanie şi-i mărturiseam părintelui ce făcusem, dar fără să-i detaliez, îi spuneam doar: „Am desfrânat părinte” sau „Am atins-o pe prietena mea”. Odată el a crezut chiar că am făcut dragoste şi a început să-mi spună canonul pe care trebuie să-l fac pentru a mă îndrepta din acest păcat. Îmi părea rău că am greşit şi mereu mărturiseam acest păcat cu gândul ca pe viitor să nu-l mai fac.

Se întâmpla iar să fim împreună şi iar cădeam în atingerile necuviincioase, şi iar mă mustra conştiinţa. Astfel plecam acasă foarte supărat şi pe drum îmi ceream iertare la Dumnezeu. Mă simţeam murdar şi inutil, păcatul pe care-l făcusem parcă mă împiedica să-mi cer şi iertare.

Am căzut de multe ori, şi de fiecare dată îmi ceream iertare lui Dumnezeu, uneori plângeam singur. Îmi părea rău. Vroiam să nu mai cad dar nu prea reuşeam. Diavolul ducea un război foarte abil cu mine, şi mai mereu nu rezistam ispitei. N-am făcut dragoste cu ea dar totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi avut acest păcat pe suflet. Mi-aduceam aminte ce spunea Sfântul Apostol Pavel, că desfrânarea e diferită de toate celelalte păcate: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său. “ (1 Corinteni 6:18).

Aceste căderi și această luptă m-au învăţat ce e pocăinţa, mi-a arătat cât este de răbdător şi milostiv Dumnezeu cu slăbiciunile noastre. Erau şi zile când Dumnezeu mă pedepsea pentru ce făcusem şi n-aveam niciun dubiu că pedeapsa e de la El. Dar în mare parte din momentele când am căzut El m-a iertat. Uneori chiar mă gândeam: „Iar am păcătuit, mâine sau poimâine trebuie să vină şi pedeapsa”. Dar nu era mereu aşa.

Greşeala mea era că mă aruncam în ispită şi încercam să-i rezist, crezând de fiecare dată că la un punct mă voi opri, dar mai mereu eşuam, deşi ii ceream ajutorul lui Dumnezeu în această luptă.

Soluţia este să fugim de această ispită şi să evităm cât mai mult momentele când suntem singuri, să ne plimbăm mai mult, să stăm cu prietenii, să petrecem timp în locuri publice, nu singuri. Intimitatea în doi duce la nevoia de relații intime de aceea trebuie evitată până la căsătorie, nicidecum căutată.

Într-un final am reuşit, am început să evităm constant acele momente, făcând altceva. După ceva vreme parcă a ridicat Dumnezeu patima aceasta de pe capul nostru. Stăteam unul cu altul şi nu mai eram ispitiţi să ne atingem. Ne vorbeam şi ne consolam că mai e puţin până ne căsătorim şi atunci având binecuvântarea lui Dumnezeu vom putea să ne exprimăm dragostea noastră şi într-un alt mod.

A fost o luptă grea din care am învăţat că Hristos Domnul nu vrea ca noi să ne aruncăm în ispită şi apoi să-i cerem ajutorul ci ne recomandă mereu să-i cerem Tatălui ceresc: „şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean.”

E o ispită mare chiar şi pentru tinerii care merg la Biserică şi care vor să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Vâltoarea acestei patimi este prea mare şi cel ce se dă de bună voie în mâna ei nu se ştie dacă mai scapă.

E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne convingă că această luptă trebuie dată pe tărâmul mângâierilor senzuale când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.

Săruturile trebuie să aibe și ele o măsură, oricâte promisiuni de căsătorie ar fi la mijloc, căci tocmai ele aprind trupurile și îndeamnă spre mai mult.

Dulceaţa mângâierilor senzuale nu va face decât să ia din inocenţa relaţiei, din frumosul şi normalitatea ei, grăbind-o către un punct care deocamdată nu trebuie să ajungă. Toate se fac la timpul lor. Brutarul nu scoate pâinea din cuptor până ce nu s-a rumenit, căci altfel o scoate cu aluatul crud și o aruncă. Abia când e coaptă e bună de mâncat. Tot așa și Dumnezeu ne ține în cuptorul răbdării până ce aluatul iubirii se coace,  rumenindu-se în taina căsătoriei, după care tinerii se pot bucura pe săturate unul de altul. Dacă ei se grăbesc și gustă prea devreme din iubirea trupească, se hrănesc de fapt dintr-o pâine crudă, a cărei gust va dezamăgi în final, oricâtă foame de iubire ar fi fost la început.

Fiți răbdători și lăsați iubirea voastră să se coacă sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

În timp înveţi....

Fotograf: Cezar Machidon

Jorge Luis Borges

După un anumit timp,

omul învăţa să perceapă diferenţa

subtilă între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,

şi aşa, omul începe să înveţe...

că săruturile nu sunt contracte

şi cadourile nu sunt promisiuni,

şi aşa, omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg 

deschişi,

şi învaţă să-şi construiască toate drumurile

bazate pe astăzi şi acum,

pentru că terenul lui mâine

este prea nesigur pentru a face planuri...

şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la

jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că, dacă e prea multă,

până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.

Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,

şi învaţă că într-adevăr poate suporta,

că întradevăr are forţă,

că întradevăr e valoros,

şi omul învăţă şi învaţă ...

şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de

cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu

defectele tale,

fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti!

Îţi dai seama cu timpul că, dacă eşti alături de această persoană doar

pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,

în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,

şi că cel care nu luptă pentru ei,

mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false

prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.

Cu timpul înţelegi că, dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că prietenia lui să nu mai aibă niciodată aceeaşi

intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că, deşi

poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge

după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare  fiinţă

nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă

umană,

mai devreme sau mai târziu, va suferi aceleaşi

umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că, grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,

asta va determina ca în final,

ele să nu mai fie aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,

cel mai bun nu era viitorul,

ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt

împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine

şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să

ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,

să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten,

dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,

toate se învaţă doar cu timpul...

 Jorge Luis Borges