Ascultarea

Doi ani am trăit în Mănăstirea Pustiul Optinei sub povățuirea Staretilor Nectarie și Anatolie. De ce doi stareți? Pe mulți acest lucru îi nedumirea. Probabil după înțelepciunea Staretilor mei asta intra în sistemul meu de formare duhovnicească.

Se întâmpla că veneam la Părintele Nectarie, dar la el întotdeauna trebuia să aștept mult. Îl întrebam când ajungeam, dar el îmi răspundea: "Du-te la Părintele Anatolie, el îți va răspunde." Mă duceam la Părintele Anatolie și el îmi răspundea: "Du-te și întreabă pe părintele Nectarie." La început mă pierdeam cu firea, mă supăram și ajungeam chiar până la lacrimi, dar pe urmă am priceput: "Înseamnă că așa trebuie."

Această formare duhovnicească primită de la Sfinții mei Stareți a fost tocmai pregătirea mea pentru viitorul trasat de Dumnezeu, căci cu binecuvântarea părintelui Nectarie și a părintelui Anatolie am fost trimis să slujesc ca ieromonah "în lume", la biserica de enorie.

În mănăstire, aflându-te sub ascultare la un Stareț, nu trebuie să ai voie personală, ci trebuie să faci cum îți spune starețul, neluând în cercetare rațională ceea ce îți spune să faci, dacă îți place sau nu îți place. Primind fără rezerve voia starețului, ascultătorul se desăvârșește, se izbăvește de gânduri și de păcate.

Astfel de ascultător trăiește direct după voia lui Dumnezeu. Starețul, având harul lui Dumnezeu, știe sufletul ucenicului și ce anume îi este necesar pentru a ajunge la desăvârșire.

Cercul de relații în mănăstire este mic. Tot timpul unii și aceiași oameni și călugări, pe care în fiecare zi îi vezi, aceleași lucrări mănăstirești, rugăciunea neîncetată în biserică și la lucru, minimum de conversații și îndrumările bătrânilor (Staretilor).

În relațiile reciproce cu cei ce ne înconjoară în mănăstire, ascultători și călugări, supunerea și smerenia nu erau întotdeauna senine. Câteodată erau atât de grele încât ți se strângea sufletul de durere. Acestea erau ispite îngăduite de Dumnezeu.

Venind la Stareț, zdrobit și asuprit, doream să-i povestesc totul, dar el știa deja. Da, știa totul. După caracterul atitudinii tale, față de ceea ce s-a petrecut, determina nivelul tău de cădere sau de desăvârșire duhovnicească. Te învăța apoi a primi întâmplarea cu rugăciune, ca pe voia lui Dumnezeu.

Comentariile tale, necinstirile primite, supărările tale, nu se iau în considerare. Se iau în considerare în fața lui Dumnezeu doar smerenia și înțelepciunea duhovnicească. Celui neînțelept și nedesăvârșit duhovnicește, cele întâmplate cu el, ca urmare a păcătoseniei tale, le vede ca nedreptate.

În mănăstire Starețul este părintele tău învățător, îndrumător întru toate. Voie personală pentru tine nu este, ai doar deplina lepădare de deșertăciunile tale. 

Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt înlagărele comuniste, Editura Egumeniţa

Mersul vremii atârnă de mersul purtării / Cuvinte despre bărbăția duhovnicească

foto: Orthphoto

Dacă ne vom înţelege cum trebuie asupra acestui lucru, veţi vedea vremea umblând în bine. Seceta este un necaz care usucă pământul şi seacă şi curajul omului. E un chip mai aspru prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la îndreptare. „La necaz cheamă-Mă pe Mine, zice Domnul, şi-ţi voi ajuta ţie!”. Şi cum putem chema pe Dumnezeu? Îl putem chema şi cu gura şi cu rugăciunea. Dar cea mai ascultată chemare a lui Dumnezeu constă în schimbarea purtărilor - sfinţirea vieţii.

A-ţi face viaţa mai curată, a te elibera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nu te opreşte nimic, creştine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte. Drept aceea, când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva! Să nu pună vina pe sfat sau pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale de credinţă, pe lipsa dragostei sale faţă de Dumnezeu, că întotdeauna cei care au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia sunt mereu cu cârteala pe buze.

Dar ascultaţi un schimb de cuvinte între Dumnezeu şi oameni: „Odată oamenii I s-au plâns lui Dumnezeu că o duc tare greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele: Drept aţi spus, fiilor, că o duceţi greu cu păcatele... Dacă o duceţi greu, nu le mai faceţi”. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte mai întâi? Să nu daţi vina pe Dumnezeu, că ne usucă pământul de sub picioare şi vlaga din casă. Să nu-I faceţi nedreptatea aceasta. Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre, şi ele sunt urmările şi plata îndesată pentru păcate, până vom înţelege pentru ce ne vin (ne iau de nas) ca să ne săturăm odată de ele. Iar precum că necazurile sunt un grai aspru al lui Dumnezeu cu oamenii, ne stau mărturie cuvintele Scripturii (Levitic 26,1-7). Sunt 3500 de ani de când s-au scris cuvintele acestea, dar mereu rămân dovadă că noi silim pe Dumnezeu să ne bată. În capitolul scripturistic pe care vi l-am citit, aţi auzit despre „poruncile Mele”. Să ştiţi că poruncile lui Dumnezeu sunt poruncile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţa voastră, faţă de viitorul copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului. Dacă în sufletele drepţilor odihneşte Dumnezeu, închipuiţi-vă cât se chinuieşte în sufletul păcătoşilor! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om! La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nicăieri nu am întâlnit atâta dărâmătură omenească cum am găsit în părţile acestea. Prin urmare, nicăieri atâta piedică în calea mersului vremii, ca pe aici! Trei păcate sunt grozav de rele pe aici; cruţ urechile copiilor şi păstrez secretul. Conştiinţa fiecăruia are cuvântul. Dacă nu ascultaţi de conştiinţă, ascultaţi cuvântul mai răspicat al Scripturii. Dacă nu ascultaţi nici de cuvântul Scripturii, aşteptaţi din nou împlinirea lor.

Dar tot mai bine e să nu amărâţi pe Dumnezeu, ci să vă întoarceţi, ceea ce mă rog să vă ajute. ... Datoria şi puterea preoţilor este de a da sfaturi oamenilor să nu mai facă rele, că au să plângă lângă ele. Cine ascultă, l-am ajutat; cine nu ascultă, nu-l pot scuti de la lacrimi. Să vedem de aici înainte cine ascultă şi cine nu.

(Pr. Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş, 2009, p. 88-90)

Sursă: Doxologia

Părintele Isaac de la mănăstirea Putna: „În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta“ / Şcoala de Duminică

 

Între părinţii Putnei. Primul din stânga, părintele Isaac

Prima persoană cu care trebuie să discuţi atunci când, pelerin pentru câteva zile fiind, calci pragul lavrei ştefaniene de la hotarul României cu Ucraina nu este părintele stareţ sau altă persoană din conducerea mănăstirii, ci arhondarul. Părintele Isaac, căci despre el este vorba, are un nume de două ori inspirat pentru ascultarea sa. O dată pentru că ne aduce aminte de fiul patriarhului primitor de străini din Vechiul Testament, şi în al doilea rând, pentru că firea blândă a părintelui ne duce cu gândul la sfântul episcop sirian al Ninivei din secolele VI-VII. Despre viaţa în mănăstire şi bucuriile ascultării ne-a vorbit în seara dinaintea plecării noastre din Putna.

Nu vreau să înţelegeţi că părintele stareţ, arhimandritul Melchisedec, nu ştie cine este cazat în mănăstire, ci doar că responsabil cu primirea credincioşilor acolo este părintele Isaac, ajutat de părintele ierodiacon Ieremia.

Atent la orice nevoie a ta şi mereu voios, părintele Isaac ascunde în sufletul său deschidere faţă de oricine vine la Putna să-şi liniştească sufletul de grijile care-l împresoară în lume pe om clipă de clipă. Chiar l-am întrebat cum de niciodată nu e plictisit de oamenii care se tot perindă zilnic pe la arhondaric şi e mereu binedispus. Pentru că nimeni nu l-a auzit vreodată spunând: „Hmmm, au mai venit şi ăştia pe capul meu!“ Răspunsul părintelui m-a minunat:

„Dacă nu ai trezvie, dacă eşti prins vreun moment în «offside», să zicem, poate să-ţi vină gândul: «Vai, ce obosit sunt, am treabă…» Desigur că acest lucru se poate întâmpla, dar, în primul rând, conştiinţa că Dumnezeu te-a pus în locul respectiv, că eşti sub purtarea Lui de grijă, în mediul tău, şi apoi faptul că te mişti în ascultarea ta precum peştele în apă, toate acestea te fac să nu simţi oboseala sau să crezi că ceea ce faci e peste puterile tale şi astfel să-ţi displacă. Perioade grele nu sunt. Există intervale când, dacă nu ai puţină rânduială, dacă nu ai un program, dacă nu reuşeşti să-ţi faci puţin timp pentru tine însuţi, să te aduni, să faci o rugăciune, atunci te ia valul. Pentru că atunci începi să nu mai vezi lucrurile duhovniceşte, uiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De fapt, ce trebuie să faci tu nu e decât pur şi simplu să-L laşi pe Dumnezeu să lucreze mai mult. Însă, când începi să crezi că tu faci totul, atunci şchiopătezi. Totul e greu când pierzi un pic logica duhovnicească şi începi să raţionezi după logica lumii. Dar imediat te trezeşti şi spui: «Doamne, iartă-mă!», iar lucrurile, uşor-uşor, se îndreaptă.

Uneori mă întreb cum ar fi dacă acum aş primi altă ascultare decât cea de arhondar. Cred că m-aş bucura cum te bucuri de un lucru nou şi aş considera că este un alt început, exact ca acum opt ani, când am venit în mănăstire.“

Şi părintele începe să-mi povestească drumul lui spre Putna.

În urmă cu opt ani…

După ce a absolvit, în anul 2005, Facultatea de Economie, specializarea Management în comerţ, turism şi servicii, Ioan, originar din Botoşani, intră în obştea Putnei. Fusese la mormântul lui Ştefan de mai multe ori încă din timpul facultăţii, din anul trei de studiu, şi plinătatea harului pe care a simţit-o aici, pacea şi bucuria i-au fermecat sufletul. Ascultarea sa este la arhondaricul „Mitropolit Visarion Puiu“, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1938 de ierarhul cu acelaşi nume. Tocmai fusese redat în folosinţă în 2004, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui domnitor moldovean. Mitropolit la Iaşi era atunci actualul Patriarh al României, Daniel. Au fost cazaţi acolo toţi membrii Sfântului Sinod.

părintele Isaac

„În 2004, când am venit pentru prima oară la mănăstire, ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost dragostea imensă a părintelui stareţ faţă de noi, faţă de tineri. Acest lucru a fost ca un magnet şi dragostea părinţilor care ne-au primit mi-a rămas în suflet. O dragoste şi o bunătate care m-au pus pe gânduri. Eu cugetam, în sinea mea: «Doamne, dacă mă voi duce la mănăstire, mă stabilesc într-un loc retras…» Aşa mă gândeam atunci…“ Înainte de Putna, Ioan mai fusese la o singură mănăstire, sus, pe Rarău, sub Pietrele Doamnei, unde este icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni care izvorăşte mir din gură. Dar când a ajuns la Putna, a ştiut sigur că aici îi era locul: „Pentru mine lucrul care m-a determinat să aleg Putna a fost că l-am întâlnit pe părintele stareţ, care mai târziu avea să îmi devină duhovnic. Mă spovedeam la un preot de parohie, părintele Dumitru Butnariuc din Botoşani, şi simţeam că îl incomodez pentru că doream să vin la spovedit la două săptămâni sau când aveam nevoie. Un părinte extraordinar, foarte sensibil, de o cuminţenie şi de o bună-cuviinţă care pur şi simplu te făceau să te topeşti în faţa lui. Chiar el mi-a recomandat: «Ionuţ, încearcă să te spovedeşti la un preot de mănăstire… să vezi ce sunt ascultarea, tăierea voii.» Pentru mine acela a fost cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu am făcut Teologia şi, în consecinţă, nu ştiam nimic despre rânduiala monahală. Mai citisem cărţi, dar nu ştiam ce înseamnă ascultarea, cum să faci sau de ce să faci… Auzisem doar părinţi care-mi spuneau: «Uite, ca să asculţi, trebuie să faci exact ce ţi se spune».“

Şi părintele, zâmbind, îşi aduce aminte de un moment nostim al începutului întru cele ale călugăriei. „Eram în ascultare la părintele Dosoftei şi aveam un câine-lup la arhondaric, pentru pază. Ziua mai era lăsat dezlegat. Părintele vorbea odată cu cineva, iar câinele a trecut pe lângă el şi i-a lins telefonul. Când a văzut asta, părintele Dosoftei mi-a dat telefonul şi mi-a spus atât: «Du-te şi spală-l!» Eu mă duc, dau drumul la apă, pun telefonul sub jet, îl spăl bine… Vă daţi seama că telefonul nu a mai fost bun de nimic. S-a stricat…“

Şi asta pentru că viaţa în mănăstire decurge după cu totul alte reguli. Dar până le deprinzi, trebuie să treacă ceva timp. Pentru că, oricât de matur ai fi în gândire, călugăria înseamnă altceva decât şederea în lume. Doar dacă te laşi în voia lui Dumnezeu descoperi altă logică, intri într-un alt timp.

Tainele ascultării monahale

Când ca monah ţi s-a spus „fă aceasta sau aceasta“, nu te mai gândeşti dacă e bine sau dacă nu e bine. Pur şi simplu faci ceea ce ţi se spune şi trebuie să simţi că acela e firescul, normalul. „Niciodată nu am stat să mă gândesc de două ori când am avut de făcut ceva, pentru că am văzut exemplul ăsta la fraţii mei, la ceilalţi părinţi. Cu toate că la început nu realizam de ce mi se cere una sau alta, după ce am început să mă coc puţin, să văd ce înseamnă ascultarea, care e rodul ei, mi-am dat seama că mă aflam lângă oameni care, înainte de a spune ei ceva altora, împlineau întru ei cuvântul zis către aceia. Nu mă consider ascultător, mă consider un norocos, un privilegiat, şi chiar stau de multe ori şi-mi zic că poate nu sunt destul de recunoscător pentru cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi cât de uşor mi-a fost, căci eu nu m-am luptat foarte mult, nu am avut astfel de ispite încât să-mi fie greu… Tot timpul mi s-a părut totul foarte uşor şi chiar de multe ori m-au mai întrebat unii dacă nu mi se pare greu şi am zis că mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată nu mi-a fost greu. La început nu îmi dădeam seama, pentru că este harul lui Dumnezeu care te acoperă. Mai târziu Dumnezeu îngăduie să ai unele ispite…“

Putna este o mănăstire mare, în primul rând prin istorie, dar mai ales dacă ai în vedere numărul monahilor ei astăzi. Chiar unul dintre părinţi spunea la masă: „V-aţi gândit vreodată cât costă să cumperi fiecărui monah o pereche de pantofi? Înmulţiţi 100 cu 200 de lei şi veţi vedea la ce sumă ajungeţi doar pentru o pereche de încălţări. Nu mai punem la socoteală hainele, mâncarea, mâncarea care este oferită pelerinilor la arhondaric şi alte cheltuieli, motorină pentru maşini…“ Ascultările călugăreşti se schimbă în fiecare an; în funcţie de nevoile mănăstirii, de disponibilitatea părinţilor, ascultările se rotesc. În mănăstire, vorba părintelui stareţ, trebuie să ştii de la tractor până la calculator.

Pentru părintele Isaac orice ascultare este mântuitoare. „Nu m-aş mira dacă aş ajunge în alt loc, unde aş fi rânduit… În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta, orice ai face, fie că pregăteşti mâncare sau că te duci la câmp. De fiecare dată merg la câmp cu mare bucurie, când mai am ocazia. Şi de multe ori aşa stau şi mă gândesc: oare de ce mă duc cu o aşa mare bucurie? Pentru că stau aşa mult timp pe aici şi faptul că mă recreez sau mai schimb aerul sau peisajul îmi dă bună dispoziţie? Am simţit un lucru, un lucru de care sunt conştient. Acela că ascultarea mea şi tot ceea ce fac aici sunt rodul rugăciunii părintelui stareţ şi al părinţilor. Tot timpul m-am socotit un privilegiat şi un alintat, pentru că toţi mă privesc şi zic: «Vai, părinte Isaac, trebuie să fie tare greu acolo, la vale!» (arhondaricul este în afara incintei mănăstirii, situată puţin mai sus, n.n.). Şi eu stau şi mă gândesc: «Doamne, Tu ştii mai bine ca mine că eu mare lucru nu fac…» Dacă aş trage tare, dacă ar fi greu şi ar curge sudoare şi aş zice că muncesc eu, sau fac eu… Dar totul decurge aşa de lin şi parcă eu sunt ţinut pe palme şi văd că toată este lucrarea lui Dumnezeu. Oriunde mă duc, sau când ieşim pe la alte ascultări, pentru mine e în acelaşi timp nu numai bucuria că mai schimb un pic mediul, e ca şi cum atunci aş începe altceva, e un nou episod în viaţa mea. Văd că e rodul rugăciunii părinţilor, şi nu al ascultării mele, şi cred că aşa e în fiecare ascultare! Dacă eşti conştient că Dumnezeu te-a pus acolo pentru că aceea este voia lui Dumnezeu şi tu intri în voia lui Dumnezeu conştient că acolo îţi este locul, ai foarte multă pace şi eşti în firea ta, nu eşti crispat, totul este lin.

Îmi vine în minte un cuvânt de la Sfinţii Părinţi, de la avva Dorotei, care îl întreabă pe părintele său: «Avvo, de multe ori mă tulbur şi mă gândesc, de ce îmi este atât de uşor? Că spun Părinţii că prin multe sudori şi prin multe nevoinţe, aşa se poate intra în Împărăţia cerurilor.» Şi părintele i-a zis: «Stai liniştit, că pentru ascultători totul este aşa. Totul este uşor!» Şi mă umilesc şi sunt conştient că nu fac nimic şi că, de fapt, ascultarea nu este a mea, ci a părinţilor.

Mi-am adus aminte tot un cuvânt din Pateric. Se zice că erau doi părinţi: avva Or şi avva Atre. Ei trăiau într-o foarte mare pace, iar avva Or îl avea ca ucenic pe avva Atre. Când a venit avva Sisoe să-l vadă pe ucenicul avvei Or pentru folos, el tocmai curăţa un peşte ca să i-l gătească bătrânului. Acesta îl cheamă: «Atre, Atre!» Şi când l-a strigat, avea cuţitul în mijlocul peştelui şi acolo l-a lăsat. Avva Sisoe s-a minunat de ascultarea lui cea mare, pentru că nu a zis: «Mai aşteaptă până voi spinteca peştele!» Apoi i-a spus avva Atre: «Vreau să-ţi arăt că, de fapt, ascultarea nu e a mea, ci e a bătrânului.» Şi s-a dus, a gătit un peşte, dar l-a stricat intenţionat, apoi cei doi au stat la masă şi, mâncând, ucenicul a zis avvei: «Părinte, e bun peştele?» Atunci el i-a răspuns: «Da, bun este.» După aceea i-a adus bătrânului încă puţin peşte, însă foarte bun, şi i-a zis: «L-am stricat, avvo!» Şi a răspuns: «Da, l-ai stricat!» Atunci a zis avva Atre: «Văzut-ai că ascultarea este a bătrânului?» Exact la lucrul acesta m-am gândit de foarte multe ori: bucuria, pacea şi toate darurile pe care le-am simţit ca mari binecuvântări ştiu că sunt rodul ascultării şi al rugăciunilor părinţilor, nu ale mele. Sunt conştient de lucrul acesta şi de aceea socotesc că nu aş putea niciodată să fiu destul de recunoscător Maicii Domnului că m-a adus aici, între aşa părinţi. Sunt conştient de darul acesta mare pe care Dumnezeu mi l-a dat, ca să-l am pe părintele stareţ ca părinte duhovnicesc şi pe ceilalţi părinţi ca fraţi ai mei, de la care tot timpul am ce învăţa.

Cât valorează binecuvântarea stareţului tău

Povesteam şi părinţilor că de fiecare dată se împlinesc cuvintele părintelui stareţ. Am avut marea bucurie să merg să văd Sfintele locuri de la Ierusalim anul trecut, pe 15 ianuarie, şi ţin minte că părintele stareţ ne-a dat fiecăruia când am plecat câte o binecuvântare şi ne-a zis câte ceva. Am ţinut minte ce i-a spus unui părinte de lângă mine: «Vezi, când te duci acolo, să nu te sminteşti de nimic, să te rogi, să te foloseşti, să fii aşa şi pe dincolo.» Iar mie mi-a zis să fac ce pot, să fiu de folos, adică unde pot, să ajut. Mi-a zis: «Să ai înger păzitor, înger de pace, înger de lumină!» şi atât. Şi a fost o clipă în care, din îngăduinţa lui Dumnezeu şi spre folosul meu, ca să-mi amintesc mai bine cuvintele părintelui stareţ, acel părinte a avut o clipă în care era înclinat să se smintească de o anumită situaţie. Imediat i-am adus aminte de cuvântul părintelui spus la plecare, el s-a bucurat şi s-a îmbărbătat, şi lucrul acesta m-a trezit şi pe mine. N-am mulţumit destul părintelui stareţ, nici când m-am întors de la Ierusalim nu am îndrăznit să-i povestesc, îmi era ruşine că mă laud… Vă mărturisesc ca una din bucuriile pe care nu sunt vrednic să le am, să le trăiesc: tot drumul la Ierusalim şi în toate cele 10 zile s-a împlinit cuvântul părintelui stareţ întru toate. Mulţi spun, din experienţa lor anterioară, că la aeroportul din Tel Aviv nu este bine să spui că ştii engleză, trebuie să fii rezervat, să nu ieşi în evidenţă. Vama israeliană e o vamă foarte dificilă. La dus a fost foarte uşor, dar când ne-am întors, ne-au scanat bagajele, ne-au ţinut la rând, eu aveam nişte pietre, nişte ouă de onix. Cât am stat la rând, vreo două ore, am văzut nişte măicuţe românce; îmi era milă de ele, le percheziţionau, le întorceau pe dos bagajul. Când am ajuns la punctul de control, acesta era de forma unui pătrat, cu vreo 12 birouri, şi în mijloc era biroul lor. Şi eu am dat să mă mut la alt ghişeu, mi-am zis că acolo nu era nici un agent, m-am mutat ca să mă preia altcineva. Atunci controlorii s-au uitat mai aspru la mine şi au ridicat tonul, spunându-mi: «Cine ţi-a zis să te muţi?» Eu am stat liniştit, nu m-am tulburat deloc şi, când a venit o doamnă controlor şi m-a întrebat «Vorbiţi engleza?», eu i-am spus: «Da, sigur că da.» Femeia s-a uitat la mine, mi-a zâmbit şi mi-a zis: «Serios?» Am continuat în aceeaşi notă: «Da!» Apoi mi-a pus două întrebări scurte: dacă am ceva de declarat, dacă m-am întâlnit cu cineva în Israel, şi i-am răspuns că nu, am doar nişte cărţi, una de acasă şi una pe care am cumpărat-o. M-a întrebat câţi mai sunt din grupul nostru în spatele meu, iar eu i-am spus că vreo 7-8, şi m-a rugat să traduc şi pentru ei ca să poată trece mai repede. Am fost de acord. Au fost foarte drăguţi, foarte amabili. Aşa totul a decurs cu pace. Şi sunt conştient că pentru rugăciunile părintelui stareţ şi ale părinţilor am avut toată această mare bucurie, şi chiar mă gândeam că, în toate cele 10 zile cât am stat, îmi venea să strâng în braţe pe toată lumea. Atunci mi-am zis în sinea mea: «Când îţi dă Dumnezeu un dar, ţi-l dă atât de deplin!» Pentru mine, pelerinajul în Ţara Sfântă a rămas ca o mare binecuvântare pe care El mi-a dăruit-o.“

Lacrimi de părinte

În ultima zi pe care am petrecut-o la Putna am vorbit şi cu părintele stareţ despre monahii de acolo. Arhimandritul Melchisedec este un om dârz şi de neclintit în felul lui, asemenea marelui ctitor şi domnitor moldovean înmormântat în biserica mănăstirii, dar când a început să-mi vorbească despre cei împreună cu care duce războiul nevăzut, i-au dat lacrimile. Lacrimile lui mărturiseau mai mult decât orice altceva dragostea părintească pentru fiii săi duhovniceşti. Nu îmi venea să cred cum duritatea şi asprimea vieţii monahale pot naşte apropieri sufleteşti aidoma celor dintr-o familie unde părinţii îşi iubesc necondiţionat copiii.

„Îngerul ţi-l aduce pe novice până la uşa ta, m-a atenţionat părintele Melchisedec cu multă seriozitate. Până acolo are el grijă de acesta. Din acel moment, e sarcina ta ca stareţ să-l ajuţi, tu trebuie să-i porţi de grijă.“

Şi cum se poartă de grijă unui ucenic? Intuind vocaţia lui şi găsind, tu stareţ, un loc în mănăstire, o ascultare care să-i potenţeze la maximum această chemare. Părintele Isaac e doar una din dovezile acestei intuiţii corecte.

Sursă: Ziarul Lumina

Vreţi să deveniţi neatrăgătoare? Urmaţi sfaturile revistelor la modă (III)

(Puteţi citi aici partea  I şi aici partea  a II a articolului)  

Când rațiunea încetează să mai fie bună

Cea mai importantă însușire femeiască în orice societate tradițională este considerată, până în ziua de astăzi, cumințenia, ceea ce este de înțeles, întrucât acest lucru este garanția sexului slab. Dacă la băieți, încă din copilărie, sunt încurajate îndrăzneala și inițiativa, libertatea fetelor a fost mult îngrădită, în special când ele au crescut și au devenit atractive pentru bărbați. Supravegherea fetelor a fost mult mai strictă și li s-a cerut o atenție mărită.

Nesăbuința, frivolitatea, nepăsarea, nebuneala s-au perceput, fără echivoc, ca defecte. «Te așteaptă viața de familie, - o învăța la începutul secolului al XIX-lea principesa Evdochia Nicolaevna Mescherskaia pe fiica ei de 14 ani - tu ești chemată să aduci fericire în acea familie căreia îi vei aparține. Mă hrănesc cu speranța că blândețea, ascultarea, temperamentul tău nu vor deranja liniștea familială... Pentru a realiza toate acestea trebuie să te străduiești să judeci pe îndelete fiecare situație, să descoperi cauzele reale ale întâmplărilor și, pe cât posibil, să nu le complici, gândindu-te la urmări. Acest lucru te ajută să fii înțeleaptă și atentă cu diferitele situații din viața ta.»

Odată cu lozincile ademenitoare privind diferitele libertăți au apărut schismele religioase care au atras după sine distrugerea principiilor seculare, a început propaganda unui altfel de comportament. Asupra multor fete din întreaga lume, o puternică impresie a produs eroina din «La răscruce de vânturi», Scarlett O´Hara, cu moto-ul ei «Și mâine este o zi!». Deși în roman se arată că viața trăită cu patimă nu aduce fericirea (în anii 30 ai secolului al XX-lea când Margaret Mitchell a creat romanul, societatea americană era construită destul de puritan), nesăbuita de Scarlett este înfățișată destul de atrăgătoare și trezește cititorilor mai multă simpatie decât Melanie cea dreaptă, înțeleaptă, dar ștearsă. Aproape de sfârșitul veacului al XX-lea, eroina romantică a devenit Margareta lui Bulgakov, care și-a părăsit bărbatul cu aceeași ușurință cu care a aruncat buchetul cu flori galbene pe care-l avea în mână, în momentul în care s-a întâlnit cu viitorul «bărbat tainic». Nici în perioada decadenței și nici înainte în «secolul de aur» al literaturii ruse nu puteai să-ți închipui că publicul cititor primește cu satisfacție chipul îndrăgostitei unsă cu pomadă de vrăjitoare și care zboară pe mătură spre balul de primăvară al satanei la care va avea rolul de «regina balului». Acest lucru a fost posibil doar în perioada ateistă, când lumea spirituală și adepții ei au fost percepuți, în cel mai fericit caz, ca metafore. Doar pierzând frica de Dumnezeu oamenii au putut să justifice pactul cu diavolul pe care l-au făcut Margareta și Maestrul de dragul iubirii lor și să nu tremure de groază gândindu-se la ce «liniște», de fapt, și-au pregătit iubiții pentru sufletele lor.

Scarlett O´Hara s-a amăgit că o să cugete la urmări mâine. Margareta nu s-a gândit deloc la urmări și s-a aruncat în vâltoarea iubirii. Cultura postmodernistă, puternic asociată în ultimul deceniu «societății mondiale», neagă și ia în derâdere idealurile înalte (inclusiv idealul iubirii), străduindu-se să-l reducă pe om până la nivel unicelular. Sau, în termeni mecanici foarte apropiați mentalității occidentale, până la nivelul «mașinii dorințelor» (termenul aparține lui J. Delëz și F. Hvattari), care deja nu se gândește la urmări, și, de fapt, nu se gândește la nimic altceva, decât la cum să facă praf banii pentru realizarea următoarei pofte. De aici și îmbibarea creierelor băieților și fetelor: «Nu analiza! Nu încetini! (De nu, Doamne ferește, te răzgândești! – n.n., T. Shishova.). Cochetează! Trăiește partea strălucitoare a vieții!» Adică se face propagandă nu doar, pur și simplu, la frivolitate, ci de-a dreptul la debilitate mintală.

Continuare: vineri, 9 ianuarie

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Educaţia în familie începe cu obişnuirea copilului cu ascultarea / Sfaturi pentru părinţi

Copilul la o vârstă fragedă percepe totul prin simţămintele sale. Pe măsură ce creşte, e nevoie să se dezvolte întru el voinţa. Cum la o fragedă vârstă omul trăieşte în primul rând atras de simţurile şi dorinţele sale, mintea lui nefiind coaptă incă, nu trebuie să-l împovărăm pe copil atât de mult cu mulţime învăţături şi demonstraţii logice. 

Educaţia în familie începe cu obişnuirea copilului cu ascultarea. Cu cât mai devreme copilul este atras să împlinească cele indicate de părinţi, cu atât mai uşor va fi cu educaţia lui de mai târziu. La început, educaţia se rezumă la interdicţii: nu fă aceasta, iată ai făcut aceasta şi nu e bine… însă copilul creşte şi e nevoie să-i prezentăm ceva pozitiv, să-l învăţăm, să-l educăm. Aici începe greul. Ca să-i insufli copilului un comportament adecvat nu sunt de ajuns întotdeauna doar cuvintele. De obicei, aici ne ciocnim de încăpăţânarea copilului de a se supune, de o oarecare „opoziţie” din partea sa. Pentru a depăşi această stare, părinţii trebuie să recurgă uneori şi la metode ceva mai dure. 

Există două moduri de a acţiona eficient: unii părinţi foIosesc pedeapsa, în timp ce alţii recurg la mijloace religioase de acţiune, pedeapsa fizică desigur devenind uneori necesară; dar dacă aceasta este folosită adeseori ca un mijloc predominant în educaţie, ea va conduce la efecte contrare. În primul rând, copilul este pus să împlinească ceva de nevoie, constrâns, şi nu învaţă să facă cele de trebuinţă sub un imbold lăuntric. În al doilea rând, dacă pedeapsa devine prea deasă, aceasta îl face pe copil răutăcios, retras, suspicios şi poate să lase trăsături adânci în caracterul lui. Cea mai reuşită metodă de acţiune este educaţia religioasă. 

Părinţii aproape că nu au nevoie să recurgă la pedepse corporale atunci când ei îi insuflă copilului nu propria lor dreptate, ci ceea ce cere Domnul Dumnezeu. Mama credincioasă îl învaţă pe copil astfel: „Nu face aceasta — lui Dumnezeu nu-I place… Aceasta nu se poate. Dumnezeu nu vrea să faci una ca asta” ori: „Dacă vei face aceasta, îl superi pe Dumnezeu.” Şi dacă copilul a avut de suferit pentru neascultarea lui (a căzut ori s-a ars), atunci mama îi spune. „Uite, vezi, e vina ta, că nu ai ascultat de Dumnezeu.” 

Treptat, pas cu pas, părinţii pot să-i insufle copilului simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Dacă copilul începe să facă în taină ceva care nu se cuvine, atunci trebuie să i se spună: „Tu nu ştii că Dumnezeu vede ceea ce faci aici când eu nu sunt?” — şi i se arată copilului icoana din colţ. Când un copil, dorind să fure bomboane din bufet, întoarce mai întâi icoana cu faţa la perete „pentru ca Dumnezeu să nu-l vadă”, mama trebuie să-i explice acestuia că Dumnezeu se află pretutindeni şi vede tot. Nu doar cele oprite trebuie insuflate în numele lui Dumnezeu. Mai important e ca, în lucrurile pozitive, micuţul va trebui să se întemeieze pe autoritatea dumnezeiască. E nevoie să i se explice copilului că îi ajută Dumnezeu în toate cele bune, că principala cale pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu este rugăciunea. Copilul trebuie să înţeleagă că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate realiza nimic. Astfel, copilul trebuie să fie învăţat să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate câte are: pentru sănătate, pentru hrană, pentru împliniri, pentru lucrurile pe care el le primeşte. Tot astfel este nevoie să fie învăţat să se roage pentru părinţii săi. O mare importanţă în educaţia copiilor este conştientizarea conceptului de Dumnezeu ca Tată Ceresc Care ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi. Când, de pildă, copilul rămâne acasă singur ori printre străini, atunci mama să îl linişteşte: „Nu eşti singur. Dumnezeu este cu tine. El te apără mereu.” Trebuie să se povestească copilului despre îngerul păzitor care îl însoţeşte, care ocroteşte şi astfel, treptat, copilul este învăţat să nu se mai teamă de întuneric şi de singurătate. 

Nu mai puţin important pentru copil este să-i insuflăm dragostea de Dumnezeu — Izvorul tuturor bunătăţilor.Pentru ca aceste învăţătura să nu fie doar lucruri abstracte, e nevoie ca, împreună cu părinţii, copilul să, trăiască o viaţă îmbisericită. E nevoie ca el să participe la Sfânta Liturghie, la biserică, să sărute icoanele, să aprindă lumânări înaintea icoanelor, să vadă reprezentări din Sfânta Scriptură şi ilustraţii sfinte, să participe la rugăciunea de acasă împreună cu ceilalţi, să bea agheasmă pe stomacul gol şi să se împărtăşească regulat. Acestea îl disciplinează pe copil, obişnuindu-l să urmeze anumite dreptare. Astfel, voia lui începe să se supună voii lui Dumnezeu. Copilul trebuie să vadă că viaţa Bisericii nu este doar o obligaţie exterioară pentru părinţi, ci un lucru profund, care le aduce bucurie — şi atunci el chiar va fi atras de aceasta; va fi bucuros să se trezească dimineaţa în ziua împărtăşirii, va fi atras să se închine la icoane, va avea aplecare să înveţe rugăciuni. Se înţelege de la sine că, pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să înlocuiască cele din afară cu întărirea supunerii lăuntrice către Dumnezeu. Aceasta trebuie să se manifeste prin dreptate, smerenie, blândeţe, nerăutate, iubire de nevoinţă, perseverenţă, iertarea jignirilor aduse etc. Dacă la acestea adăugăm în familia creştină şi obişnuinţa respectării principalelor zile de post şi a praznicelor – atunci pentru copil vor fi create condiţii favorabile, care pot să îndepărteze orice pedeapsă corporală. 

Dacă comparăm această metodă de educaţie cu metoda pedepsei corporale ţinând cont de valorile acestei lumi, atunci vom vedea cât de des acolo se folosesc ţipetele, bătăile, plictisitoarele şi lungile cicăleli, care nu disciplinează nici simţurile, nici voinţa copilului şi care, pe de altă parte, îngăduie neînfrânata voie proprie şi trivialitatea. Toate acestea doar rănesc copilul. În aceasta constă diferenţa de abordare în educaţie; observăm copii din diferite familii care atât de rar se aseamănă unul cu celălalt, căci unii sunt drăguţi, încrezători, sensibili la toate cele bune şi compătimitori, iar alţii sunt ursuzi, neîncrezători, cruzi şi neînfrânaţi în dorinţele lor. Cel mai adesea, educaţia lumească exterioară lipseşte pe copil chiar de cele mai scumpe şi înalte calităţi omeneşti. Ori chiar mai rău – atunci când educaţia religioasă este pur exterioară, bazată pe lungi şi plicticoase învăţături morale, „evlavioşii părinţi” pot să-l înstrăineze pe copil de biserică. În orice metodă de educaţie, dar mai cu seamă în cea religioasă, cea mai mare influenţă o au nu doar cuvintele ori pedepsele, ci exemplul personal. Comportamentul celor apropiaţi este cel care acţionează în fiecare zi şi în fiecare ceas asupra sufletului copilului. Copiii se confruntă cu două grupuri de oameni: cu cei ai casei şi cu ceilalţi – colegi de şcoală, vecini ori mai simplu cu „strada”. Se întâmpla foarte adesea ca familia să dea copilului un bun exemplu, în vreme ce colegii săi, vecinii şi copiii de pe stradă să-l influenţeze cu lucruri rele. Iar părinţii doresc atunci să-i interzică copilului orice legătură cu cei din jur. Insă aceasta ar crea o ruptură artificială a copilului cu cei din jur şi l-ar lipsi pe el de pregătirea necesară pentru viaţă. Mai mult, „părinţii râvnitori” uită că cel mai important lucru pentru creştin este să înveţe să iubească pe toţi oamenii, căci aceştia sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Pe de altă parte, este „negativ” din punctul de vedere al părinţilor faptul că doar în clasă copilul poate învăţa „dreptarul” prieteniei care să nu fie dăunătoare şi care să-l apere mai mult. Pentru că familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui neîntreruptă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil; — o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui — „cum învaţă şi cum procedează el”. Înţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai mult datoria faţă de copiii lor. 

Este plăcut să observi cum o familie tânără încearcă să dea copilului un bun exemplu şi cum începe ea însăşi să aibă legături mai strânse şi să se ocupe de autoeducaţie. Se pare că nu doar părinţii îşi cresc copiii, ci şi copiii au o influenţă binecuvântată asupra părinţilor lor. Este de dorit ca ambii părinţi să fie credincioşi şi să aparţină Bisericii Ortodoxe. În cazul în care e vorba de o căsătorie mixtă (un ortodox cu o neortodoxă ori invers) este foarte important să se ajungă la o înţelegere (de preferinţă înainte de căsătorie), ca [pruncii] să fie botezaţi în Biserica Ortodoxă şi să fie crescuţi în duh ortodox. Diferenţele de păreri la părinţi în chestiunea credinţei şi mai cu seamă disputele asupra chestiunilor principiale în prezenţa copiilor creează o ruptură în sufletele acestora şi pot chiar să-i vatăme. Din păcate, în viaţa de zi cu zi, copilul creşte foarte adesea într-o familie în care numai unul dintre părinţi este credincios. În aceste situaţii doar toleranţa reciprocă şi dragostea îl vor învăţa pe copil ca pe viitor să aibă răbdare şi dragoste către oamenii care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri. În prezenţa copiilor, în nici un caz părinţii nu trebuie să se critice unul pe celălalt ori să se înjosească; în cele din urmă se va ajunge ca autoritatea ambilor părinţi să nu mai existe. În general, părinţii ar trebui să fie foarte atenţi în convorbirile cu copiii. Unii cred că cei mici nu înţeleg chiar totul. Copilul însă, chiar dacă nu înţelege cu mintea, dintr-un instinct lăuntric cuprinde acea convorbire, ceea ce îi oferă un impuls gândurilor sale rele. În acest chip se poate vătăma sufletul copilului ori se naşte din partea lui o serie de întrebări la care cu greu se poate răspunde. Este mai bine să nu se discute anumite teme cu copiii, să evităm să râdem de cineva de faţă cu ei, să nu ne arătăm nerespectuoşi către acel lucru care pentru copil este sfânt. De pildă, să nu-i criticăm pe profesori, pe preoţi etc. 

“Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine — a spus Hristos – mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Mt. 18, 6). 

Extras din Când şi cum începem să-i vorbim copilului despre Dumnezeu, Editura De Suflet, Bucureşti, 2011

Sursă: ortodox.md