Retras din
lume, încă din anul 2002, în chiliile unor mănăstiri pentru a scoate la lumină
„Lucrarea“ - cel mai căutat roman românesc postrevoluţionar -, scriitorul
Cornel Constantin Ciomâzgă a revenit în forţă, anul acesta, cu o altă carte
zguduitoare: „Se întorc morţii acasă“. Despre subiectul acestei ultime apariţii
editoriale, despre credinţă şi despre întâlnirile tămăduitoare care i-au
transformat modul de a vieţui, scriitorul cu înfăţişare de călugăr a vorbit cu
sinceritate şi profunzime într-un interviu acordat publicaţiei noastre.
Pentru
cei care nu vă cunosc, cine este omul Cornel Constantin Ciomâzgă?
Nu
cred că sunt pregătit şi nici potrivit să răspund la o astfel de întrebare. Dar
pentru ca să nu lăsăm întrebarea fără răspuns, sunt un om preocupat de multe,
dar mai cu seamă de renaşterea fiinţială.
Ce
înţelegeţi prin aceasta?
Renaşterea
fiinţială despre care am pomenit este însăşi lucrarea mântuirii, lucrare ce se
inaugurează printr-un proces deosebit al schimbării minţii cunoscut sub numele
de metanoia! Această schimbare a minţii este absolut necesară pentru a ne putea
bucura de cele ce ne aşteaptă în Biserica lui Hristos Domnul. Vedeţi, pentru ca
să le putem înţelege pe cele ale unui sistem oarecare, ale unei societăţi sau
ale unui domeniu, avem nevoie să cunoaştem regulile, normele şi legile acelui
sistem, acelei societăţi sau acelui domeniu. Într-o discuţie temeinică
sau într-o dezbatere tematică este necesar să cunoaştem şi să înţelegem cum se
cuvine proprietatea termenilor. Altminteri vom crede că ştim ceea ce nu
cunoaştem, vom grăi ceea ce n-am înţeles, spunând ceea ce nu există.
În
relaţia noastră cu Dumnezeu este cam tot aşa. Doar că ceva mai nuanţat şi mai
profund. Avem în orice caz nevoie de o pregătire pentru a ne putea bucura deplin
de splendoarea Bisericii lui Hristos, de savorile Ortodoxiei, de conţinuturile
sublime ale catharsisului şi de toate cele nesfârşite pe care are să ni le dea
Dumnezeu. Altfel, mă tem că am putea mărşălui belalii duminică de duminică,
praznic de praznic către biserică, spre a fi doar parte dintr-un ritual ce
riscă, vai, să devină minimalizat şi tocit de propriile noastre rutine. Nădăjduiesc
să nu înţeleagă nimeni că acesta ar putea fi un îndemn la neparticiparea
liturgică.
Sfântul
Efrem Sirul zice: „Nu-L va afla pe Dumnezeu cel ce nu s-a cunoscut pre sine“. Nu-l
putem iubi nici măcar pe aproapele nostru câtă vreme nu ne-am descoperit pe
noi. Descoperirea aceasta de sine, cunoaşterea de sine nu este un demers la
îndemână, nu este uşor de făcut şi în nici un caz nu e de făcut de unul singur.
Coborârea în noi înşine nu se poate face, n-o putem face şi nici nu e
recomandat s-o facem de unii singuri, ci neapărat împreună cu un însoţitor, iar
însoţitorul acesta nu poate fi nimeni altul decât bătrânul nostru, moşul,
gheronda.
Duhovnicul
adică?
Întocmai.
Numai aşa vom putea vorbi despre o posibilă lucrare duhovnicească. Altminteri
e iluzie. Vom crede că suntem ceea ce n-am devenit şi nu putem deveni şi că
ştim ceea ce n-am învăţat fiindcă nu are cine să ne înveţe. Lucrarea aceasta nu
este una despre care să putem spune că durează o săptămână, o lună, un an sau
10 ani. Este o lucrare care durează toată viaţa. Tot timpul vom descoperi încă
şi încă noi unghere în fiinţa noastră în care nu am intrat poate niciodată pentru
că nici nu am ştiut că există.
„Să ne odihnim în toate“
Întâlnirea
cu duhovnicul dumneavoastră cum a venit?
Firesc. Cum
ştie şi face Dumnezeu. Am căutat ani de zile. Am căutat mult şi greu. Şi am
găsit câte ceva, poposeam în câte o lucrărică, aflam câte ceva, mă hrăneam, mă
foloseam dar nu era odihna deplină. Simţeam că nu sunt într-o lucrare
întregitoare. Nu eram împăcat.
Tot ce-am
aflat, tot ce-am trăit, tot parcursul de până la întâlnirea cu bătrânul meu,
cel care avea să mă nască duhovniceşte cu adevărat, tot ce agonisisem,
carevasăzică, nu a fost deloc zadarnic. S-a convertit în altceva. În ceea ce trebuia să fie. În lucrarea
reînfierii. Lucrarea mântuirii. Întâlnirea cu bătrânul meu a fost aşa... ca un
prim examen pentru a intra într-o şcoală mare şi foarte importantă. M-a chemat
într-o zi un părinte să ducem cu maşina un alt părinte, undeva departe. Îmi era
greu. Era un moment nepotrivit total. Lucram, eram prins în tot felul de
activităţi. Aş fi putut să refuz. N-am
făcut-o. Atunci n-am ştiut de ce n-am putut spune nu. Omul acela era omul lui Dumnezeu. Bătrânul meu scump. Cel
pe care-l căutasem. A fost cea mai importantă întâlnire din viaţa mea.
Despre
cine este vorba?
Este
unul dintre personajele din cartea „Lucrarea“. Povestesc acolo totul. Gheron
Carp. Fost medic cardiolog. La 32 de ani i se întrevedea o strălucită carieră
în medicină, iar la 34 avea să se retragă spre viaţa monahală. Medic, cărturar,
dar înainte de toate un mare trăitor şi agonisitor de cele duhovniceşti, dar şi
un bun ascunzător al marilor comori. Nu arăta nimic. Primul lucru care m-a
impresionat în momentul când l-am întâlnit a fost doar barba lui imensă. Îi
zăream vârful mai jos de genunchi. Ieşea pe undeva prin josul rasei. Mi s-a
părut că nu era real! Nu mai văzusem asta decât în reprezentările iconice. Venea
din Sfântul Munte şi urma să se stabilească aici, în România, într-un loc
retras, departe, în munţi. L-am dus acolo. Era în anul 1994. De atunci până
astăzi am rămas într-un anume împreună. Rog pe Bunul Dumnezeu să-l ţină cât mai
mulţi ani ca să nu-mi cunosc vitregia singurătăţii, deşi are 98 de ani.
Un
sfat de la acest părinte duhovnic care vă călăuzeşte şi care ne-ar fi de folos
şi nouă, celorlalţi?
Să
căutăm să ne odihnim în toate!
Concret,
să luăm exemplul unui om obişnuit, hăituit de jungla urbană în care trăieşte. Cum
îşi poate găsi el odihna?
Hristos
ne cheamă şi ne îndeamnă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu
vă voi odihni pe voi“. Iată, odihna!
Tot ce
e în Biserică, tot ce a pus Hristos Dumnezeu în Biserica Sa, toate sunt spre
odihna noastră, spre lucrarea noastră cu ajutorul Harului Duhului Sfânt. Aşadar,
omul trebuie să se apropie şi să descopere Biserica lui Hristos şi pe Hristos,
altfel nu va afla odihna.
Dacă
s-ar întoarce anii şi aţi avea experienţa de acum, cum v-aţi rândui viaţa? Şi
aici vă îndemn la un cuvânt către tinerii pe care îi îndrăgiţi atât de mult.
Dacă
ar fi aşa precum spuneţi, multe ar fi cele pe care le-aş face diferit. Un
lucru însă aş accentua: să nu credem că lumea începe cu noi. Este una dintre
marile erori pe care le săvârşim în tinereţe. Sentimentul acesta prădalnic
apare la unii îndată ce mijesc spre adolescenţă, aducându-le numai pagube. În
relaţia cu părinţii mai întâi, dar în general cu cei în vârstă de la care ar
avea poate câte ceva de învăţat. O ispită, bineînţeles, dar ce ştie omul
atunci? Un dicton din învăţătura populară zice: „Deştepţii învaţă din
experienţa altora, proştii o mai trăiesc încă o dată pe a lor“. I-aş îndemna pe
cei foarte tineri să pună genunchiul lor fragil şi plăpând la rugăciune, să
strige şi să-L roage pe Bunul Dumnezeu să le scoată în cale însoţitorul
potrivit, bătrânul cel blând şi iscusit, încercat în ale vieţii, din a cărui
experienţă să se înfrupte şi cu care să se însoţească mereu. Cu cât mai devreme
s-ar putea întâmpla lucrul acesta, cu atât mai bine şi mai sănătos ar putea să
le fie. Să căutăm, aşadar, omul care să ne conducă pe căile meandrice ale
vieţii acesteia, plină de curse şi de surse letale pentru suflet, omul care,
scoţându-ne la liman, să ne redea lui Dumnezeu.
„Călăul vrea să-l înveţe victima cum să devină om“
O
renaştere asemenea celei trăite de Petre, unul din personajele principale din
„Se întorc morţii acasă“, fost torţionar comunist, care ajunge să se
spovedească la o fostă victimă a sa (părintele Filip, devenit un mare
duhovnic), după care se călugăreşte şi îşi plânge cu amar trecutul?
Cartea
„Se întorc morţii acasă“, din acest punct de vedere, este o pledoarie şi un
strigăt: nimic nu este de neschimbat!
Petre
vine şi repetă cumva pilda tâlharului pe care o avem în Evanghelie. Tâlharul
care într-o clipă s-a smerit recunoscându-L pe Hristos Dumnezeu,
cerându-i un lucru care a devenit axioma liturgică: „Pomeneşte-mă, Doamne, când
vei veni întru împărăţia Ta!“ Vedeţi, nu I-a zis, în virtutea faptului că erau
egali în suferinţă acolo pe cruce fiecare, să-l ia şi pe el în rai. Nu, ci I-a
cerut smerit doar să-l pomenească atunci când se va întoarce ca Domn şi
Judecător aici, unde este tot Împărăţia Sa. Cam la fel şi Petre. Când L-a
descoperit într-o bună zi pe Dumnezeu, s-a întrebat năucit: „Unde am trăit eu,
băi tataie?“, „Ce viaţă am dus eu până astăzi?“ I s-a relevat dintr-o dată
nimicnicia. S-a minunat, ruşinându-se de ceea ce fusese şi s-a mirat,
uimindu-se de grandoarea ce i se deschidea în faţă. Asta l-a făcut să nu mai
vrea să plece de acolo din mănăstirea unde îl întâlneşte pe Geronda Filip. Fostul
călău, aşadar, va deprinde de la cea mai opresată victimă a sa cum să redevină
om. Într-o desfăşurare uimitoare, sub toate aspectele pilduitoare, Petre
face drumul de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, într-o carte pe care
am scris-o greu, dar care mi-a adus mari bucurii. Mai întâi personajele, acum
cititorii.
Petre
mai trăieşte?
Nu. A
plecat la Domnul acum 6 luni. Avea 94 de ani. A vieţuit în mănăstire de la 74
până la 94 de ani. La 71 de ani a trăit experienţa morţii clinice, a văzut - la
propriu - iadul, la 74 de ani neîmpliniţi a ajuns la mănăstire, iar după 20 de
ani a plecat la cele veşnice. În mănăstire, repet, redevenise om după ce zeci
de ani fusese o unealtă în mâna diavolului şi nu doar atât, ci la un moment
dat, probabil comandant al unor legiuni de diavoli. El nu a fost un torţionar
oarecare. A fost unul dintre cei mai aprigi chinuitori.
Când a
venit la credinţă s-a aprins într-o vâlvătaie teribilă. Părintele Filip spunea:
„Puţini sunt cei pe care i-am văzut arzând aşa cum arde el, şi pe nimeni
smerindu-se într-atât de adânc“.
Dobândise
nişte harisme mari în cei 20 de ani. N-am să le divulg cum nu le-am divulgat
nici în carte. Am să spun doar atât, că le-a ascuns profund până la sfârşit. Am
să vă fac totuşi o mărturisire pe care n-am scris-o nici în carte. A trăit vreo
14 ani cu jinduirea muceniciei. Spunea: „Tot ce m-ar putea curăţa cu adevărat
ar fi sângele muceniciei.“
I-a
dat Dumnezeu o mare lucrare şi ne-a arătat prin ea că ne putem tămădui, că ne
putem desprinde de toate cele rele şi urâte din trecuturile noastre,
reaşezându-ne în perspectiva iubirii.
În
iubire tot răul se topeşte. Totul se transformă, totul redevine frumos şi bun. Pentru
că iubirea vine de la Dumnezeu. Cine a ajuns la iubire, a ajuns la Dumnezeu,
iar Petre cunoscuse iubirea. A venit din ură şi a plecat la Iubire iubind.
Lucrarea pildei
Ştiu
că l-aţi văzut prima dată la metrou. V-aţi oprit şi l-aţi ascultat, când nimeni
nu-l mai voia. Ce amintiri vă provoacă acest om trezit, la propriu şi la
figurat, din morţi?
Primul
an de convorbiri a fost unul grozav. El retrăia totul viu şi foarte autentic. În
momentul în care vedea reportofonul reintra în fosta realitate. Toate
grobianismele trecutului său se revărsau, simţea nevoia să le exileze într-un
mod foarte agresiv. De fiecare dată când mă despărţeam îmi ziceam că data
următoare nu mă voi mai întâlni cu el. Şi Dumnezeu punea în mine de fiecare
dată gândul: „Dacă îl vei abandona vei face două lucruri rele: întâi îl vei
lăsa extrem de singur, pentru că toţi l-au părăsit, apoi îl vei dezamăgi pentru
tot restul vieţii. El s-a deschis în faţa ta aşa cum n-a făcut-o niciodată. Părăsindu-l
şi tu, tocmai tu, nu se va mai deschide niciodată în faţa nimănui“. Şi am
căpătat putere şi am trecut de primul an, iar în al doilea şi al treilea aveam
să descopăr pe altcineva. Nu mai povestea aşa de pătimaş, avea întrebări şi
chiar anumite meditaţii asupra răului. Iar în al treilea an a acceptat să se
spovedească. Acesta a fost noul început.
Cunosc
păreri îndoielnice ale unor cititori ai cărţii cu privire la veridicitatea
întoarcerii din mormânt a a-cestui om...
A fost
o moarte clinică aşa cum au fost nenumărate, ce este aşa de neobişnuit? Şansa
lui a fost că nu a ajuns într-un mormânt, ci într-un cavou, apoi că a fost
cineva care să-l audă când bătea în sicriu. O altă şansă a fost că groparii,
abţiguiţi fiind, distrându-se, au desfăcut cripta şi au scos sicriul de acolo
fără să mai cheme procuratura sau poliţia.
Celor
care se întreabă cum a putut rezista fără apă şi mâncare aproape 21 de zile ce
le răspundeţi?
La
înmormântarea ortodoxă, ultimul gest pe care îl face preotul spre cel adormit,
înainte de a se închide sicriul, este să-l stropească cu vin şi cu untdelemn
sfinţit, cu paos. Am înţeles o dată în plus ce lucru extraordinar înseamnă
acest paos dincolo de semnificaţia ritualică. Petre a avut astfel zona organelor
interne vitale umedă, iar uleiul a făcut o peliculă pe haine, nelăsând să se
evapore umezeala. Având această protecţie nu a pierdut foarte multă apă, deci
nu s-a deshidratat. Cât despre mâncare... cunosc nenumăraţi postitori care au
postit şi postesc 40 de zile fără mâncare. Sunt apoi cunoscute fel de fel de
alte experienţe în care unii n-au mâncat nimic perioade mult mai lungi. Desigur,
astfel de experienţe nu sunt apanajul mâncăilor. Ceea ce este cu adevărat
uimitor în cartea aceasta nu sunt nicidecum cele 21 de zile în care nu s-a
hrănit Petre, ci experienţa trăită de el în această perioadă şi mai cu seamă ce
s-a întâmplat în celelalte multe zile din viaţa sa în care s-a hrănit. Înainte
şi după. Îi îndemn pe cei care au nedumeriri şi întrebări să lectureze cartea
şi le garantez că vor căpăta multe răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au
pus încă.
Dumnezeu
i-a dat o şansă la mântuire lui Petre şi prin aceasta o pildă lumii, domnule
Ciomâzgă?
O mare
pildă. Eu cred că într-adevăr pe toţi ne aşteaptă Dumnezeu. Şi tututor ne
creează nenumărate prilejuri de mântuire, cum zice Sfântul Isaac Sirul. Această
carte, precum am mai spus, strigă la noi din perspectiva şanselor pe care le
avem. Nimic nu e pierdut cât încă mai suntem pe-aici. Totul este să deprindem a
ne lăsa noi moi în palmele lui Dumnezeu moi. De aceea merg în zeci de oraşe cu
cartea, pentru ca ea să ajungă un nume în lume şi prin lume la lume, iar lumea,
citind-o, să devină ca lumea!
Jurnalistul devenit scriitor în chiliile sihăstriilor
S-a născut la 28 martie 1956 în preajma Mănăstirii
Neamţului. Lucrează încă de foarte tânăr ca muncitor, primitor-distribuitor,
merceolog şi ca funcţionar economic. Studiază regie teatru şi film, apoi, ca
autodidact convins, continuă cu studii de psihologie şi teologie. Este
căsătorit, are doi copii şi o nepoţică.
Cornel Constantin Ciomâzgă este unul dintre cei mai importanţi publicişti ai
anilor '90. Fondator şi director al unor publicaţii şi al primelor posturi de
radio private din ţară, în 1990 realizează primul format de emisiune talk-show
din România. De asemenea, câţiva ani predă la catedra Facultăţii de Jurnalism
din Bucureşti, fiind mentorul unor nume cunoscute din presa românească de
astăzi. Pentru activitatea sa profesională a fost răsplătit cu numeroase premii.
Din 2002, se retrage din multele îndeletniciri şi preocupări sociale. Preferă
liniştea mănăstirilor, odihna rugăciunii, sfatul sihaştrilor, pe care le
aşterne, din timp în timp, în cărţi ce-i oglindesc atât de limpede sufletul.
