Fragmente din România reală /3/ Copiii și fericirea părinților

Foto: Save the storks

Alexandra Nadane

În orice familie copiii sunt fericirea părinților. Aceștia împlinesc relația dintre cei doi soți și le dezvoltă capacitatea de dăruire și jertfă, care îi face să iasă dintr-un spațiu al eu-lui personal. Unii oameni pun alte priorități înaintea familiei și a copiilor: cariera, o situație financiară stabilă, o casă, în speranța că acestea vor contribui la realizarea unui univers fericit în care copilul pe care și l-au dorit va crește având tot ce îi trebuie.

Din acest motiv dau naștere unui singur copil, spunând că nu au cu ce să-i crească pe ceilalți. Calculul material devine una dintre justificările avortului, care pare fără drept de apel. Dar niciodată viaţa nu se măsoară în bani.

Viața, dragostea, căsătoria sunt mai mult decât o colecție de bunuri materiale puse în comun. Dacă suntem deschiși și sinceri să înțelegem cum stau lucrurile, în fața noastră se deschide realitatea, care ne descoperă o serie de adevăruri minunate.

Mai jos sunt descrise trei situații reale, întâmplate succesiv, la o distanță de timp relativ scurtă, care s-au alăturat firesc atunci când îi împărtășeam cuiva uimirea mea legată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

La scurt timp după ce a apărut Revista Pentru viață am ajuns într-o zi acasă și tata răsfoia un exemplar al ei. Am avut o discuție, din care rețin doar faptul că m-a întrebat de ce trebuie prezentate informații evidente, precum cele referitoare la faptul că în burtica mamei se află o viață și că avortul reprezintă încetarea unei vieți. I-am explicat eu câte ceva, dar nu părea foarte convins.

Peste câteva zile ajunge acasă într-o seară și era foarte îngândurat. A venit și mi-a povestit o discuție pe care o avusese în ziua aceea cu un coleg de serviciu. Colegul respectiv era foarte îndurerat de faptul că are tot ce îi trebuie, dar îi lipsesc foarte mult copiii. Motivul pentru care nu putea avea copii era că în tinerețe soția lui făcuse foarte multe avorturi ca să-și creeze o situație materială, să-și facă o carieră, în ideea că vor veni și copiii la „momentul potrivit”. Se pare că momentul pe care l-au ales ei era total nepotrivit. De fapt, era prea târziu. Unul dintre cele mai vizibile efecte ale avortului și-a făcut simțită prezența. Probabil mai erau și altele, dar pe acesta i l-a  spus tatălui meu cu tristețe: „Am făcut greșeala vieții mele și regret foarte mult. Să nu facă și alții ca mine.”

Azi dimineață am stat de vorbă două ore cu un prieten. După ce am vorbit despre problemele existențiale ale tinerilor, a ajuns, nu știu cum, să facă cu voce tare calcule referitoare la profesia pe care o va practica după terminarea facultății și la salariul destul de mic pe care îl va avea. Se gândea cum își va întreține o familie, câți copii ar putea crește cu banii respectivi, de parcă ar fi fost un schimb între apariţia copiilor şi contul său, iar în final a ajuns la concluzia că e cam greu să crești copiii în zilele noastre, așa că mai bine nu-i mai naști.

Numai că viața nu e un calcul pe care îl facem noi şi numai noi, și aici se sparge acest balon de săpun pe care și-l construiește omul. I-am dat exemple de familii cu mulți copii care se descurcă fără să aibă prea mulți bani, pentru că, până la urmă, asta nu ține de un standard, ci de modul în care sunt gestionați banii, de ceea ce înseamnă a avea, a împărţi şi a împărtăşi, a dărui şi a primi, a te mulțumi cu ce ai şi a mulţumi. La final a remarcat singur că acei oameni sunt fericiți pentru că dincolo de toate greutățile știu să se bucure unul de altul.

După-amiază mă plimbam prin oraș. Nu mă grăbeam, așa că eram atentă la locurile prin care treceam. La un moment dat am observat că în fața unei biserici, pe o bancă, stătea o mamă cu un copil în cărucior și îi dădea să mănânce o banană. M-am uitat la ei, mama mi-a zâmbit cu bunătate, iar copilul s-a uitat oarecum uimit din căruciorul care era cumva cu fața către mine. I-am privit puțin și după aceea m-am dus spre ei. I-am cerut voie mamei să mă joc puțin cu copilul. Era unul din cei mai ferciți copii pe care i-am văzut vreodată, fără să exagerez. M-a uimit bucuria, puritatea de pe chipul lui, și mai ales faptul că a vrut să stea în brațele mele, pentru că de obicei copiii plâng. Deși eram o persoană total străină m-a strâns în brațe tare-tare și timp de vreo 5 minute n-a mai fost nimeni decât eu cu el, îl învârteam, îl ridicam în sus, era fericit. Râdea și mă privea mereu în ochi. Era minunat, dar la un moment dat obosisem amândoi. L-am lăsat în cărucior și am întrebat-o pe mama care e explicația pentru felul lui de a fi. Mi-a zis că îl împărtășește des, că se roagă pentru el, că ea se spovedește, lucruri firești pentru o mamă care ține la sufletul copiilor ei.

După aceea am încercat să-i aflu povestea. Are 30 de ani, e căsătorită și are trei copiii pe care îi crește cu greutăți materiale. Se bucură de ei și are certitudinea că Dumnezeu le va purta de grijă. Mi-a plăcut liniștea pe care o avea, faptul că era împăcată cu ea însăși, cu oamenii, cu ce i-ar putea aduce ziua de mâine. Nu mi-a cerut nimic, mi-a spus doar că s-ar bucura dacă s-ar găsi cineva care să mai stea cu copiii ca să poată lucra. Îmi era atât de dragă că m-aș fi oferit eu...

Se spune că mult mai important decât problemele pe care le întâmpină omul în viață este modul în care le depășește. Avortul pare adeseori o soluție simplă, dar este un eșec pentru familie, pentru părinți, pentru copii. Soluția reală este asumarea responsabilității și acceptarea faptului că lucrurile nu depind doar de noi înșine, că e Cineva acolo sus care știe cu ce rost vin toate. Atunci, pe copil, dorit sau nedorit, aşteptat sau neaşteptat, sănătos sau cu probleme de sănătate, îl simţim ca ceea ce este totdeauna: un dar al vieţii, o viaţă dăruită lumii. Unic şi minunat, pentru noi şi pentru întreaga lume. Un dar a cărui naştere s-a încredinţat părinţilor. Atâta încredere are Dumnezeu în ei!

Fragmente din România reală /1/ – Avorturi forţate în centrele de plasament

Foto: Ioana Rusnac

Alexandra Nadane

În primul număr al revistei „Pentru viaţă” a apărut un articol cu titlul „În România se fac avorturi forţate”. Unii dintre cititori au considerat că este o exagerare: ”Cum să se facă avorturi forțate când România este o țară liberă și democrată?” Din păcat, situaţia descrisă acolo nu este reprezentativă decât pentru o parte din avorturile forțate din țara noastră. Din acest motiv am hotărât publicarea unei serii de articole despre rănile României reale, o Românie pe care nu o cunoaştem, o ignorăm sau chiar ne gândim că nu poate arăta chiar aşa de rău.

Ştiu că de multe ori s-au spus multe lucruri negative despre România şi nu s-au oferit soluţii, rezultatul fiind o lamentare inutilă sau renunţarea de a face ceva pozitiv. Nu doresc să continui astfel de informări ineficiente. Rostul acestei serii de articole este să conştientizăm câteva adevăruri incomode, pe care majoritatea nu le cunoaștem, și să căutăm împreună portiţe de ieşire. Iar dacă nu vom găsi soluții concrete, măcar să luăm atitudine, pentru că așa se va produce schimbarea, în timp.

Revenind la afirmația de mai sus, o întăresc cu toată fermitatea: „DA! În România se fac avorturi forţate”.

Sunt părinţi care îşi duc copiii pe sus în cabinetul ginecologic, cu speranţa că viitorul fetei lor va fi unul fericit şi lipsit de probleme. Efectele sunt de multe ori tragice: adolescentele sunt afectate emoţional pentru toată viaţa, mai ales când ele sunt conştiente de ceea ce sunt obligate să facă și ar dori din tot sufletul să nască acel copil.

Dacă aceasta se întâmplă în familii în care părinții își iubesc copiii, gândiți-vă ce se întâmplă cu fetele însărcinate care nu se află într-o familie iubitoare!

În centrele de plasament, de pildă, avortul este văzut ca fiind cea mai bună soluţie pentru ca totul să rămână ascuns de structurile superioare, iar responsabilii locali să nu aibă probleme.

Când intri în majoritatea centrelor de plasament de stat te izbeşti de durere. Te întâmpină feţe triste, vezi copii care dorm pe scaune sau adorm în braţele tale, în timp ce vorbesc cu tine, datorită efectelor bromurii pe care tocmai au primit-o ca „tratament”. Centrul e unul dintre puţinele locuri în care există medicamente pentru durerea sufletului, pentru lipsa de dragoste, chiar şi pentru dorinţa de a te juca mai mult.

Zilele trecute m-am dus într-un centru pe care îl cunosc de mai mulți ani, după ce am aflat că o adolescentă a rămas însărcinată şi a decis să păstreze copilul, iar cei de la centru au ameninţat-o că o vor da afară dacă își menţine decizia. Cu câteva zile înainte discutasem cu ea despre ce ar face într-o asemenea situaţie, pe atunci ipotetică, şi mi-a spus că îşi doreşte un copil şi că va face tot ce îi stă în putinţă ca să-i fie bine. Acum lucrurile arătau cu totul altfel. În ziua următoare avea programare la avort. O convinseseră să-şi schimbe atitudinea.

Am stat de vorbă cu ea. Era liniştită şi împăcată. Mi-a spus că cei din conducerea centrului au ameninţat-o că o vor da afară, dar că ea îşi doreşte să păstreze copilul şi îşi asumă orice consecință a acestei decizii.

Am stat apoi de vorbă cu cei din conducerea centrului. Le-am spus de la bun început că reprezint o asociaţie care protejează drepturile adolescentelor însărcinate, că am aflat de cazul fetei şi că vom face tot posibilul să o sprijinim, chiar şi juridic dacă va fi nevoie, pentru că ceea ce fac ei se numeşte hărţuire. Când şi-au dat seama că situaţia poate ajunge uşor în faţa opiniei publice, ceea ce le-ar fi adus greutăți, au adoptat o atitudine cooperantă, spunând că sunt cu adevărat interesaţi să o sprijine şi că vor face tot ce le stă în putinţă, însă din punct de vedere legal trebuie să părăsească centrul. Mai târziu au chemat-o pe tânăra în cauză, i-au vorbit foarte frumos şi i-au spus că îi respectă decizia.

Cu siguranţă este o diferenţă între a-i spune fetei însărcinate că nu poate rămâne în centru cu copilul, conform normelor legale, şi ameninţarea că va fi dată afară. S-ar putea spune că nu au făcut decât să o informeze cu privire la prevederile legii, dar în realitate este vorba de o interpretare în sens abuziv, pentru că au folosit legea cu viclenie pentru a-şi ascunde interesului lor, primordial, în spatele prevederilor legale privind interesul celorlalți copii din centru.

Problema părea a fi rezolvată. Când am ieşit, cineva mi-a arătat încă două fete însărcinate. Una dintre ele intenţiona să facă avort în cel mai scurt timp, motivând că nu vrea ca acest copil să aibă parte de ce a avut ea până atunci. Cealaltă prefera să păstreze copilul, luptându-se cu presiunea din partea responsabililor centrului. Dar asta nu era totul. Realitatea este că foarte multe dintre fetele trecute de 15 ani din acel centru făcuseră cel puţin un avort, iar unele practicau prostituţia. Iar avortul era soluția pentru ca problemele să nu iasă la suprafață…

Concluzia despre avorturile în centrele de plasament? Dreptul la alegere, atât de invocat, este total inexistent în astfel de situaţii. Practic nu există alegere: ori faci avort, ori pleci pe stradă cu copilul, minoră, fără serviciu, fără casă, fără mâncare, fără nimic din ce ai nevoie tu, ca mamă, și copilul. După avort, fetelor le rămâne doar disperarea şi speranţa că într-o zi poate va fi altfel. Situaţii asemănătoare celei de mai sus se întâmplă probabil în multe centre de plasament, dar puţine fete au curajul să spună ceva.

Concluzia despre noi, cei din afara centrului, a venit și ea, îndată. Înainte să plec m-am întâlnit cu un copil pe care nu l-am mai văzut demult. După ce l-am strâns tare în braţe, pentru că mi-e foarte drag, m-a întrebat: „Alexandra, nu vrei să vii să lucrezi la noi? Sau nu neapărat aici, ci în oricare alt centru, pentru că m-aş muta oriunde, dar numai să fii tu acolo!”. Făcusem, cu câțiva ani în urmă, ca membră a unei organizaţii de tineret, voluntariat la acel centru.

Personalul centrului mi-a spus că, în perioada în care studenții făceau voluntariat, copiii aveau mai puține probleme. Mi-am amintit că cineva mi-a explicat odată că adolescenții se aruncă în cele mai periculoase relații, inclusiv sexuale, tocmai datorită lipsei de afecțiune reală. Se leagă lucrurile.

Poate că așa arată unul din elementele soluției în cazul avorturilor din centrele de plasament: voluntari care să ofere ceea ce personalul nu reușește. Prin aceasta nu acuz pe cei de acolo, căci cine știe câtă dragoste au oferit și cât au încercat să fie bine. Dar uzura cotidiană își spune cuvântul în timp. Și, de fapt, copiii de acolo nu sunt în mai mare măsură ai lor decât sunt ai noștri. Faptul că ei au un salariu nu ne scuteşte pe noi de responsabilitate. Aceşti copii, aceşti tineri ne vor aproape de ei, să-i ascultăm, să-i sprijinim, să le spunem un cuvânt bun şi uneori să-i îmbrăţişăm. Nu credeţi?

Acest fragment din România reală l-am scris pentru noi, cei din afara centrelor de plasament, care putem să fim alături de cei aflați acolo. Cu siguranță ar scădea numărul avorturilor forțate din centrele de plasament dacă dumneavoastră, cititorule, și prietenii dumneavoastră ați deveni prietenii unui centru de plasament!

Trebuie să mai spun că această cunoștință face parte dintr-o familie de 5 copii, romi, din care o parte sunt în centrul de plasament, iar o parte stau într-o casă părăsită în cele mai grele condiţii şi fără garanţia că în ziua următoare au ce să mănânce. Fratele cel mai mic ar fi trebuit să fie clasa a doua şi nu s-a dus deloc până acum. O altă soră care are 14 ani s-a apucat de prostituţie.

Cândva le-am propus să meargă cu toții într-un așezământ din provincie, unde există o masă caldă, au loc de dormit, pot merge la școală. Răspunsul lor a fost negativ. Într-un fel îi înţeleg. Prietenii, colegii şi puţinii oameni pe care îi ştiu sunt în București.

Am scris și această parte a istoriei lor pentru a fi cinstită - răul nu cuprinde doar pe unii ci, în diferite moduri, ne încearcă pe toți. Când este lângă noi, să nu ne iluzionăm că nu va ajunge și la noi. La aceste fragmente vizibile cred că soluția ar fi să facem binele împreună.