“Este cel mai vesel copil pe care l-ai cunoscut vreodată” De ce este fericit acest băiețel

de Richard Paul Evans, richardpaulevans.com

Numele de familie al lui Nathan Glad se potrivește perfect cu personalitatea lui (“glad”- “fericit”n.t.).

Conform spuselor părinților săi, băiatul este tot timpul fericit. Fericit și recunoscător. Însă este și foarte fragil. S-a născut cu osteogeneză imperfectă (boala oaselor de sticlă) ceea ce înseamnă că oasele lui au densitatea asemănătoare cu cea a pastelor nefierte. La naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire și în timp ce mama sa era în travaliu, bunicii se pregăteau de înmormântare. În mod miraculos, Nathan a supraviețuit, chiar dacă s-a născut cu 26 de oase rupte. O minune și mai mare a făcut ca el să ajungă la vârsta de 8 ani.

Dacă sunteți de părere că Nathan are parte de o viață plină de greutăți, aveți dreptate. Deși cântărește mai puțin de 12 kilograme, oasele picioarelor nu îi pot susține greutatea corpului, așa că este tot timpul dependent de scaunul cu rotile. Odată fratele său de doi ani l-a lovit cu ușa și i-a fracturat femurul. Părinții săi estimează că până acum băiatul a suferit aproape două sute de fracturi. (Medicul lor de familie a fost nevoit să elibereze o scrisoare medicală pentru ca părinții lui Nathan să nu mai fie acuzați de maltratare de fiecare dată când îl duc la spital.) La fiecare fractură nouă, Nathan îndură dureri extrem de puternice.

Bineînțeles, trebuie să luăm în calcul și suferința emoțională. De exemplu, atunci când le aude pe fete râzând de el sau când lumea se holbează la el și îl arată cu degetul sau când se simte umilit de faptul că încă are nevoie de ajutor pentru a merge la toaletă.

Cu alte cuvinte, Nathan ar avea toate motivele să se plângă de soartă sa. Și totuși nu o face. De fapt, este destul de recunoscător pentru toate acestea, lucru dovedit de zâmbetul său care rareori îi dispare. Când avea trei ani și jumătate i-a întrebat pe părinți dacă se poate ruga. În mod remarcabil, primul lucru pe care l-a spus a fost: “Doamne, îți mulțumesc pentru corpul meu”. Mai mult decât atât, potrivit mamei sale, Rachel Glad, primul sau cuvânt a fost “mulțumesc”.

“Nathan spune în fiecare zi că astăzi este cea mai bună zi din viața lui”, a declarat mama sa. “Este cel mai vesel copil pe care l-ai cunoscut vreodată și, credeți-mă, are mai multe motive să se plângă decât oricine altcineva.”

“Nathan este recunoscător”, a adăugat tatăl său, Ryan Glad. “Milioane de oameni sunt nemulțumiți că nu au corpul perfect sau că nu sunt suficient de frumoși, dar Nathan este recunoscător pentru simplul fapt că are un corp. Cred că din acest motiv este atât de fericit.”

Nathan nu își pune problema să vadă jumătatea plină a paharului sau pe cea goală, el pur și simplu se bucură că există un pahar.

Aesop ne învață că recunoștința este o caracteristică a sufletelor nobile – este adevărat. Suflete nobile ca cel al lui Nathan Glad. Nobil și fericit. Uităm adesea că fericirea nu este rezultatul binecuvântărilor de care avem parte, ci este mai degrabă rezultatul conștientizării acestor binecuvântări. Într-adevăr, nu există oameni mai nefericiți decât aceia care nu conștientizează binele din viețile lor.

Recunoștința este o spirală ascendentă rară. Când ești recunoscător pentru ceea ce ai, apar alte lucruri pentru care să fii recunoscător. Studiile au arătat că recunoștința crește nivelul de bunăstare, fericire, energie, sănătate și empatie. Persoanele recunoscătoare dorm mai bine, fac față mai ușor provocărilor, au relații mai bune cu ceilalți, nu suferă de depresie sau stres. S-a dovedit din punct de vedere medical că recunoștința reduce tusea, durerile de cap, de stomac și de gât. Altfel spus, persoanele recunoscătoare duc vieți mai bune decât ceilalți.

Cum facem să devenim mai recunoscători? La fel cum am învăța să cântăm la pian. Cu determinare și exercițiu. Mulți nu își dau seama că recunoștință nu este doar o emoție involuntară, ci o abilitate care poate fi învățată și cultivată în mod deliberat. Așadar, dacă nu sunteți recunoscători, vă privați singuri de beneficiile pe care vi le-ar aduce recunoștința. Dacă alegeți să fiți recunoscători, asemeni lui Nathan, vă veți fi recunoscători pentru alegerea făcută.

Traducere: Daniela Sandu

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

„Nu cumva apa din izvor e bună pentru pești?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

În primăvara anului 1995 Eleni Konstandoulaki, din Hania (insula Creta), absolventă a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad, mi-a povestit următoarea întâmplare pe care mi-a confirmat-o şi a completat-o în anul următor Dragana Simic din Serbia, studentă la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Atena. Aproape de Novi Sad se află vestita mănăstire de maici de la Jazak (episcopia Srem). În iarna anului 1983 această sfântă mănăstire a trecut printr-o mare primejdie. Regimul ateu, la putere în acea vreme, a încercat să desfiinţeze mănăstirea, aruncând otravă în reţeaua de alimentare cu apă a mănăstirii. Atunci Părintele Porfirie i-a dat telefon imediat maicii stareţe a acelei mănăstiri. I-a spus toate amănuntele despre planul ucigaş ce începuse a fi aplicat şi a sfătuit-o să caute în altă regiune apă pentru nevoile mănăstirii. Ba chiar i-a spus unde se afla un izvor, într-o pădure din apropiere. De atunci mănăstirea ia apă doar din acel loc.

Trebuie spus că Părintele Porfirie nu a fost niciodată în Serbia. Totuşi, în acele momente, cu dumnezeiescul Har, s-a aflat chiar în acel loc. Deşi se afla la Oporos, de unde telefona, a călătorit cu duhul sute de kilometri, până în regiunea Srem, chiar în inima Serbiei. Acolo a văzut totul atât de limpede, încât cunoştea şi descria amănunţit regiunea respectivă. Şi aceasta tocmai fiindcă Bătrânul Porfirie, ca părinte duhovnicesc, iubea mult şi respecta mănăstirile şi, în special, pe cele de maici. Se ruga necontenit, zi şi noapte, pentru obştile monahale şi pătimea împreună cu ele, când se aflau în primejdie sau la necaz.

După această minunată întâmplare, cuviosul părinte a continua să vorbească la telefon cu Mănăstirea Jazak. Maicile şi stareţa îl îndrăgeau şi aveau pentru sfinţia sa o evlavie neţărmurită. În ce îl privea, deja le cunoştea bine pe maici, le ştia sufletul şi vorbea cu stareţa despre fiecare în parte. Fusese foarte impresionat de personalitatea unei maici care era arheolog şi care avea o memorie foarte bună. Bătrânul care, aşa cum vom vedea mai departe, avea darul străvederii, îi indicase acelei maici un loc lângă podul cel mare aflat la intrarea în Belgrad unde, în adâncul pământului, se aflau obiecte de mare valoare, ce datau din epoca preistorică.

Scrisoarea următoare cuprinde o altă descriere amănunţită a acestui minunat mod de comunicare al Părintelui Porfirie cu fiii săi duhovniceşti şi cu oamenii pe care îi iubea, îi ajuta şi îi apăra cu rugăciunile sale. Este o scrisoare datată 18.02.1993, pe care ne-a trimis-o maica Theodosia, stareţa Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Theodori din Kalavryta. Stareţa Theodosia povesteşte:

„În primăvara anului 1985, aflându-mă în Mănăstirea Sfinţilor Theodori din Kalavryta, într-o noapte cam pe la ora două şi jumătate, am auzit pe cineva săpând puţin mai departe de geamul chiliei mele, în curtea mănăstirii. Ca să văd mai bine ce se întâmplă, am stins lumina în chilie, m-am uitat pe fereastră în curte, unde am văzut o lanternă ce se stingea şi se aprindea întruna. Atunci m-am rugat Sfinţilor noştri făcători de minuni să ne apere. Am verificat ferestrele şi porţile subrede ce dădeau în curtea mănăstirii năruite, ca nu cumva să intre cineva înăuntru şi, după ce m-am încredinţat că domnea liniştea, m-am întors în chilie.

Dimineaţa aveam Sfânta Liturghie. Chiar când mă pregăteam să mă duc la biserică, pe la ora şase dimineaţa, sună telefonul. M-am gândit că era vreun suflet necăjit care avea vreo problemă – lucru care de altminteri se întâmpla destul de des – şi am ridicat receptorul. Spre marea mea uimire am auzit aceste cuvinte:

-         Ascultă, fiica mea, sunt Părintele Porfirie. Să nu ieşi afară dacă auzi pe cineva săpând, căci ai putea fi atacată. Bagă de seamă că nişte oameni îndrăciţi dau târcoale mănăstirii.

-         De ce sapă? Au găsit ceva, părinte? Am întrebat eu.

-         Nu, copila mea, fiindcă le-au luat alţii mai înainte, zise părintele.

-         Părinte, aţi fost vreodată aici la noi, la mănăstire? l-am întrebat.

-         Nu, fiica mea, dar acum sunt acolo. Întreabă-mă ce vrei.

Aşadar, folosindu-mă de această ocazie, l-am întrebat despre o peşteră de mare însemnătate istorică, aflată lângă mănăstirea noastră.

Chiar lângă mănăstire se află o peşteră, unde vieţuiseră primii călugări, înainte de a se ridica mănăstirea, în secolul al XI-lea. Istoria menţionează chiar minuni ce s-au săvârşit în acest loc. Aşadar, i-am rugat pe ciobanii din satul învecinat să nu-şi mai adăpostească animalele acolo, aşa cum obişnuiau să facă înainte să mergem noi în acel loc, în vremea când mănăstirea era pustie. Chiar le-am propus să le dăm materiale ca să-şi ridice un şopron puţin mai încolo, unde să-şi adăpostească animalele. Ţăranii însă nu au vrut, spunând că animalele lor s-au obişnuit acolo şi de aceea nu voiau să schimbe locul.

Aşadar, fiindcă exista această peşteră l-am întrebat pe Părintele Porfirie:

-         Părinte, ne sfătuiţi să facem din peşteră o bisericuţă?

-         De care peşteră zici, că aveţi două? De cea în care au vieţuit primii călugări? M-a întrebat părintele.

-         Da, părinte.

-         E bine să o faci bisericuţă, fiica mea, căci peştera este sfinţită. Dar te-or lăsa sătenii? Nu se vor împotrivi?

Am rămas încremenită de uimire cu telefonul în mână, auzind ce-mi spunea.

Trebuie să mai spun că, într-adevăr, există două peşteri, dar noi nu o văzusem pe cea de-a doua, deşi ne instalasem în mănăstire de mai bine de un an. Ciobanii din regiune au fost aceia care ne-au spus că mai există încă o peşteră.

În timp ce eu rămăsesem  încremenită de uimire, îl aud pe Părintele Porfirie zicându-mi:

-         Peşti, maică stareţă, peşti!

-         Ce peşti, părinte? îl întreb eu.

-         Fiica mea, nu cumva apa de izvor e bună pentru peşti? Dă aşadar oamenilor să mănânce peşte. Vor veni vremuri grele!

Şi, într-adevăr, când ne instalasem la mănăstire, dusesem apa pentru analize la laboratorul de chimie din Patra. Această apă curge din belşug din cele două izvoare din curtea mănăstirii şi voiam să aflu dacă e bună de băut şi îndeajuns pentru nevoile mănăstirii şi ale vizitatorilor ce ar fi venit aici să se închine. Într-adevăr, apa s-a dovedit curată şi potrivită şi pentru pescărie. Totuşi, n-am putut să facem păstrăvăria dorită înainte de a le adăposti pe maici, din pricina cheltuielilor mari de renovare a mănăstirii surpate şi arse, care timp de unsprezece ani fusese transformată în stână de oi, cheltuieli pe care a trebuit să le facem când, în anul 1984, Episcopul locului, ne-a chemat să deschidem mănăstirea. De altminteri ne aveam nici cel mai mic ajutor material şi nici sprijin moral. Însă sfinţii făcători de minuni şi rugăciunile sfântului Părinte Porfirie, ne-au ajutat să facem în cele din urmă două bazine pentru păstrăvi şi somon. Astfel au fost hrăniţi şi mulţi dintre suferinzii găzduiţi la mănăstire.

Simţeam intens prezenţa Părintelui Porfirie, fiindcă de câte ori aveam o nedumerire, vorbeam cu sfinţia sa, care ne dădea cea mai bună soluţie. Odată, când am vorbit cu sfinţia sa la telefon, mi-a spus:

-   Fiica mea, ai de dat o luptă, dar nu te teme. În fiecare seară mă rog împreună cu tine.

Trebuie să mai spun că nu mă întâlnisem niciodată cu Părintele Porfirie şi nici nu-l văzusem vreodată, ci doar ce auzisem de la alţii că avea darul străvederii. Niciodată nu mai vorbisem cu sfinţia sa la telefon până atunci, aşa că m-am mirat cum de ne ştia aşa de bine pe noi şi problemele noastre. De unde găsise numărul nostru de telefon?

De aceea am sunat-o pe stareţa altei mănăstiri, care îl cunoştea pe Părintele Porfirie şi am întrebat-o:

-         Nu cumva, maică stareţă, i-aţi dat Părintelui Porfirie numărul nostru de telefon?

-         E oare nevoie să i-l dau? Doar mintea Părintelui Porfirie este ca un televizor, mi-a spus maica stareţă.

Odată mă aflam împreună cu câteva maici în vizită la o altă mănăstire. Fiindcă avea să-mi spună ceva important şi urgent, Părintele a sunat acolo, a cerut să-mi vorbească şi mi-a spus:

-   Să-i laşi să vină la tribunal pe cei cinci oameni care vor să depună mărturie în legătură cu hotarele  mănăstirii voastre. Adevărul trebuie spus, iar tu trebuie să aperi cele ce aparţin mănăstirii, fiindcă vin vremuri grele, iar lumea va trebui să capete ajutor de la mănăstiri.

Într-adevăr erau cinci oameni bătrâni care, recunoscători mănăstirii, îmi cereau stăruitor să îi chem să spună adevărul în privinţa unei nedreptăţi ce se făcuse mănăstirii. Aşa am şi făcut, iar mănăstirii i s-a făcut dreptate.

La puţin timp după aceea, internată fiind într-un spital din Atena unde medicii hotărâseră să mă opereze, am cerut să ies puţin şi m-am dus la Părintele Porfirie, pe care atunci l-am cunoscut prima oară personal. Stătea cu ochii închişi, fiindcă era foarte bolnav. Când am intrat toţi vizitatorii în camera lui, mi-a făcut semn cu mâna, deşi avea ochii închişi. Nu putea nici să vorbească. Am îngenuncheat lângă patul său, iar sfinţia sa mi-a făcut de trei ori semnul crucii deasupra capului, apăsându-mă cu putere. Apoi mi-a dat două cruciuliţe de la Muntele Athos. După ce m-a binecuvântat, am plecat, dar părintele nici atunci nu şi-a deschis ochii. Când m-am întors la spital, s-a constatat că nu mai trebuia să mă operez.

Câteva zile mai târziu mi-a spus la telefon:

-         Înainte să mor, aş vrea să vin la mănăstirea ta, dar nu ştiu dacă poate trece o maşină mică.

-         Ştiţi pe unde trebuie să veniţi, părinte? l-am întrebat.

-         Mă întrebi dacă ştiu, sărmana de tine. Ci fiindcă drumul e plin de gropi, iar maşina mică, de aceea te întreb dacă poate trece maşina, îmi răspunse părintele.

Cred că şi la Mănăstirea Maici Domnului din Varnakova (Dorida), unde ne aflăm acum, tot părintele ne-a îndrumat, la rugăminţile mele, fiindcă nimeni nu auzise pe atunci de această mănăstire. Părintele Porfirie însă o cunoştea bine şi chiar o vizitase.

Nutrim aşadar mare recunoştinţă pentru Părintele Porfirie. Fie aşadar ca rugăciunile şi apărarea sa să ne însoţească mereu pe noi toţi, aşa cum ne-a promis cu două zile înainte de a se muta la ceruri, din Kafsokalivia. Să ne învrednicească Harul şi Mila Preabunului nostru Dumnezeu ca, atunci când va veni şi pentru noi sfârşitul acestei vieţi pământeşti, să ne întâlnim, fie şi de departe, în Patria noastră cerească.”

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

Predica la Duminica vindecării celor zece leproşi / Pr. Constantin Coman: Despre recunoştinţă şi îndreptăţire

Ev. Luca 17, 12-19

În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

          Ap. Coloseni 3, 4-11

Fraţilor, când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi, Hristos.

Pr. Constantin Coman: Vindecarea celor zece leproşi. Despre recunoştinţă şi îndreptăţire

R. Rădulescu: Zece leproşi se vindecă după ce Îl întâlnesc pe Mântuitorul Hristos. Vindecarea nu este imediat evidentă. Mântuitorul Hristos îi trimite la preoţi, pe cei zece leproşi, iar Evanghelia ne spune că, pe drum se află curăţaţi, se vindecă. Părinte profesor Constantin Coman, de ce îi trimite Mântuitorul Hristos la preoţi? De ce nu face o vindecare pe loc, dintr-o dată, de ce nu-i curaţă de lepră urâtă, care-i alungase din mijlocul comunităţii lor? De ce îi trimite pe leproşi spre preoţi, spre liderii religioşi ai comunităţii?

Pr. Coman: Pur şi simplu pentru că aceasta era practica rânduită de legea veche-testamentară. În cartea Levitic, în capitolele 13-14, unde sunt consemnate reglementările privind lepra, se spune că dacă un bolnav de lepră constată că s-a însănătoşit, trebuie să meargă să se arate preoţilor, pentru ca aceştia să confirme vindecarea, iar în urma confirmării să fie reprimiţi în societate. Prin urmare, Mântuitorul Hristos Se supune prevederilor legii şi îi trimite pe leproşi să se arate preoţilor, ca şi cum ar fi fost vindecaţi. Surprinzător este modul în care se desfăşoară acest lucru. Mântuitorul nu le spune că s-au vindecat de lepră, nici că se vor vindeca, ci îi trimite doar să se arate preoţilor. Sare peste nişte etape. Nici leproşii nu întreabă nimic, ci se pornesc fără ezitare să se arate preoţilor, semn că s-au încrezut în cuvântul Domnului prin care-i trimitea! Au arătat, aşadar, credinţă.

R. Rădulescu: Aflăm că unul dintre ei nu era iudeu, deci n-ar fi trebuit să se supună legii iudaice. Era samarinean. Era tocmai acela care se întoarce la Hristos. Şi pe el îl trimite la preoţi, dar se întoarce pentru că el nu cunoştea legea sau este mânat înapoi de recunoştinţă, despre care este vorba în Evanghelia de astăzi.

Pr. Coman: Înainte de a vă răspunde la întrebare, daţi-mi voie să constat că, leproşi fiind, samarinenii şi iudeii stăteau împreună, se înţelegeau. Sănătoşi fiind, nu reuşeau să se înţeleagă, se duşmăneau. Lucrul acesta este semnificativ şi ni se întâmplă, deseori, şi nouă, celor de astăzi. Suferinţa, necazul şi boala ne unesc, în timp ce starea de bine şi de sănătate ne desparte.

Nu putem în nici un fel să acceptăm o astfel de erminie, din moment ce, Sfântul Evanghelist Luca şi Mântuitorul Însuşi punctează clar motivul pentru care s-a întors leprosul samarinean. Aici este motivaţia şi cheia evenimentului: că, din zece leproşi care s-au vindecat în chip minunat, numai unul s-a a întors să dea slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumească. Ceilalţi nouă, deloc întâmplător de acelaşi neam cu Iisus, nu s-au întors să-I mulţumească.

R. Rădulescu: Ce-i împiedică pe ceilalţi nouă leproşi să facă acelaşi lucru? Din zece leproşi vindecaţi, unul singur este recunoscător!

Pr. Coman: Proporţia este semnificativă pentru cât de rară este recunoştinţa! Putem da şi noi mărturie astăzi, după cum putem găsi mărturii în toate timpurile, referitoare la lipsa de recunoştinţă. Cazul leproşilor vindecaţi nu este o excepţie. Tocmai de aceea este citat, pentru că este exprimată aici o atitudine cu mare răspândire printre oameni. Recunoştinţa este foarte rară. Nu numai iudeilor le era greu să fie recunoscători. Oricărui om îi este greu să fie recunoscător. Putem investiga atitudinea celor zece leproşi pentru a avansa eventuale explicaţii ale acestei atitudini, în general. De ce sunt nerecunoscători iudeii? Tema aceasta o întâlnim cu mai multe prilejuri. Mântuitorul Hristos o pune în discuţie deseori.

Iudeii beneficiaseră, de-a lungul istoriei lor, de foarte multe daruri, chiar de privilegii din partea lui Dumnezeu. Şi profeţii vechi-testamentari, ca şi Mântuitorul, reproşează iudeilor lipsa de recunoştinţă pentru poziţia specială de care s-a bucurat acest popor, în raport cu celelalte neamuri în faţa lui Dumnezeu. Ingratitudinea poporului ales – aceasta nu înseamnă că dacă alt popor era ales ar fi fost în mod necesar mai recunoscător - este în atenţia Mântuitorului Hristos şi pentru faptul că aceasta era un indicator al calităţii raportării lui la Dumnezeu.

Cred că un prim posibil răspuns ar fi tocmai starea de îndreptăţire, pe care o extrag iudeii din familiaritatea lor cu Dumnezeu. În cazul concret al celor nouă leproşi familiaritatea lor cu Tămăduitorul, întemeiată pe faptul că erau de acelaşi neam. O binefacere venită din partea cuiva familiar este îndreptăţită: „Dacă tata nu-mi face un bine, atunci cine să mi-l facă?! Iar dacă-l face, îl face pentru că trebuie să-l facă! Este tată, prin urmare, nu mai este nevoie să-i mulţumesc! O face în virtutea relaţiei noastre de apropiere sau chiar a datoriei lui de tată“. În acelaşi sens, străinul putea gândi: „Dacă un străin, care nu are nicio obligaţie faţă de mine, ba mai mult, chiar face parte dintr-un neam care duşmăneşte neamul meu, îmi face un bine, atunci simt nevoia să-i mulţumesc!“.

Oricum, îndreptăţirea este obstacolul principal în calea recunoştinţei. Când omul găseşte motiv să se îndreptăţească pe sine, alungă disponibilitatea de a fi recunoscător. Aici se pune în discuţie o stare care ar trebui să-i definească pe oameni, nu numai atunci când se fac bine în chip minunat de boli incurabile, ci şi atunci când sunt sănătoşi. Este vorba despre atitudinea de permanentă recunoştinţă a omului faţă de Dumnezeu, Creatorul lui şi al lumii în care trăieşte, dar şi Cel ce susţine continuu totul în existenţă şi îl ridică pe om ori de câte ori cade.

R Rădulescu: În cazul de faţă avem de-a face cu o evidenţă. S-au vindecat de lepră, o boală de care nu se vindeca decât foarte rar un om. Samarineanul se întoarce nu numai să mulţumească Binefăcătorului, pe care-L are în faţă, ci-L slăveşte pe Dumnezeu, mulţumeşte şi pe verticală, să spunem. Problema recunoaşterii pe verticală este dificilă din perspectiva omului de astăzi, a omului modern, pentru că binele care i se întâmplă în viaţă poate fi rezultatul acţiunilor personale. Atunci când cineva mă ajută, este limpede că trebuie să-i mulţumesc, să-i fiu recunoscător. Dar lui Dumnezeu de ce să-I fiu recunoscător, de vreme ce eu sunt stăpân pe propriile mele acţiuni şi gândesc că binele este rezultatul acţiunilor mele?!

Pr. Coman: Domnule Remus, evaluată din perspectiva Evangheliei Bisericii noastre, această atitudine, pe care tocmai aţi descris-o dumneavoastră, este amăgitoare, este falsă, chiar dacă mulţi, într-o oarecare complicitate, o consideră a fi legitimă. Noi mărturisim contrariul şi trebuie să spunem lucrul acesta cu tărie! Chiar dacă acest contrariu nu se bucură de evidenţă exterioară de care vorbeaţi. Facem această afirmaţie, incriminând, în egală măsură, orbirea şi îngroşarea simţirii şi a înţelegerii celor care sunt exponenţii celeilalte opinii şi perspective. Cine nu-L vede pe Dumnezeu, în această lume şi în această creaţie, ca origine, cauză, început, principiu, sens şi susţinere, în opinia teologiei Bisericii şi a Evangheliei Mântuitorului, se amăgeşte cumplit, se înşală! Îmi daţi prilejul să spun o constatare pe care am făcut-o de-a lungul experienţei mele de preot. Omul fuge de Dumnezeu. Fuge de Dumnezeu pentru că are ispita existenţei autonome, vrea să-şi fie sieşi stăpân. Între altele şi pentru că nu poate duce starea de recunoştinţă. Neputinţa se datorează stării lui de cădere, păcatului în care se află.

R Rădulescu: Părinte profesor, acceptăm ca şi credincioşi această viziune. Dumnezeu este bun, ne ajută, ne susţine. Trebuie să-I fim recunoscători? Are Dumnezeu nevoie de recunoştinţa noastră?

Pr. Coman: Nu are nevoie, dar se bucură.

R Rădulescu: Dar este afectat de nerecunoştinţa noastră?

Pr. Coman: Nu este afectat în sensul în care ar suferi vreo micşorare, cum spun Părinţii Bisericii. Dar este afectat în sensul în care în loc să Se bucure, Se întristează. Noi mărturisim credinţa că între Dumnezeu şi oameni există o relaţie interpersonală vie, dinamică, reală. Dumnezeu nu este un principiu, o idee, o entitate imuabilă, ci este o comunitate de Persoane iubitoare. În Sfintele Evanghelii avem nenumărate situaţii în care este ilustrată bucuria lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte, de exemplu. Să ne amintim pilda Fiului risipitor. Bucuria este motivată nu de faptul că cineva îşi arată recunoştinţa fiindcă era dator, după cum nici întristarea nu este provocată de faptul că cineva nu-şi împlineşte această datorie, ci bucuria este motivată de faptul că, printr-un astfel de pretext se activează relaţia dintre cei doi, se dă conţinut pozitiv acestei relaţii. Este sensibil acest aspect, dar este esenţial.

Recunoştinţa – sau orice alt sentiment la adresa cuiva – înainte de a fi exprimată, este o stare lăuntrică a respectivului. În mine se naşte un gând bun la adresa cuiva. Mă cuprinde o stare bună care-l are drept cauză pe cel care m-a ajutat în vreun fel. Starea aceasta se constituie într-un conţinut bun al relaţiei dintre noi. În starea de recunoştinţă, ce poate cuprinde sufletul meu până la a-l copleşi, îl cuprind pe cel care mi-a făcut bine, îl aduc, îl actualizez înlăuntrul meu. Mă unesc cu el. Închipuiţi-vă că, în felul acesta L-am aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, nutrind profundă şi nemăsurată recunoştinţa faţă de El pentru tot. Dumnezeu acest lucru îl urmăreşte, nu achitarea de o datorie, prevăzută în vreun cod de legi sau în vreo morală convenţională. Şi, bineînţeles, că exprimarea acestei stări de recunoştinţă, care ne-a umplut sufletul de El, Îl bucură pe Dumnezeu. Dacă eu vă fac un bine dumneavoastră, vă ajut într-o situaţie, iar dumneavoastră vă întoarceţi la mine şi-mi spuneţi: „Părinte Constantin, vă sunt recunoscător, vă sunt mulţumitor, dar nu numai că-mi exprim mulţumirea şi recunoştinţa, dar vă port în suflet pentru că m-aţi ajutat!“, în urma gestului meu, între mine şi dumneavoastră s-a activat o relaţie frumoasă, cu un conţinut real, frumos, îmbucurător. Eu, la rândul meu, spun în sinea mea: „Omul acesta sensibil şi recunoscător pentru gestul minor pe care eu l-am făcut pentru el, se gândeşte la mine şi gândul acesta îl umple de bucurie şi de recunoştinţă!“. Iată cum şi în mine se naşte un gând bun şi o stare îmbucurătoare care vă are ca subiect pe dumneavoastră. Şi eu vă port, măcar un timp, în sufletul meu, cu imaginea îmbucurătoare pentru mine a unui om recunoscător, sensibil, etc. Dacă la gestul meu de ajutorare, dumneavoastră nu răspundeaţi cu recunoştinţă, nu răspundeaţi în nici un fel, se pierdea mai întâi de toate întâlnirea noastră sufletească reciprocă: în dumneavoastră, prin starea de recunoştinţă pe care o nutreaţi în suflet, şi în mine prin starea de bucurie generată de exprimarea recunoştinţei. Ca să nu mai spun că, în situaţia în care eu observam că aţi fost nerecunoscător, se consemna un minus în relaţia dintre noi: gândul că sunteţi nerecunoscător şi neatent şi starea de întristare sau amărăciune, consecvenţa acestui gând.

Nu ni-L putem închipui pe Hristos Iisus aşteptând şi receptând recunoştinţa sau lipsa recunoştinţei, ca pe un gest de bună creştere sau de replică la schimb: ţi-am făcut un bine eşti dator să-mi dai ceva în schimb, măcar un „mulţumesc”. Dacă gestul Lui este, în ultima analiză, un gest de dragoste atunci recunoştinţa este un răspuns la acest gest de dragoste, iar lipsa recunoştinţei, absenţa acestui răspuns.

Lucrurile acestea sunt esenţiale din perspectiva Evangheliei, din perspectiva duhovnicească. Nu fizicul şi materialul, gesturile fizice, faptele în ele însele, ci receptarea lor în plan sufletesc, lucrarea lor în spaţiul relaţiei interpersonale. Noi, în majoritate, trăim, din păcate, într-o altă stare, într-o stare de suspiciune, de îndreptăţire, de meschinărie, de răutate, de bârfă, de judecată nesfârşită a tuturor; toate îngemănate, revendicate de o stare de decădere a omului, pe care eu o numesc îndreptăţire de sine. Îndreptăţirea de sine este starea cea mai de jos a omului. Este starea omului incapabil de iubire şi insensibil la provocarea iubirii. Este starea omului anerast, incapabil de iubire.

R. Rădulescu: Recunoştinţa este leacul?

Pr. Coman: Recunoştinţa este vârful existenţei! A fi recunoscător, înseamnă a exista la vârf! Cine vrea să existe la bază, să se îndreptăţească pe sine. Cine vrea să existe la vârf, să vâneze recunoştinţa şi mulţumirea. Fiecare dintre noi avem pentru ce şi către cine să ne exprimăm permanent mulţumirea şi recunoştinţa. Cine este recunoscător iese din sine spre celălalt, iar cel care se îndreptăţeşte pe sine, se închide în sine, asfixiant şi sinucigaş sufleteşte.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Botezul Domnului

APOSTOLUL

TIT 2, 11-14; 3, 4-7;

 Fiule Tit, harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune.

Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.

EVANGHELIA

MATEI 3, 13-17;

În vremea aceea a venit Iisus din Galileea, la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă îl oprea, zicând: eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Iar Iisus răspunzând, a zis către el: lasă acum, căci aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci Ioan L-a lăsat. Iar după ce s-a botezat Iisus, în clipa când a ieşit din apă, iată, cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată un glas din ceruri, care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care bine am voit.

*

IPS Bartolomeu Anania:

Veniţi fiecare cu bună cuviinţă să vă luaţi Aghiasma, aşa cum primiţi Anafura şi Sfânta Cuminecătură. Este un act de participare. Să nu se aştepte nimeni să o primească ambalată, ca la băcănie. Aghiasma este un lucru sacru, la ea se vine cu bunăvoinţă şi credinţă. Să veniţi cu credinţă! Aghiasma nu este o apă miraculoasă despre care se spune că poate să… Aghiasma este sfântă şi sfinţită, şi vă spun asta din prisma unui om bătrân care a stat în faţa minunilor săvârşite de Sfânta Aghiasmă pe care o ai în casă şi pe care o foloseşti la nevoie, fie gustând pe nemâncate, fie stropind casa. Aşa să o primiţi: cu credinţă, dragoste şi speranţă. Ascultă mai mult…

*

Părintele Dumitru Stăniloae:

Boboteaza este una dintre cele trei mari sărbători legate de Domnul Hristos. S-a încercat să se spună despre Sărbătorile de iarnă, dar de ce să sărbătorim iarna? Prin Naşterea Lui, Hristos a adus ceva nou în lume, ne-a scos din monotonia noutăţilor din lume. Prin Anul Nou, la 8 zile, Hristos a primit numele Lui de Iisus, a primit botezul după legea în care s-a născut, iar la Bobotează s-a botezat de la Sfântul Ioan Botezătorul, ca să arate că îşi însuşeşte toate ale noastre, ca să fie aproape de noi şi primind Botezul din apa Iordanului să arate că El este Unul din Sfânta Treime. Boboteaza este un anunţ al iubirii faţă de oameni a lui Dumnezeu arătată prin Fiul Său şi din puterea acestei iubiri ne botezăm noi. Primim puterea să ne iubim şi noi pe noi, aşa cum se iubesc Persoanele Sfintei Treimi. Primim puterea nu numai ca să ne iubim unul câte unul, ci să-i iubim pe toţi oamenii, pentru că fiecare poate deveni un Tu al nostru. Acesta este creştinismul – religia iubirii. Ascultă mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

De Praznicul Dumnezeieştii Arătări am cântat: "Astăzi firea oamenilor se sfinţeşte, astăzi Iordanul se întoarce înapoi, astăzi focul dumnezeirii am văzut pogorându-se." Nu am spus că în urmă cu 2000 de ani L-am văzut pe Hristos născându-se, că în urmă cu 2000 şi ceva de ani L-am văzut pe Hristos la apele Iordanului, ci astăzi. Am făcut aceasta pentru că la Dumnezeu este un veşnic prezent. De aceea, am auzit de multe ori spunându-se în Sfânta Scriptură că astăzi trebuie să mulţumeşti, să fii recunoscător, că astăzi trebuie să te întorci de pe calea păcatului pe Calea cea bună a lui Hristos. Spune Sfânta Scriptură: “Dacă astăzi auziţi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre ca poporul lui Israel în pustie.” Citind în Sf. Scriptură vedem ce înseamnă învârtoşarea inimilor poporului lui Israel, adică au văzut lucrurile Domnului, au văzut minunile lui Dumnezeu, căci cu mână tare a scos poporul din Egipt, i-a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, i-a hrănit, i-a adăpat, i-a călăuzit, le-a arătat atâtea minuni, şi totuşi au învârtoşat inimile lor şi s-au întors de la Dumnezeul cel adevărat la dumnezeul patimilor, la dumnezeul cel fără de viaţă şi şi-au făcut idoli. De aceea, în Sfânta Scriptură s-a scris că dacă vom auzi acest glas, să nu învârtoşăm inimile noastre, ci fiecare, cu recunoştinţă şi cu mulţumire să vină la Preabunul Dumnezeu. Omul stăpânit de egoism nu mai are timp să mulţumească, să fie recunoscător, de aceea se spune că astăzi recunoştinţa este o floare rară, pentru că omul nu vrea să se plece şi să recunoască prezenţa lui Dumnezeu în lume. Cel smerit recunoaşte, se pleacă şi mulţumeşte. Ascultă mai mult…

*

Părintele Constantin Galeriu:

Iubiţilor, să trăim spiritual această taină, această bucurie, peste toate necazurile. De atâtea ori ne aflăm în faţa unui om îndurerat de un chin greu - în familie, în persoana lui - dar un singur cuvânt şi o singură scânteiere de har deodată îi schimba durerea şi trăieşte în clipa aceea o deschidere a cerului în inima lui. Şi poţi să uiţi atunci durerea şi poţi să arunci, să o îneci şi măcar pentru o clipă să trăieşti arvuna aceasta a bucuriei cereşti, cu care poţi să birui pe urmă necazurile şi durerile; din acea clipă în care te-ai împărtăşit de un strop de apă sfinţită, de un cuvânt dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul şi Sângele dumnezeiesc simţi că ai primit o arvună a Învierii; a Învierii pentru viaţa de aici şi pentru viaţa cealaltă. Dar biruind şi începând de aici, cu această credinţă, nădejde şi putere harică pui noi şi mereu noi începuturi vieţii şi noi biruiri. Prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinta şi nedespărţită (Care S-a arătat la Iordan); pentru care ne rugăm şi noi să ne ţină nedespărţiţi în credinţă, în adevăr, în iubire, în lumină şi în bucurie divină şi inima senină. Cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Citeşte mai mult...

*

Troparul Bobotezei

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia

Consilierea în criza de sarcină ajută femeia, copilul și familia / 1 / ”Nu eram în stare să îi spun” - istoria Angelei

Deși proiectul Legii privind înființarea cabinetelor pentru consilierea în criza de sarcină a beneficiat de o largă acoperire mediatică, importanţa și beneficiile pentru femei, copii și familii a înfiinţării acestor cabinete nu reies din dezbaterile media şi nici din ştiri, multe dintre ele cu vizibilă tentă manipulatoare. 

Unele din cele mai puternice argumente în favoarea proiectului de lege vin chiar de la beneficiarele directe, femei şi mame, a căror viaţă poate fi schimbată decisiv în urma unei informări corecte despre toate aspectelor legate de sarcină. În mărturiile femeilor care au trecut prin trauma avorturilor întâlnim frecvent faptul că erau informate despre ce urmează să li se întâmple, nu ştiau ce înseamnă un avort şi ce urmări, complexe, are. Cele mai multe mărturisesc că nu ar mai fi făcut acest pas dacă ar fi ştiut ce presupune această procedură medicală și care sunt urmările ei, emoționale, fiziologice, familiale, sociale, religioase. 

Cum se explică această neștiință, în pofida informării despre care contestatarii proiectului de lege spun că este realizată suficient?

În momentul în care o femeie află că este însărcinată ea intră într-o perioadă în care sensibilitatea ei se accentuează şi devine foarte vulnerabilă. Atunci când apare presiunea celor din jur, a prietenului, a soţului sau a părinţilor pentru a face avort, în sufletul mamei ia naștere o stare de confuzie şi nelinişte, rezultat al contradicției între instinctul matern, care o îndeamnă să-şi protejeze copilul, pe de o parte, și presiunea şi uneori ameninţările celorlalţi, pe de altă parte. 

În această situaţie femeia caută pe cineva cu care să stea de vorbă, cineva neutru, care să nu aibă un interes direct și să o forțeze. Dacă nu găseşte această persoană printre cei cunoscuţi, începe şi caută pe internet. De exemplu, către acest blog, care nu are ca profil criza de sarcină, au fost direcționate mai mult de 1.000 de căutări pe acest subiect. Dar nici internetul nu îi oferă posibilitatea unei discuții informate și ample despre situația ei concretă. Așa se face că rușinea de a-și expune problema unor cunoscuți neutri și presiunea unor cunoscuți direct implicați conduc către imposibilitatea dezbaterii reale și lipsa de informare, favorizând decizii pripite care sunt regretate mai târziu. 

Pe când, în momentul în care femeii aflate în criză de sarcină îi este asigurt accesul la un cabinet de consiliere, cu personal calificat și neutru, neinvaziv în viața ei viitoare, ea ştie că poate merge acolo şi are cu cine să stea de vorbă, că va pleca de la ședința de consiliere mai sigură pe ea şi cu nişte soluţii practice. Doar așa se poate elibera în mod real de presiunea externă și poate ajunge la un echilibru necesar evaluării corecte a situației și a opțiunilor care îi stau în față. 

Mai jos veţi găsi un caz, fericit, al unei tinere care a fost sprijinită de cei dragi şi a ajuns să aibă o familie frumoasă după ce a depășit criza declanșată de sarcina neprevăzută și a dat naştere copilului. Sunt foarte multe tinere în situaţia ei, care nu au curaj, nu au susţinere, le este teamă şi ruşine de ceea ce vor spune ceilalţi şi atunci iau decizii greşite. Pentru ele şi pentru toate femeile din ţara asta, trebuie să existe cabinete de consiliere, aşa cum există în alte ţări europene. 

Vor urma, sub acest titlu, alte postări care surprind diferite aspecte ale crizei de sarcină, toate arătând necesitatea și beneficiile legii privind cabinetele de consiliere pentru criza de sarcină, nu la modul teoretic, ci prin cazuri reale.

Postările vor fi în principal materiale traduse, dar ar fi de mare folos ca și mame din România, care au trecut prin criza de sarcină, să își descrie experiența lor pentru a demonstra necesitatea cabinetelor de consiliere. Cazurile reale nu vor putea fi tăgăduite și legislatorii vor înțelege că este nevoie de consiliere pentru ca teama și incertitudinea să fie înlăturate.

Proiectul de lege privind înființarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia! Citiți aici textul proiectului.

”Nu eram în stare să-i spun” - istoria Angelei 

29 noiembrie 2004

La vârsta de 18 ani am rămas însărcinată. Mă gândeam să mă despart de prietenul cu care mă întâlnisem un an întreg. El era mereu ori drogat, ori beat, nu mai puteam să rabd, dar totuşi îmi era greu să-l pierd. Nu ştiu de ce am decis să mai facem „lucrul acela” ultima oară. După ce ne-am despărţit, am început să beau şi să fumez ca să uit de necaz. Slăbisem până la 45 de kg! Aveam permanent crize de nervi şi începusem să mă gândesc serios la sinucidere. Simţeam că pierd totul. Mama a fost disgnosticată cu cancer şi medicii i-au spus că mai are de trăit 3-6 luni. Ea însemna pentru mine cel mai bun prieten. 

După o lună am aflat că sunt însărcinată. La început nu m-am îngrijorat, am crezut s-a dereglat ceva din cauza stresului. M-am înşelat! Am făcut un test de sarcină, iar rezultatul a fost pozitiv. Nu-mi venea să cred, aveam doar 18 ani. Nu se poate, mai ales acum! Am cumpărat al doilea test – pozitiv, încă unul – iarăşi pozitiv, şi tot aşa de 11 ori. 

Nu eram în stare să-i spun nimic tatălui copilului! Nici măcar nu eram în stare să îl caut! Ar fi crezut că am făcut-o intenţionat, ceea ce nu e adevărat! Nu eram în stare să-i spun nici mamei. Ar fi distrus-o! Ar fi supărat-o şi i-ar fi fost ruşine şi ... ar fi murit. Ştiam că avortul nu era o soluţie. Peste 3 săptămâni trebuia să merg la Institut, la școală. Nu puteam în nici un caz să am grijă de copil! Chiar eu eram un copil! Şi cel puțin pentru o secundă m-am gândit că aş putea să-l dau la o Casă de copii, dar nu am putut să iau o astfel de decizie. Copilul meu nu va trăi cu străini! Ştiam că trebuia să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, orice s-ar întâmpla. 

În cele din urmă am prins curaj şi i-am povestit totul fostului prieten... tremuram de teamă. Credeam că-mi va râde în faţă. Nu a râs! Şi-a pierdut stăpânirea de sine, a început să plângă şi să mă implore să nu fac avort. Mi-a promis că va face totul pentru mine şi copilul nostru: va face rost de bani pentru doctor, pentru benzină, să mergem la spital, îmi va cumpăra haine pentru gravide şi tot ce trebuie! Am fost atât de fericită şi am privit pentru prima dată cu nădejde în viitor. După o săptămână ne-am împăcat. Îmi spunea că îi este dor de mine şi că a conştientizat că relaţia noastră nu a fost una adolescentină, ci o iubire reală. 

Când în sfârşit i-am povestit mamei, a rămas cu gura căscată. M-a întrebat ce am de gând să fac şi i-am răspuns că voi naşte. A fost fericită să audă asta şi a început îndată să facă planuri, spunându-mi: „Nu are de ce să-ţi fie ruşine!” 

Am mers la școală, la Institut, până în noiembrie, apoi m-am întors acasă. Învăţătura nu era încă pentru mine. Eu şi Serghei, prietenul meu, ne certam mereu. Eram convinsă că mă va părăsi, că stă cu mine doar pentru copil, deşi încerca să mă convingă că mă iubeşte. 

Când ne-am întors acasă am închiriat un apartament, Serghei a început să lucreze la tatăl meu şi eu am continuat să lucrez. Ne-am creat o situaţie destul de bună. Am închiriat un apartament spaţios şi eram mulţumită de tot, numai Serghei nu era. De multe ori adormeam plângând. 

Apoi mamei i s-a făcut din ce în ce mai rău. Speram că va apuca naşterea copilului şi că îşi va vedea nepotul. Însă organismul ei nu a rezistat şi a murit pe 9 aprilie. Nu am putut să suport pierderea ei. A fost mama mea. Trebuia să fie alături de mine şi să mă ţină de mână în timpul naşterii! Nu ştiam ce să fac. Trebuia să-mi amintesc de copil şi să fiu puternică de dragul lui. Aveam de gând să îi pun numele fetiţei mele Victoria, în memoria mamei mele. 

La trei săptămâni după aceasta am născut un băiat de 3,400 kg şi 52 cm. Da, am născut un băiat! Doctorii au greşit! Eu pluteam de fericire! Nu puteam să nu-l ţin braţe. Era perfecţiunea întruchipată! I-am pus numele Anton în memoria tatălui lui Serghei care nu mai era în viaţă. 

Acum, fiul meu are 7 luni şi jumătate. El este lumina vieţii noastre. După naşterea lui Anton, am trăit greu cu Serghei, de multe ori am vrut să ne despărţim, dar ceva ne-a oprit, iar acum suntem fericiţi. Deja de o lună nu ne mai certăm! Pentru mine acesta este un rezultat! Ne pregătim să ne căsătorim, să creştem împrenă copilul şi să facem şi alţi copii. 

Mă uit la fiul meu şi nu-mi vine să cred că odată am crezut că îmi va distruge viaţa. Din momentul în care am aflat că sunt însărcinată, am renunţat să mai beau, să fumez şi am început să iau în greutate. În primele 2 săptămâni am luat 7 kg. Şi Serghei a renunţat să mai meargă la petreceri. Dacă nu aş fi rămas însărcinată, nu ştiu ce s-ar fi ales de relaţia noastră. Probabil că aş fi murit. 

Sunt atât de fericită acum. În fiecare zi mă duc în cameră la Anton şi îl văd zâmbindu-mi. Nu pot să-mi imaginez viaţa fără el. Mi-a redat sensul vieţii. Fiul meu mi-a salvat viaţa şi eu îi sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru acest lucru.

Traducere: Alexandra Tenea 

Sursă articol: Aborti.ru.