Interviu cu John-Henry Westen, cofondator şi redactor-şef la LifeSiteNews.com, Canada / Forumul Internaţional „Familii numeroase şi viitorul umanităţii”

interviu realizat de Ştefana Totorcea 

Există un motiv personal care v-a determinat să vă implicaţi în crearea unui website pentru viaţă?

Am fost crescut ca bun catolic. Apoi am trăit în afara Bisericii şi am întors spatele Vieţii şi Familiei timp de mai mulţi ani. Dar viaţa mea de catolic nepracticant a fost foarte grea, deşi în ochii lumii părea foarte bună: aveam prietenă, aveam maşină şi eram popular.

Dar înăuntrul meu lucrurile arătau îngrozitor. Mă simţeam mereu vinovat şi singur şi în sinea mea ştiam că greşeam.

S-a întâmplat că am avut un tată foarte sfânt, care se ruga mereu pentru mine. Eu îl tot luam peste picior, ştiţi… Făceam toate lucrurile care erau împotriva dorinţelor lui. Am avut şi probleme cu legea. Am fost implicat în pornografie, dansam noaptea târziu cu fete şi altele asemenea.

În cele din urmă, rugăciunile tatei au avut un efect paradoxal: viaţa mea a luat-o la vale. Am ajuns să am necazuri cu legea – am fost arestat –, urma să fiu dat afară de la şcoală, să-mi pierd libertatea şi să o pierd şi pe singura fată care îmi plăcea cu adevărat.

Şi atunci m-am întors către Dumnezeu. În principal, datorită exemplului tatei, dar şi cu ajutorul devoţiunii faţă de Fecioara Maria după poveţele Sfântului Louis de Montfort. Este un mod de a-ţi dedica viaţa lui Iisus Hristos prin Maica sa, Fecioara Maria.

Aşa a început LifeSiteNews.com. Fiindcă ştiam cum era să trăieşti întorcând spatele Vieţii şi cât rău trupesc şi sufletesc aduce aceasta. Vreau ca tuturor să le fie bine. De aceea, misiunea website-ului LifeSiteNews.com este să expună urâciunea unei astfel de vieţi şi frumuseţea vieţii în Hristos, să explice cât de frumos este să te dedici Vieţii şi familiei.

Şi am o bucurie mare: fata aceea pe care o credeam pierdută când trăiam o viaţă nebună a devenit soţia mea şi avem opt copii împreună. Nu merit o viaţă atât de bună, aşa că este o mare onoare pentru mine să o împărtăşesc întregii lumi prin intermediul site-ului LifeSiteNews.com

Cu ce gânduri şi aşteptări aţi venit aici, la acest forum internaţional pe tema familiilor numeroase?

Este ceva uimitor aici. În toată America de Nord şi în cea mai mare parte a Europei, guvernele sunt împotriva familiei. Şi împotriva vieţii: guvernele sunt pro-avort, pro-homosexualitate. Dar iată o conferinţă care promovează familiile numeroase, viaţa şi familia în general. Iar evenimentul este sprijinit de guvern, cu miniştri care chiar iau cuvântul. Din acest punct de vedere, este ceva uluitor.

Ce mesaj aveţi pentru familiile din România?

Trebuie să urmăm învăţăturile lui Hristos pentru familie date prin Biserica Lui, care spun că trebuie să dăm rod şi să ne înmulţim, să îmbrăţişăm Viaţa şi iubirea şi familia. Motivul pentru care trebuie să facem aceasta este că Dumnezeu ne-a creat şi ştie ce e mai bine pentru noi. A fi deschişi către viaţă şi către familie nu ne dăunează, aşa cum spune lumea. Este exact pe dos: acesta e cel mai bun lucru pentru noi. Cât timp am trăit în afara acestor învăţături, chiar dacă îmi era bine în exterior, eram rănit pe dinăuntru. Pe când acum, după ce m-am întors de partea Vieţii, chiar şi când mă confrunt cu greutăţi din exterior, pe dinăuntru este numai bucurie.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Predica Sfântului Teofan Zăvorâtul la ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

foto: Doxologia

Apostolul

I Corinteni 1, 18-24

Fraţilor, cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie; dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Evanghelia

Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35

În vremea aceea s-au sfătuit căpeteniile preoţilor bătrânii împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat, zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Pilat le-a zis: luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nici o vină. I-au răspuns iudeii: noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci s-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi a întrebat pe Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Atunci Pilat i-a zis: cu mine nu vorbeşti? Oare, nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus i-a răspuns: nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.

Deci, când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit: pardosit cu pietre, iar evreieşte: gabbata. Şi era ziua pregătirii Paştilor, vineri, pe la ceasul al şaselea; şi a zis Pilat iudeilor: iată împăratul vostru! Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Pe împăratul vostru să-L răstignesc? - i-a întrebat Pilat. Căpeteniile preoţilor au răspuns: n-avem împărat decât numai pe Cezarul. Atunci L-a dat lor ca să-L răstignească. Şi au luat pe Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi, Însuşi ducându-şi crucea, a ajuns la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Acolo L-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Şi Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra crucii. Şi era scris pe ea: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci era aproape de oraş locul unde a fost răstignit Iisus. Şi era scris evreieşte, greceşte şi latineşte.

Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis maicii Sale: femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta. Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat în casa sa. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.

Iar iudeii, de vreme ce era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, asemenea şi pe ale celuilalt răstignit împreună cu El. Venind însă la Iisus, dacă au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui.

*

Predica Sfântului Teofan Zăvorâtul la ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Ce gând bun a pus Domnul în inima celor ce au ctitorit biserica aceasta, să o închine slavei Crucii Lui! Cât de mângâietor este acest lucru pentru cei vii şi cât de mângâietor pentru cei adormiţi! Cât de multă hrană pentru credinţă aduce această îmbinare a slavei înălţării Crucii cu vremelnica odihnă a rămăşiţelor noastre pământeşti după ieşirea din această viaţă! Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări! Ea înseamnă că Domnul, prin Crucea Sa, a stricat iadul şi i-a slobozit pe cei care se aflau acolo înaintea venirii Lui.

Aşadar Crucea lui Hristos a fost scară de suire din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos… Ce este ea, atunci, pentru noi? Pentru noi, ea este scară de suire la cer îndată după desfacerea sufletului de trup. Pentru că acum cei ce cred în Hristos Iisus nu se pogoară la iad.

Şi atunci, cât de mângâietor trebuie să fie pentru noi faptul că apropiaţii noştri, părăsind această lume, nu sunt luaţi pe neaşteptate, în starea aceasta, de drumul necunoscut, ci îndată îl întâmpină pregătiţi – şi cât de dulce este încredinţarea că poate nici noi nu suntem lipsiţi de mângâierea aceasta…

Aşadar să mulţumim Domnului, Care a rânduit toate acestea pentru noi. Pentru toţi cei care ies din această viaţă a fost pregătită scara urcuşului la cer, şi anume Crucea… însă de fapt urcă pe ea doar cei care s-au deprins să umble sub cruce în viaţa de acum… Iar cei care în viaţa de acum nu au reuşit sau nu au vrut să umble sub cruce aşa cum trebuie nu vor trage niciun folos de pe urma faptului că pentru cei care pleacă de aici există o scară către cer. Pentru că ei fie n-o vor găsi, fie, găsind-o, nu se vor putea folosi de ea.

După aceasta puteţi trage învăţătura pe care v-o insuflă această biserică cu hramul înălţării Sfintei Cruci, aflată în cimitir! Prin aceasta parcă s-ar zice: „Mângâiaţi-vă cu faptul că după despărţirea de trup vi se pregăteşte scară către cer, dar totodată îngrijiţi-vă şi de pregătirea pentru a urca pe ea, deprinzându-vă să umblaţi cu bună chibzuinţă sub cruce de-a lungul vieţii de acum.”

Auzind acestea, să nu suspine nimeni cu amărăciune, zicând: „Ce să facem? De unde să luăm cruci şi cum să umblăm sub greutatea lor?” Nu vă neliniştiţi! Domnul ştia că fară cruci nu putem avea parte de mântuire, şi ca atare a rânduit viaţa noastră în aşa fel, încât clipă de clipă şi din toate părţile suntem înconjuraţi de cruci. Ne rămâne de făcut numai un singur lucru… să luăm asupră-ne şi să ne purtăm crucile aşa cum trebuie. Va voi arăta care sunt crucile acestea, cum trebuie luate şi purtate.

Cea dintâi  cruce este această amară petrecere a noastră pe pământ, plină de necazuri, de lipsuri, de nemulţumiri, de boli şi de tot felul de nevoi. Doar am fost zidiţi pentru fericire, însă, călcând porunca, am fost surghiuniţi din rai – şi iată că ducem epitimia petrecerii vremelnice în această vale a plângerii şi a tânguirilor… Nimeni nu este liber de această cruce, însă oricine are libertatea de a şi-o preface într-o doctorie vindecătoare sau de a-şi otrăvi viaţa cu ea. Pentru ca aceasta din urmă să nu se întâmple, iată ce este de făcut… Trebuie să socotim că merităm starea aceasta şi să Îi spunem Domnului sincer: „Nu merit ceva mai bun!“; după aceea trebuie să ne ocărâm pe noi înşine, că suntem singurii vinovaţi de toate acestea şi, în fine, să îndurăm cu seninătate toate necazurile. Numai umblând în felul acesta, sub această cruce, vom primi îndrăznire ca şi după ieşirea din cele de aici să ne suim pe Cruce către cer.

Cea de-a doua cruce este alcătuită din toate slăbiciunile noastre, din toate simţămintele şi dispoziţiile nedrepte ale inimii noastre. Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă acesta, ascultând de sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răului, care a strâmbat firea lui cea bună… nu a nimicit-o, ci, altoindu-se pe ea, stă înaintea ei ca o sminteală şi o ispită. Nimeni nu este slobod nici de această cruce, şi cine nu ştie cât de tulburătoare şi de supărătoare este ea! Iată ce trebuie să facă cel care vrea să o întoarcă spre folosul său: să nu se lase târât de nicio pornire nedreaptă a inimii; dacă s-a lăsat târât fară voie, să se pocăiască şi să ia din nou poziţie de luptă împotriva patimilor. Orice refuzare a patimilor păcătoase, orice biruinţă asupra lor este un pas sub Cruce şi pregătire pentru suirea treptată de după moarte, pe Cruce, în rai.

Cea de-a treia cruce, altfel spus al treilea fel de cruce, este osteneala, pe care nu o putem ocoli, împreunată nedespărţit cu greutăţile şi răbdarea în îndeplinirea îndatoririlor ce stau asupră-ne. Niciun om nu este liber de îndatoriri – însă îndeplinirea acestora cere neapărat încordarea puterilor şi statornicie sau, totuna, osteneală şi răbdare… Astfel, răbdarea în împlinirea statornică a îndatoririlor cu care suntem însărcinaţi, dimpreună cu biruirea tuturor piedicilor legate de aceasta, alcătuieşte crucea şi, totodată, felul în care ne putem folosi de ea precum se cuvine. Eşti tată sau mamă? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de tată, de mamă… Eşti judecător? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de judecător conştiincios (despre cel lipsit de conştiinţă ce să mai vorbim… acela se spânzură singur pe cruce spre pierzare). Eşti învăţător? Fă-ţi neobosit treaba de învăţător… Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum trebuie… Astfel, fiecare, îndeplinind îndatoririle legate de locul şi tagma sa, se va întâlni cu răbdarea şi osteneala - altfel spus cu crucea, pe care purtându-o cu seninătate va dobândi putere să urce neîmpiedicat la cer, pe Cruce, în viaţa de dincolo de mormânt.

Mai sunt o mulţime de alte cruci: crucea omorârii cugetării deşarte, crucea răstignirii propriului plac, crucea lepădării de toate plăcerile sau, una peste alta, crucea lepădării de sine cu de-amănuntul; şi, mai presus de toate, crucea dăruirii de sine lui Dumnezeu, când de la încredinţarea în voia lui Dumnezeu amorţeşte în om orice frământare privitoare la rânduirea sorţii sale vremelnice şi a celei veşnice.

Iată câte cruci! şi asta nu este încă totul… De altfel, la ce bun să le înşirăm pe toate cu de-amănuntul?.. În ce priveşte rostul lor, nu e nevoie de vorbe multe – am arătat deja în ce stă el.

Purtând cu seninătate soarta ce ţi-a fost dată şi luptându-te bărbăteşte cu patimile şi poftele, mergi cu răbdare pe calea lucrurilor la care eşti îndatorat, silindu-te să ajungi pe tărâmul lipsit de tulburare al hotărâtei încredinţări în voia lui Dumnezeu.

Astfel vieţuind, vom dobândi fară îndoială putere şi îndrăznire spre a urca fară împiedicare la cer pe Cruce după ieşirea din această viaţă! Domnul să ne înţelepţească pe toţi ca să facem astfel. Cel ce cârteşte împotriva sorţii sale, care slujeşte patimilor, cel care se leneveşte să îşi îndeplinească îndatoririle, cel care este împlinitor al propriului plac şi cugetător de cele deşarte poartă şi ei cruci, dar nu spre mântuire... Să ne izbăvească Domnul de această nechibzuinţă, întru care ne pierdem aşteptând să ne mântuim, fară a bănui cursele vrăjmaşului, care în acest fel ne încurcă şi ne pregăteşte să-i cădem jertfă în cealaltă viaţă. Amin!

Sursă: Cuvântul ortodox

Părintele Ioan, sau voia omului și voia lui Dumnezeu / Nesfinții sfinți și alte povestiri (1)

Pe 5 Septembrie 2012, în sala Teatrului Muzical „Stanislavsk și Nemirovsk – Dancenko” a avut loc desemnarea câștigătorilor pentru premiul național „Cartea anului”, unul dintre cele mai valoroase premii literare acordate anual în Rusia. La concurs au participat peste o mie de cărți și serii de cărți.

După cum a anunțat prezentatorul, după o lună de zile de dezbateri și de îndoieli, cei o sută de membri ai juriului au atribuit acest premiu cărții Nesfinții Sfinți și alte povestiri, scrisă de arhimandritul Tihon (Șevkunov), egumenul mănăstirii Întâmpinării Icoanei Maicii Domnului din Vladimir.

De asemenea, la categoria „Proza anului” a fost nominalizată câștigătoare cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri alături de cărțile Nemții, de A. Terehov și Dansând până la moarte de V. Popov.

La înmânarea premiului, președintele Companiei Naționale de Stat de Televiziune și Radiodifuziune din Rusia, O.B. Dobrodev, a spus: „Sunt mândru și foarte bucuros că am posibilitatea de a-l felicita pe părintele Tihon pentru acest premiu.”

Părintele Tihon a mulțumit, spunând: „Pentru mine este o bucurie neașteptată că acestei cărți, a cărei temă principală este legătura tainică a omului cu Dumnezeu, i s-a atribuit o atenție și un interes deosebit din partea juriului și a cititorilor.”

Cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri, lansată pe piață doar în urmă cu un an, a fost, potrivit rapoartelor mass-media, cea mai bine vândută carte din Rusia în anul 2012. În acest scurt timp cartea a fost retipărită de șase ori, ajungând la un tiraj de 1.100.000 de exemplare și fiind tradusă în engleză, greacă, sârbă, română și alte limbi.

Volumul Nesfinții Sfinți și alte povestiri a câștigat și premiul întâi la concursul „Cartea Runet – 2012”. Conform rezultatelor votului de pe site-ul Ozon.ru, utilizatorii Runet au votat la categoria „Artă literară” cel mai bun roman cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri, scrisă de arhimandritul Tihon (Șevkunov), egumenul mănăstirii Întâmpinării.

Pe 28 noiembrie 2012, cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri a fost distinsă cu premiul pentru literatură națională „Marea Carte”.

*

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm în zilele care urmează o serie de povestiri din această carte. Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

*

Arhimandritul Ioan Krestiankin

Prima dată l-am văzut pe Arhimandritul Ioan(Krestiankin) în anul 1982, când am venit la Mănăstirea Pecerska din Pskov. Pe atunci, se pare, nu mi-a făcut o impresie deosebită; era un bătrânel cu suflet bun, destul de viguros(în acea vreme avea doar șaptezeci și doi de ani), veșnic grăbit, agitat chiar, înconjurat tot timpul de o mulțime de pelerini. Ceilalți viețuitori ai mănăstirii aveau o înfățișare mult mai sobră, mai ascetică și chiar mai serioasă.

De obicei, înainte de a începe slujba vecerniei, din corpul de chilii al Mănăstirii Pecerska din Pskov pornea o procesiune cam ciudată. Tânărul econom al mănăstirii, părintele Filaret, luându-l de braț pe părintele Ioan, îl trăgea aproape în fugă pe acesta după sine, astfel încât părintele Ioan abia izbutea să țină pasul cu ucenicul său de chilie. După ei pornea îndată mulțimea pelerinilor, care îl așteptau pe părintele afară. Și așa, cu toții, alergau prin curtea mănăstirii. Mantiile și camilafcele călugărilor fâlfâiau, părintele fie se împiedica, fie se înăbușea din pricina goanei, gâfâind și încercând totuși să binecuvinteze în grabă pe câte unul dintre pelerini și să răspundă uneori la anumite întrebări. Părintele Filaret din pricina aceasta se supăra grozav și striga fie la părintele, fie la pelerini, pe care uneori chiar îi alunga cu umbrela. Într-un sfârșit, îl obliga pe părintele Ioan să intre în Biserică și îl târa degrabă în altar.

Trebuie să spun că economul nu făcea asta din răutate, ci pentru că în perioada race a anului, părintele Ioan răcea destul de repede afară. Iar când era cald părintele risca să nu mai ajungă deloc la Biserică, pentru că oamenii îl țineau ore întregi.

Alături de frații care făceau acolo ascultări, urmărind zi de zi această imagine râdeam din tot sufletul, până când, cu timpul, am început să înțelegem că părintele Ioan, care se târa atât de amuzant la brațul economului supărat, era în realitate unul dintre foarte puținii oameni de pe pământ în fața cărora pier limitele spațiului și ale timpului și cărora Dumnezeu le dă să vadă trecutul și viitorul, la fel cum văd prezentul. Cu mare uimire, și nu fără frică, am simțit pe pielea noastră că înaintea acestui bătrânel pe care oamenii răuvoitori îl numeau în batjocură „doctorul Aibolit”, sufletele omenești erau descoperite cu toate secretele lor, cu cele mai intime năzuințe, cu faptele și gândurile cu atâta grijă ascunse, tăinuite. În vechime astfel de oameni se numeau prooroci, iar la noi, în Biserica Ortodoxă Rusă se numesc stareți.

Părintele Ioan însă niciodată nu se numea pe sine stareț. Iar când i se spunea așa, își plesenea mâinile cu indignare, zicând: „Ce stareți?! În cel mai bun caz suntem niște bătrânei cu experiență!” Și până la sfârșitul vieții a fost ferm convins de acest lucru. Totuși, la fel ca mulți alții care îl știau pe părintele Ioan, noi eram convinși că în persoana lui Domnul ne-a trimis un stareț adevărat, care cunoștea voia Lui dumnezeiască.

În anii aceia locuia la Moscova o femeie deosebit de interesantă și originală, Valentina Pavlovna Konovalovna. Parcă era desprinsă din tablourile lui Kustodiev – o adevărată negustoreasă moscovită. Era văduvă, avea șaizeci de ani și era directoarea unui mare depozit de produse alimentare de pe Calea Păcii. Scundă și plinuță, Valentina Pavlovna ședea de obicei țanțoșă la masa cea mare din biroul ei. Pe toți pereții atârnau reproduceri de icoane în rame, de dimensiuni impresionante, iar pe podea, sub masa de scris, se afla un sac enorm ticsit cu bani pe care Valentina Pavlovna îi administra după judecata ei, fie trimițându-i pe subordonați să cumpere o mașină de legume proaspete, fie miluindu-i pe săracii și străinii care veneau în număr mare la depozitul ei.

Subalternii Valentinei Pavlovna se temeau de ea, dar o iubeau. Înainte de Postul Mare, Valentina Pavlovna aducea preoți să facă Sfântul Maslu chiar în biroul ei. La Sfântul Maslu participau întotdeauna cu evlavie și tătarii care lucrau la acel depozit. Deseori, în acei ani de mari lipsuri îi făceau vizite scurte egumeni din Moscova și chiar arhierei. Cu unii era respectuoasă, iar cu alții, pentru că nu aproba „ecumenismul” lor, era aspră și chiar arțăgoasă.

Nu odată am fost trimis cu un camion mare din Peciora în capitală să iau alimente pentru mănăstire de Paști și de Crăciun. Valentina Pavlovna ne primea întotdeauna cu căldură, ca o mamă, pe noi, frații cei tineri, căci nu demult își îngropase unicul ei fiu. Și așa ne-am împrietenit. Acest lucru se întâmplase mai ales din cauză că întotdeauna aveam aceeași temă de discuție – duhovnicul nostru, părintele Ioan.

Părintele era, se pare, singurul om din lume înaintea căruia Valentina Pavlovna se intimida, dar pe care totuși îl iubea și îl respecta nespus de mult. De două ori pe an venea cu angajații ei cei mai apropiați la Peciora, postea și se spovedea pentru a se împărtăși. În zilele acelea era cu neputință să o recunoști: era blândă, tăcută, sfioasă, nu semăna deloc cu „patroana din  Moscova al Mănăstirii Pecerska din Pskov. Acest metoc trebuia înființat în vechea mănăstire Sretenski (a Întâmpinării icoanei Maicii Domnului din Vladimir) și pentru a definitiva o mulțime de acte trebuia să merg des la Peciora.

Valentinei Pavlovna îi apăruse o afecțiune la ochi, însă nimic deosebit – o cataractă specifică vârstei. M-a rugat să-i cer blagoslovenie părintelui Ioan pentru o mică operație la renumitul Institut Teodorov. Răspunsul părintelui Ioan, trebuie să recunosc, m-a uimit: „Nu, nu, în nici un caz. Nu acum, să mai treacă timpul” a spus el cu convingere. Când m-am întors la Moscova i-am transmis Valentinei Pavlovna cuvintele acestea, însă ea s-a tulburat foarte mult, fiindcă vorbise deja la Institutul Teodorov și totul era stabilit. Valentina Pavlovna i-a scris părintelui Ioan o scrisoare amănunțită, cerându-i din nou binecuvântare pentru operație și lămurindu-l că nu era decât o intervenție minoră, care nu prezenta nici un pericol.

Părintele Ioan știa, desigur, la fel de bine ca și ea cât de simplă era operația de cataractă. Însă, citind scrisoarea adusă  de mine, s-a tulburat destul de tare. Am stat mult cu părintele, iar el era neliniștit și mă îndemna să o conving pe Valentina Pavlovna, orice ar fi, sp renunțe îndată la operație. I-a scris o scrisoare amănunțită în care o ruga stăruitor și cu puterea lui de duhovnic o binecuvânta să amâne operația pentru o vreme.

În vremea aceea împrejurările din viața mea s-au petrecut în așa fel încât am avut parte de două săptămâni libere. De mai bine de zece ani nu avusesem parte de timp liber și de aceea părintele Ioan mi-a dat blagoslovenie să merg să mă tratez la un sanatoriu în Crimeea, vreme de două săptămâni. Și neaparat s-o iau cu mine pe Valentina Pavlovna. Iar despre acest lucru i-a scris și ei în scrisoarea lui, adăugând că operația trebuie făcută după concediu.

-      Dacă va face operația acum, ea va muri... a spus părintele trist, atunci când ne-am luat rămas bun.

Însă la Moscova am înțeles că „se umpluse paharul”. Valentina Pavlovna, probabil pentru prima dată în viață, s-a revoltat împotriva voii duhovnicului ei. Ultima oară când avusese ea concediu fusese mai demult, în tinerețe, atunci însă, fierbând de supărare, spunea într-una:

-      Ei, poftim, ce a mai născocit și părintele. Concediu! Și depozitul în grija cui îl voi lăsa?

Era foarte tulburată că din pricina unei „operații neînsemnate la ochi”, dintr-un țânțar, cum s-ar spune, părintele Ioan făcea armăsar. Însă atunci nu am mai vrut să ascult nimic și am înștiințat-o că voi începe să fac pregătirile pentru călătorie și în cel mai scurt timp urma să pornim împreună spre Crimeea. În cele din urmă Valentina Pavlovna, pare-se, s-a resemnat.

Au trecut câteva zile, timp în care am primit binecuvântare de la Patriarh pentru concediu, am comandat două bilete (toamna târziu nu erau greu de găsit) și am sunat la depozit să-i comunic Valentinei Pavlovna data plecării noastre.

-      Valentina Pavlovna este la spital. Astăzi i se face operația, mi-a comunicat adjunctul ei.

-      Cum?! am țipat eu. Doar părintele Ioan i-a interzis!

Cu vreo două zile în urmă, după cum am aflat, venise la mănăstire o oarecare maică. În lume fusese medic și, aflând despre problema cu cataracta, s-a tulburat și ea din pricina hotărârii părintelui Ioan. Susținând-o întru totul pe Valentina Pavlovna, i-a cerut binecuvântare pentru operație unuia dintre duhovnicii Lavrei Sf. Treime a Sfântului Serghie, și chiar în ziua aceea a primit blagoslovenie. Mulțumită, Valentina Pavlovna a pornit spre Institutul Teodorov, socotind că după o operație așa de ușoară și rapidă, peste două-trei zile putea să plece cu mine în Crimeea. Dar în timpul operației a paralizat total.

Aflând acest lucru m-am grăbit să sun la Peciora, la părintele Filaret, economul mănăstirii și ucenicul de chilie al părintelui Ioan. În cazuri excepționale părintele venea la părintele Filaret și folosea telefonul lui.

-      Cum a putut face așa ceva? De ce nu m-a ascultat? Aproape că plângea părintele, auzind vestea mea tristă și confuză. Dacă eu stărui asupra unui lucru, înseamnă că știu ce fac!

Ce puteam să-i spun? L-am întrebat doar cum putem să o ajutăm – Valentina Pavlovna rămăsese fără cunoștință în urma operației. Părintele Ioan mi-a poruncit să iau Sfintele Daruri de la biserică să le duc în chilie și îndată ce își va reveni în fire Valentina Pavlovna, fie ziua, fie noaptea, să merg fără întârziere să o spovedesc și să o împărtășesc.

Pentru rugăciunile părintelui Ioan, în ziua următoare Valentina Pavlovna și-a revenit. Rudele ei m-au înștiințat îndată și după o oră am fost la spital.

Au adus-o în vestibulul de reanimare pe o targă mare de metal. Stătea sub un cearșaf alb – mică și neajutorată. Când m-a văzut a închis ochii și a început să plângă. Nu putea vorbi. Dar și fără cuvinte am înțeles mărturisirea ei. I-am citit rugăciunea de dezlegare și am împărtășit-o. Și ne-am luat rămas-bun.

În ziua următoare a mai împărtășit-o odată părintele Vladimir Ciuvikin. Și chiar în seara aceea a murit. Iar noi am îngropat-o pe Valentina Pavlovna cu un sentiment de pace și lumină. Căci, după vechea tradiție bisericească, sufletul omului care s-a învrednicit de Sfânta Împărtășanie în ziua morții urcă direct la tronul Domnului.

Sursă:  Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 32-33, 35-38

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul ​e​diturii Egumenița 

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.

Fragmente din România reală /3/ Copiii și fericirea părinților

Foto: Save the storks

Alexandra Nadane

În orice familie copiii sunt fericirea părinților. Aceștia împlinesc relația dintre cei doi soți și le dezvoltă capacitatea de dăruire și jertfă, care îi face să iasă dintr-un spațiu al eu-lui personal. Unii oameni pun alte priorități înaintea familiei și a copiilor: cariera, o situație financiară stabilă, o casă, în speranța că acestea vor contribui la realizarea unui univers fericit în care copilul pe care și l-au dorit va crește având tot ce îi trebuie.

Din acest motiv dau naștere unui singur copil, spunând că nu au cu ce să-i crească pe ceilalți. Calculul material devine una dintre justificările avortului, care pare fără drept de apel. Dar niciodată viaţa nu se măsoară în bani.

Viața, dragostea, căsătoria sunt mai mult decât o colecție de bunuri materiale puse în comun. Dacă suntem deschiși și sinceri să înțelegem cum stau lucrurile, în fața noastră se deschide realitatea, care ne descoperă o serie de adevăruri minunate.

Mai jos sunt descrise trei situații reale, întâmplate succesiv, la o distanță de timp relativ scurtă, care s-au alăturat firesc atunci când îi împărtășeam cuiva uimirea mea legată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

La scurt timp după ce a apărut Revista Pentru viață am ajuns într-o zi acasă și tata răsfoia un exemplar al ei. Am avut o discuție, din care rețin doar faptul că m-a întrebat de ce trebuie prezentate informații evidente, precum cele referitoare la faptul că în burtica mamei se află o viață și că avortul reprezintă încetarea unei vieți. I-am explicat eu câte ceva, dar nu părea foarte convins.

Peste câteva zile ajunge acasă într-o seară și era foarte îngândurat. A venit și mi-a povestit o discuție pe care o avusese în ziua aceea cu un coleg de serviciu. Colegul respectiv era foarte îndurerat de faptul că are tot ce îi trebuie, dar îi lipsesc foarte mult copiii. Motivul pentru care nu putea avea copii era că în tinerețe soția lui făcuse foarte multe avorturi ca să-și creeze o situație materială, să-și facă o carieră, în ideea că vor veni și copiii la „momentul potrivit”. Se pare că momentul pe care l-au ales ei era total nepotrivit. De fapt, era prea târziu. Unul dintre cele mai vizibile efecte ale avortului și-a făcut simțită prezența. Probabil mai erau și altele, dar pe acesta i l-a  spus tatălui meu cu tristețe: „Am făcut greșeala vieții mele și regret foarte mult. Să nu facă și alții ca mine.”

Azi dimineață am stat de vorbă două ore cu un prieten. După ce am vorbit despre problemele existențiale ale tinerilor, a ajuns, nu știu cum, să facă cu voce tare calcule referitoare la profesia pe care o va practica după terminarea facultății și la salariul destul de mic pe care îl va avea. Se gândea cum își va întreține o familie, câți copii ar putea crește cu banii respectivi, de parcă ar fi fost un schimb între apariţia copiilor şi contul său, iar în final a ajuns la concluzia că e cam greu să crești copiii în zilele noastre, așa că mai bine nu-i mai naști.

Numai că viața nu e un calcul pe care îl facem noi şi numai noi, și aici se sparge acest balon de săpun pe care și-l construiește omul. I-am dat exemple de familii cu mulți copii care se descurcă fără să aibă prea mulți bani, pentru că, până la urmă, asta nu ține de un standard, ci de modul în care sunt gestionați banii, de ceea ce înseamnă a avea, a împărţi şi a împărtăşi, a dărui şi a primi, a te mulțumi cu ce ai şi a mulţumi. La final a remarcat singur că acei oameni sunt fericiți pentru că dincolo de toate greutățile știu să se bucure unul de altul.

După-amiază mă plimbam prin oraș. Nu mă grăbeam, așa că eram atentă la locurile prin care treceam. La un moment dat am observat că în fața unei biserici, pe o bancă, stătea o mamă cu un copil în cărucior și îi dădea să mănânce o banană. M-am uitat la ei, mama mi-a zâmbit cu bunătate, iar copilul s-a uitat oarecum uimit din căruciorul care era cumva cu fața către mine. I-am privit puțin și după aceea m-am dus spre ei. I-am cerut voie mamei să mă joc puțin cu copilul. Era unul din cei mai ferciți copii pe care i-am văzut vreodată, fără să exagerez. M-a uimit bucuria, puritatea de pe chipul lui, și mai ales faptul că a vrut să stea în brațele mele, pentru că de obicei copiii plâng. Deși eram o persoană total străină m-a strâns în brațe tare-tare și timp de vreo 5 minute n-a mai fost nimeni decât eu cu el, îl învârteam, îl ridicam în sus, era fericit. Râdea și mă privea mereu în ochi. Era minunat, dar la un moment dat obosisem amândoi. L-am lăsat în cărucior și am întrebat-o pe mama care e explicația pentru felul lui de a fi. Mi-a zis că îl împărtășește des, că se roagă pentru el, că ea se spovedește, lucruri firești pentru o mamă care ține la sufletul copiilor ei.

După aceea am încercat să-i aflu povestea. Are 30 de ani, e căsătorită și are trei copiii pe care îi crește cu greutăți materiale. Se bucură de ei și are certitudinea că Dumnezeu le va purta de grijă. Mi-a plăcut liniștea pe care o avea, faptul că era împăcată cu ea însăși, cu oamenii, cu ce i-ar putea aduce ziua de mâine. Nu mi-a cerut nimic, mi-a spus doar că s-ar bucura dacă s-ar găsi cineva care să mai stea cu copiii ca să poată lucra. Îmi era atât de dragă că m-aș fi oferit eu...

Se spune că mult mai important decât problemele pe care le întâmpină omul în viață este modul în care le depășește. Avortul pare adeseori o soluție simplă, dar este un eșec pentru familie, pentru părinți, pentru copii. Soluția reală este asumarea responsabilității și acceptarea faptului că lucrurile nu depind doar de noi înșine, că e Cineva acolo sus care știe cu ce rost vin toate. Atunci, pe copil, dorit sau nedorit, aşteptat sau neaşteptat, sănătos sau cu probleme de sănătate, îl simţim ca ceea ce este totdeauna: un dar al vieţii, o viaţă dăruită lumii. Unic şi minunat, pentru noi şi pentru întreaga lume. Un dar a cărui naştere s-a încredinţat părinţilor. Atâta încredere are Dumnezeu în ei!

Arhim. Melchisedec Velnic - Predică la Duminica Tomii: "Să fii acolo unde te vrea Dumnezeu!" (2012)

Arhim. Melchisedec Velnic

Hristos a înviat!

Preacuvioşi părinţi şi fraţi, iubiţi credincioşi,

Iată-ne, cu darul lui Dumnezeu, la sfârşitul Săptămânii Luminate, după o petrecere frumoasă, duhovnicească, deosebită, în bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, bucurie pe care trebuie să ştim să o păstrăm înlăuntrul nostru. Să nu o întunecăm cu vreo ispită sau cu vreo neatenţie.

Spuneam aseară, la sfârşitul Privegherii, că fiecare dintre noi, creştinii ortodocşi în mod deosebit, trebuie să avem în minte trei lucruri aproape permanent: rugăciunea, înfrânarea, aici intră şi paza minţii şi atenţia la toate cele câte sunt: şi la băutură, şi la mâncare, adică la toate trebuie să ştim să păstrăm cumpătarea. Şi al treilea lucru este pocăinţa noastră pentru întreaga lume, căci noi, creştinii ortodocşi, săvârşim o pocăinţă, aşa cum Hristos a săvârşit pocăinţă pentru întreaga lume şi datorită pocăinţei Lui ne-am învrednicit de bucuria Învierii şi trăim în bucuria Învierii, pentru că de aceea a zis Părintele în cuvântul său că trebuie să ştim să păstrăm şi să aducem bucuria celor din jurul nostru.

Să ştim să predăm bucuria celorlalţi, să transmitem, mai bine spus, bucuria celor din jur. Acesta este şi mesajul Apostolului care s-a citit astăzi. Dacă aţi fost cu luare aminte, Apostolul cam în felul acesta s-a încheiat. În Capitolul 5 de la Faptele Apostolilor, versetul 20 se spune că apostolii au fost închişi, precum aţi auzit, iar îngerul Domnului a mers şi i-a scos din temniţă, fără să dezlege ferecăturile uşilor de acolo şi i-a trimis în Templu ca să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu. Şi le-a zis Îngerul: „Staţi şi vestiţi cuvintele Vieţii acesteia”, adică cuvintele acestei Evanghelii.

Nu cred că este cineva din cei care mă ascultă să nu fi citit Evangheliile pentru că le avem la îndemână. Prin anii 70 s-a dat la fiecare parohie câte două Sfintei Scripturi. Atât s-a reuşit atunci în perioada aceea grea. Ce să facă o parohie de 500-600 de familii sau chiar mai mult cu două Sfinte Scripturi? Ei bine, astăzi le avem la îndemână. Avem la îndemână cuvintele vieţii Domnului nostru Iisus Hristos. Să ştim să le păstrăm înlăuntrul nostru şi să le transmitem mai departe.

Dragii mei, dacă întorcându-vă acasă veţi lua Noul Testament şi veţi citi Capitolul 5 din Faptele Apostolilor, mai departe, de la versetul 20, căci Apostolul s-a încheiat astăzi la versetul 20, veţi vedea că îngerul le-a spus Apostolilor să vestească cuvintele vieţii acesteia şi spune mai departe că dimineaţă s-au întâlnit mai marii poporului iudeu şi au trimis la temniţă să-i aducă pe apostoli. Când colo, toate erau aşa precum le rânduiseră: şi paza, şi lacătele pe uşi, dar când au deschis uşile, apostolii nu erau nicăieri.

Stând ei acolo şi mirându-se în sinea lor de cele ce s-a întâmplat, întrebându-se unde sunt apostolii şi cine i-a scos, vine cineva şi le spune: „Ştiţi, cei pe care voi voiţi acum să-i judecaţi iată sunt în Templu.” Ce făceau? Împlineau porunca de la înger. Vesteau cuvintele Vieţii, vesteau Cuvântul lui Hristos, al Evangheliei. Aceasta făceau ei. Propovăduiau Învierea, pentru că Învierea este temelia credinţei, a vieţii noastre. Fără Înviere suntem nimic.

Ei bine, dacă Hristos a înviat, precum spunem cu toţii zilele acestea, suntem nişte propovăduitori ai Învierii lui Hristos, dar totodată şi a învierii noastre, căci şi noi, la vremea potrivită vom învia şi nimeni să nu se îndoiască de lucrul acesta, căci, iată, de 2000 de ani cuvintele acestei Vieţi sunt răspândite şi au crezut. Hristos s-a arătat la atâţia şi mulţi au beneficiat de viaţa aceea veşnică, frumoasă, de întâlnirea cu Hristos, de vederea feţei lui Dumnezeu.

Dacă veţi citi şi dacă vom citi cu toţii, vom afla mai departe că în întrebarea conducătorilor poporului iudeu despre ce s-a întâmplat, au aflat că sunt în Templu, au trimis de i-au luat de acolo, nu cu gâlceavă, după cum spune Scriptura, pentru că se temeau de popor, pentru că era învederată Învierea şi ei aveau cuvânt cu puterea pe care o primiseră de la Hristos. Cuvântul lor era cuvânt cu putere multă şi de aceea ei se temeau. I-au adus în faţa lor şi le-au spus să nu-l mai propovăduiască pe Hristos. Atunci, unul dintre învăţaţii poporului iudeu pe numele său Gamaliel, s-a ridicat şi a spus tuturor celor prezenţi: „Fraţilor, dacă această învăţătură a lui Hristos este de la oameni, se va risipi, precum a fost învăţătura lui Justus şi au mai fost înainte alţii care au venit, au propovăduit, au adunat în jurul lor oameni, unul 300, altul 400, dar dacă învăţătura lor a fost de la oameni, s-a risipit. Aşa şi această învăţătură, dacă este de la oameni, se va risipi”. Şi spune el un cuvânt foarte înţelept, deosebit. De la Dumnezeu a grăit: „Dar dacă această învăţătură este de la Dumnezeu şi Hristos este de la Dumnezeu, şi toate câte a spus Hristos sunt de la Dumnezeu, aveţi grijă ca nu cumva să vă aflaţi luptători împotriva lui Dumnezeu.”

Dar, fraţilor, să ne întoarcem acum către noi. Fiecare dintre noi cunoaştem Învierea, cunoaştem credinţa, cunoaştem Evanghelia. E cineva care nu ştie ce are de făcut în viaţa lui? E cineva care nu ştie că trebuie să facă fapta cea bună? Că trebuie să păzească cele trei lucruri pe care le-am amintit la început: rugăciunea, înfrânarea şi pocăinţa? Pocăinţa să nu credeţi că este ceva obositor şi greu. O pocăinţă este o vorbire cu Dumnezeu. Este o atenţie asupra minţii şi a inimii, o părere de rău pentru trecut şi o trăire intensă a lui Hristos în mintea şi în inima ta. Aceasta este pocăinţa.

Ei bine, toţi cunoaştem că avem de făcut acestea, toţi ştim ce avem de făcut. Să facem, dragii mei! Ştiţi de ce? Pentru ca nu cumva să fim în acel cuvânt pe care l-a spus Gamaliel înţeleptul, care a fost dascăl al lui Saul cel din Tars, cu care şi-a încheiat zicerea în faţa sinodalilor: „Să nu ne aflăm luptători împotriva lui Dumnezeu”, adică eu trebuie să-mi descopăr talantul, eu trebuie să ştiu ce am de făcut, vocaţia mea, căci fiecare dintre noi am fost chemaţi la o slujire, fiecare dintre noi avem un talant. Avem o credinţă, avem o chemare: de tată, de mamă, de copil, de dascăl, de profesor. Indiferent unde te-a chemat Dumnezeu, acolo unde eşti, să faci voia Lui, ca nu cumva să te afli luptător împotriva voinţei lui Dumnezeu.

Mie mi-a plăcut un cuvânt deosebit pe care l-am amintit chiar în perioada aceasta a Postului Mare şi se potriveşte şi acum, un cuvânt al Părintelui Sofronie Saharov, care a fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. Spune el: „Să fii acolo unde te vrea Dumnezeu!”, adică dacă eşti acolo unde te vrea Dumnezeu, atunci nu te vei afla niciodată luptător împotriva voii Lui. Acum e zi de Duminică şi Dumnezeu vrea să fiu în Casa Lui şi nu în altă parte. Ştiţi dumneavoastră că sunt canoane, legi, care spun creştinilor că cei care lipsesc mai mult de două duminici, două săptămâni de la Biserică, aceia să se depărteze de Biserică, să se afurisească? 

Este un cuvânt aspru, dar el spune pe drept. De ce? Pentru că în momentul în care te-ai depărtat, pierzi comuniunea, pierzi legătura cu Hristos şi încet, încet te răceşti şi această răceală se înlătură greu din sufletul tău. De aceea, fraţilor, să ne străduim fiecare dintre noi să ne apropiem cât mai mult de Domnul ca să putem spune şi noi cu Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, căci Toma s-a adeverit de multe ori a fi următor fidel şi în cele din urmă Apostolul Toma a murit de moarte martirică, după ce a propovăduit Evanghelia în ţinutul Indiilor de astăzi.

Să ne sârguim ca prin cunoştinţă, prin credinţă, prin cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu, prin rugăciune, printr-o viaţă cumpătată, dusă cu dreaptă socoteală şi măsură în toate.

Nici unuia dintre noi să nu-i fie ruşine să-l propovăduiască pe Hristos prin fapta sa, prin cuminţenia sa, prin buna cuviinţă, prin dragostea pe care trebuie să o avem. Nu a fi urâcios la suflet, nu să fii răutăcios, nu în felul acesta se comportă creştinul adevărat. Creştinul cel bun se comportă cu multă dragoste, cu multă bunăvoinţă faţă de aproapele.

Este un exemplu foarte frumos în Pateric cu Avva şi ucenicul. Ucenicul era foarte sporit în ascultare şi toţi cei din jur se mirau: „Iată ucenicul acestui părinte cât de sporit este!” şi îl întreabă pe ucenic: „Cum de ai reuşit să sporeşti în ascultare şi în cuminţenie şi în dragoste faţă de Dumnezeu?” Şi el spune: „El, Avva m-a învăţat, dar nu prin cuvânt, ci prin faptă!” Şi le dă un exemplu: „Iată, eu acum am să-i gătesc mâncare rea şi am să-i duc.”, ceea ce a şi făcut. A gătit o mâncare, nu bună la gust şi îi duce: „Avva, ţi-am gătit o mâncare foarte bună!”. A luat Avva, a mâncat şi a spus: „Foarte bună este!” fără să se mânie, fără să schiţeze cumva vreun gest prin care să spună că mâncarea respectivă ar fi fost rea. Peste câtva timp, ucenicul găteşte iarăşi şi găteşte o mâncare cu de toate. Ucenicul o duce şi îi spune Avvei: „Avva, am greşit mâncarea aceasta, nu este prea bună, dar am adu-o aici aşa”. Avva ia şi mănâncă, vede că este foarte bună la gust şi îi spune: „Cred că este rea după cum spui tu”, adică „gustul meu arată că este bună, dar dacă spui că este rea, spun şi eu că este rea.” 

Nerăutatea lui l-a învăţat pe ucenic cuminţenia şi ascultarea. L-a învăţat pe el să fie şi el la rându-i fără de răutate. Ei bine, fraţilor, dar ar spune cineva: „Bine, bine, dar eu nu pot să aplic aşa ceva în viaţa mea.” Ba putem să aplicăm şi în viaţa de familie, şi în societate, şi peste tot. Nerăutatea o putem aplica. Nerăutatea nu trebuie să o alungăm din viaţa noastră, ci ea trebuie să stăpânească casa sufletului nostru. Cine reuşeşte să dobândească nerăutatea inimii, mare lucru dobândeşte şi poate să spună împreună cu Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, căci acolo unde este răutate este şi ţinere de minte a răului, este urâciune sufletească.

Facă Bunul Dumnezeu ca ziua aceasta de astăzi, Duminica Tomii să ne fie nouă, tuturor o Duminică în care să ne întărim în râvnă, în credinţă şi în dragoste faţă de Dumnezeu, faţă de poruncile lui şi să nu uităm acel cuvânt de acolo: prin fapta noastră, prin tot ce facem noi să nu ne aflăm niciodată împotriva voii lui Dumnezeu. Amin!

Predică la Duminica Tomii - 2013 - audio

Duminica a XXXIII-a după Rusalii ( a Vameşului şi a Fariseului)

APOSTOLUL

II TIMOTEI, 3, 10-15;

Fiule Timotei, tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

EVANGHELIA

LUCA 18, 10-14;

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”. (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul) este bolnavul care se afla pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boală, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.

*

Mitropolitul Antonie de Suroj:

Chiar şi  în faţa celei mai întunecate, celei mai fioroase situaţii Dumnezeu ne poate spune:  exact aici trebuie să aduci lumină, în această zonă a urii trebuie să aduci dragoste, în acest haos trebuie să faci armonie; sau: locul tău este acolo unde voinţa satanică acţionează cel mai distructiv, mai hotărât... În acest sens, părinţii Bisericii priveau situaţiile în care se aflau ca act al voinţei lui Dumnezeu, nu în sensul că Dumnezeu ar fi înrăutăţit în mod intenţionat situaţia, ci că anume acolo era locul lor.

Împăcarera interioară cu circumstanţele nu înseamnă că trebuie să-i considerăm pe toţi cei din jurul nostu ca fiind oameni buni, ci că locul nostru este printre ei pentru a le aduce ceva.

Cum privim la faptul că Dumnezeu ne trimite într-o situaţie sau alta? Cu împăcare lăuntrică sau cu protest, sau selectiv?

« Nu vreau asta, vreau alta – de ce m-ai trimis aici?  Eu vreau bine, trebuie să mă trimiţi într-o atmosferă unde să roiască doar oameni buni, care să mă inspire, să mă ajute, să mă poarte pe braţe ; de ce mă trimiţi  acolo unde totul e beznă, totul e rău, totul e lipsă de armonie?»

E reacţia noastră obişnuită şi este un indiciu al faptului că reacţia noastră nu este una smerită.  Iar când spun « smerită » nu am în vedere sentimentul împăcării cu înfrângerea: “Ce să faci, cu Dumnezeu nu te pui, mă voi smeri...”. Nu sentimentul înfrângerii, ci smerenia activă, împăcarea activă, lumea interioară activă fac din noi soli şi apostoli, oameni trimişi în lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu că acolo le este locul firesc şi acolo vor agonisi harul. Citeşte mai mult…

*

Pr. Alexander Schmemann:

Cum poate deveni cineva smerit? Răspunsul, pentru un creştin, este simplu; contemplându-L pe Hristos, smerenia divină întrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o dată pentru totdeauna, slava Sa că smerenie şi smerenia Sa că slava. “Astăzi” a spus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, “Fiul Omului se preaslăveşte şi Dumnezeu Se preaslăveşte în El“. Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: “Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima“. În cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, pe când cu fariseul religia însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire de sine fariseica.

Perioada de post începe, astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţă, mai presus de orice, este o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrurilor divine. Ea este înrădăcinată în smerenie şi smerenia – dumnezeiască şi minunată smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei. Citeşte mai mult…

*

Pr. Petroniu Tănase:

Oare nu este semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut "case de odihnă" şi "staţiuni de odihnă" pentru oameni neurastenizaţi; s-au inventat metode de odihnire,   de  relaxare  încât  parafrazând   cuvântul   avvei  Dorotei, "omul  de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă! De ce nu o găseşte? "Învăţaţi-o de la Mine cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre .". Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele şi nu mai are odihnă. Dar sufletul omenesc nu-şi poate găsi odihna, fără numai în Dumnezeu (Fer. A.ugustin).

Smerenia însă ne aşază dintr-odată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viaţa noastră duhovnicească, ci este o aşezare fundamentală a omului, care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, îi recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în fata măreţiei Lui, apoi îşi vede micimea şi nemernicia să şi recunoaşte smerit că tot ceea ce are şi însăşi existenţa lui, este un dar al negrăitei iubiri şi milostiviri    dumnezeieşti, fără de care nu poate face nimic.

Începutul înnoirii noastre nu se poate deci face altfel decât prin intrarea în rânduiala, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru sfântul şi marele Post o începem cu smerenia, ca să trăim în această vreme şi apoi cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieţii acesteia, ştiind că numai călătorind pe cea mai bună cale vom avea odihnă sufletelor noastre, în veacul de acum  şi în vecii vecilor. Citeşte mai mult…