APOSTOLUL
Fraţilor, nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom
mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca
nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci
dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în
templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să
mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab,
fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor
şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o
mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc
sminteală fratelui meu.
Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul
nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol,
vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele
întru Domnul.
EVANGHELIA
MATEI 25,31-46
Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri
cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa
toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile
de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va
zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am
fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am
fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi
căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor
răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat
şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi
Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi
făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va
zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi
nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am
fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu
M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut
flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu
Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că,
întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi
vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.
Părintele Sofian: Suntem cu adevărat conştienţi de Ziua Judecăţii?
Ce înţeles şi ce rost se cuvine să desluşim pentru noi înşine în noţiunea
de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învăţătura
dogmatică a Bisericii, ci – întemeiaţi pe descoperirile neclintite ale
Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi – vom încerca să limpezim funcţiunea pe
care trebuie să o aibă pentru noi, fiinţe trăitoare încă înlăuntrul acestui
veac, gândul şi realitatea Judecaţii Viitoare.
Trebuie să recunoaştem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se
bucure mai puţin de atenţia noastră serioasă şi trează, decât gândul la
Judecată ce va să fie.
S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat
obişnuinţă să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vieţii
acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure
(credem noi) şi pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi nişte
mijloace de trai care devin ele însele – printr-o vinovată răsturnare de adevăr
– scopurile vieţuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne
leagă de ele. Pe nesimţite ne plecăm din ce în ce mai jos şi cădem – fără să ne
dăm seama – afară din viaţa autentică; uităm cu desăvârşire că preţul adevărat
al vieţii acesteia este dincolo de ea şi nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea
situaţie gândul sfârşitului se şterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai
stăruie ca o amintire vagă şi neputincioasă, când în realitate el este chemat
să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi înşine.
Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica
sa petrecere în această lume, el îşi organizează o viaţă plată, cenuşie, o
viaţă doar cu doar două dimensiuni. El nu mai ştie să privească spre înălţimi
sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său,
întocmai ca o vietate care se mişca doar pe lungime şi pe lăţime. Dar existenţa
duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să înţelegem ‘‘împreună
cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea”
(Efeseni 3, 18).
Datorită faptului că există un sfârşit al sălăşluirii noastre pe pământ şi
o Judecată care va măsura, va cântări şi va preţui până şi cele mai mici fapte
petrecute în cursul vieţii de aici, întreaga existentă dobândeşte înţelesuri
nebănuit de adânci.
Pentru cel care-şi luminează traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecăţi,
lumea se schimbă la faţă: ea nu mai este întâmplătoare, nu mai este supusă nimicirii veşnice sau bunului
nostru plac, ci într-însa se manifestă intenţiile şi hotărârile lui Dumnezeu ce
se vor vădi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecată transformă de pe
acum lumea într-un loc sfânt. Faptul că Stăpânul întregii zidiri îţi va cere la
un moment dat socoteală de felul cum te-ai comportat în ea te obligă să te
porţi cu atenţie, să-ţi dai şi mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui
Dumnezeu. Realitatea Judecaţii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei
pentru o justă apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva
dimensiunii eternităţii.
Gândul la Judecată Universală rodeşte în viaţa noastră şi în alt chip.
Pentru a înţelege despre ce este vorba, să medităm asupra următorului fapt
biblic: căderea omului s-a produs sub pomul cunoştinţei binelui şi răului,
atunci când protopărinţii noştri au uitat că nu le este permis totul. Şi astăzi
rădăcina păcatului continuă să stea pentru om în acelaşi gând: nu cumva ne este
permis totul? Nu cumva ne este îngăduit orice? Chiar dacă legile omeneşti din
afară îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, ştiut numai de mine însumi, să
fac ce-mi place?
Dacă fiecare am zăbovi cu sinceritate asupra vieţii personale, ar trebui să
recunoaştem că toate căderile noastre duhovniceşti vin din faptul că ne transformăm
în propriii noştri judecători (şi bineînţeles în nişte judecători foarte
îngăduitori). Iată însă că realitatea de netăgăduit a Judecăţii vine şi ne
spune: Nu, nu ne este permis totul!
Există limite pentru cele îngăduite omului, limite puse nu din bunul plac
al lui Dumnezeu, ci ele există chiar prin legile profunde ale vieţii; trecând
peste acestea devenim propriii noştri călăi.
Faptul că vom trece printr-o Judecată Finală ne ajută de pe acum să
înţelegem că omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduială, de păstrarea
căreia este răspunzător. Eu sunt dator să mă port cu cei din jurul meu nu după
voia mea, adesea rătăcită datorită păcatelor, ci după o rânduială de peste noi
ce mă ocroteşte deopotrivă şi pe mine, şi pe ei.
Dreapta Judecată devine astfel – pentru cel care îi înţelege rostul – un
adevărat temei de comuniune socială. În numele ei suntem chemaţi să realizăm
încă de pe acum o nemincinoasă împreună-trăire, o vieţuire obştească într-un
duh de dragoste şi de îngăduinţă. Omenirea în ceasul Judecăţii va apărea ca un
singur trup de obşte şi atunci ni se va cere fiecăruia socoteală de ceea ce am
făcut cu fratele nostru, care este un mădular al aceluiaşi trup obştesc. De
aceea, frica şi cutremurul pe care în mod firesc trebuie să le trezească în noi
amintirea Judecaţii din urmă nu sunt nicidecum nişte simţăminte josnice şi
oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivă, din înaltul sentiment al responsabilităţii
faţă de cei din jur şi faţă de mine însumi.
Prin faptul că vom fi chemaţi să răspundem de noi înşine în faţa lui
Dumnezeu se vădeşte pentru mine încredinţarea că eu am o misiune de îndeplinit
pe acest pământ, sunt răspunzător de mine însumi, reprezint deci o valoare în
ochii Domnului meu. De aceea, trebuie să mă port cu grijă duhovnicească nu
numai faţă de cei din jur, ci şi faţă de mine însumi (aceasta însemnând cu
totul altceva decât egoismul).
În sfârşit, o altă împlinire de sine, prilejuită în acest veac de
aşteptarea trezvitoare a Judecăţii Viitoare, este îndepărtarea credinciosului
de la judecăţile dinainte de vreme, adică de la clevetirea şi osândirea
aproapelui. De-abia la confruntarea finală a lumii cu Dumnezeu se va descoperi
cu adevărat distincţia dintre bine şi rău. Binele şi răul nu sunt cu adevărat
limpede deosebite decât în ochii Celui Atoateştiutor; de aceea, Lui singur I se
cuvine să facă despărţirea absolută, definitivă, între ele, la sfârşitul
veacului. Căci numai Dumnezeu singur cunoaşte planul de ansamblu şi intenţia
ultimă a întregii Sale Creaţii.
Noi, făpturile Lui mărginite, trăind o existentă limitată, având
posibilităţi restrânse de cunoaştere, nu putem să ne dăm seama de adevăratele
urmări şi semnificaţii ale actelor semenilor noştri. Pentru aceasta, oricine
judecă pe aproapele său se substituie lui Dumnezeu şi se aşază singur sub
osânda Judecaţii care este nemilostivă celor ce judecă. În virtutea marii
întrebări de la sfârşitul veacului, viaţa noastră se cere trăită în duhul
osândirii de sine şi nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de
pierdut, ci numai de câştigat.
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu