Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi - a lăsatului sec de carne - Sfântul Luca al Crimeei

Evanghelia

Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiescopul Crimeii - Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

Nu mai este mult până la Postul Mare şi azi aş vrea să vă vorbesc despre aşezarea sufletească pe care este dator s-o aibă creştinul ce se pregăteşte să purceadă pe calea Sfintelor Păresimi.

După minunata săturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Domnul Iisus Hristos a poruncit ucenicilor Săi să treacă cu corabia de cealaltă parte a lacului, în Capernaum, iar El S-a dus în munte să Se roage. După ce au străbătut douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, ucenicii înspăimântaţi – fiindcă era vifor puternic – L-au văzut pe Iisus mergând către ei pe apă şi s-au speriat mai tare.

Domnul a săvârşit de două ori această mare minune a mergerii pe ape - şi a săvârşit-o nu pentru popor, ci pentru ucenicii Săi; iar poporul, ce rămăsese de partea cealaltă a lacului, a văzut că plecaseră cu corabia doar apostolii, iar Iisus rămăsese, a văzut că nu se mai găsea nici o corabie la faţa locului şi au aflat în scurtă vreme că totuşi Domnul Se află deja în Capernaum. S-au tulburat şi toţi se întrebau: „Cum a ajuns de partea cealaltă? Ce minune mai este şi asta?”, dar nimeni nu putea să dea vreo lămurire.

Între timp au venit din Tiberiada alte corăbii, aşa încât poporul a mers la Capernaum şi văzându-L acolo pe Iisus, L-au întrebat: „Rabbi! Când ai venit aici?” (v. Ioan 6, 8-25). Ce le-a răspuns Iisus? El nu S-a apucat să le explice când şi cum ajunsese acolo, ci în loc de a le satisface curiozitatea, în loc de a da un răspuns simplu la întrebarea lor, Domnul a spus aceste cuvinte uimitoare: „Amin, amin grăiesc vouă: Mă căutaţi nu fiindcă aţi văzut semne, ci fiindcă aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne spre viaţă veşnică, pe care Fiul Omului o va da vouă, că pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl” (Ioan 6, 26-27), îndemnându-i să se gândească nu la bunătăţile pământeşti, ci la cele duhovniceşti, pe care El le-a adus oamenilor, singura pricină pentru care trebuie să alerge oamenii la Mântuitorul.

Poporul a fost înmărmurit de un asemenea răspuns neobişnuit; gândurile li s-au schimbat îndată, le-a dispărut curiozitatea, înţelegând că El i-a chemat la lucrurile lui Dumnezeu, L-au întrebat: „Ce să facem pentru a săvârşi lucrurile lui Dumnezeu?” Iisus le-a răspuns: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El” (Ioan 6, 29).

Bineînţeles, vorbea de Sine Însuşi, căci El era Trimisul Tatălui – dar poporul n-a priceput, nu a cunoscut de ce le-a vorbit aşa, fiindcă vedeau în El doar un făcător de minuni, presupuneau că este vreun prooroc înviat prin minune, dar nu gândeau că este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, L-au întrebat: „Ce semn ne dai ca să vedem şi să Te credem? Ce faci Tu? Tu vorbeşti de nu ştiu ce Fiu al Omului, Care ne va da viaţa veşnică. De ce ar trebui să credem asta? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat. Iată, părinţii noştri aveau dovada că se află sub deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu: mana cădea din cer şi îi hrănea. Tu prin ce-ţi dovedeşti obârşia preaînaltă?” Iisus le-a zis: „Amin, amin zic vouă: nu Moisi v-a dat vouă pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă vouă din cer pâinea cea adevărată, pentru că pâinea lui Dumnezeu este cea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 30-33).

Ei n-au putut pricepe nici adâncul înţeles duhovnicesc al acestor cuvinte uluitoare, ci au înţeles că Iisus vorbeşte despre o oarecare pâine minunată, ce se va pogorî pentru ei din cer la voia Tatălui Ceresc, cu care hrănindu-se vor fi sloboziţi de osteneala pentru dobândirea pâinii de toate zilele. De aceea, I-au zis: „Doamne! Dă-ne întotdeauna pâine din aceasta”.Iisus le-a zis: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede întru Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

În continuare, Domnul vorbeşte despre faptul că numai cei ce vor mânca această Pâine, adică vor mânca Trupul Lui şi vor bea Sângele Lui, vor moşteni viaţa veşnică. Aici începe tulburare între ascultători: „Ce tot vorbeşte? Ce cuvinte ciudate! Cum să asculţi aşa ceva?”. Şi mulţi s-au smintit de El, zicând că acestea nu sunt cuvinte de om cu mintea întreagă şi au plecat de la El.

Numai sfinţii apostoli au rămas credincioşi Învăţătorului lor şi când Iisus i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi, Simon Petru I-a răspuns: Doamne! La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 60-68).

Aşa a făcut Domnul Iisus şi în multe alte rânduri: nu rareori se întâmpla să nu răspundă la întrebarea care I se pusese, rostind în loc cuvinte uimitoare, tainice, pline de înţelesul cel mai adânc. Aceasta s-a vădit cu deosebire în convorbirea cu Nicodim, care este atât de tainică, adâncă, plină de mare însemnătate. Aşa a fost şi atunci când Domnul se afla în templul din Ierusalim, unde veneau spre închinare din toate ţările cei ce primiseră credinţa iudaică, precum şi unii dintre elini, adică greci.

Deci, aceştia s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii şi l-au rugat grăind: „Domnule, vrem să-L vedem pe Iisus” (Ioan 12, 21-24). Nici măcar Filip n-a cutezat să-L tulbure pe Domnul, ştiind ce aşezare înaltă au totdeauna gândurile Lui şi atunci vine şi-i spune lui Andrei, apoi Andrei şi Filip i-au spus lui Iisus (Ioan 12, 22).

Dar ce a răspuns Iisus? A zis cumva că pot să se apropie de El şi pot să-L vadă? Nu, ci parcă nici n-ar fi auzit întrebarea. Iată spusele Lui: „Amin, amin grăiesc vouă: dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, singur rămâne; iar dacă va muri, multă roadă aduce” (In. 6, 24).

Nu rareori s-a întâmplat ca în mijlocul unei convorbiri cu ucenicii Domnul să Se oprească dintr-odată când nimeni nu se aştepta şi să vorbească despre faptul că va fi dat în puterea păcătoşilor, arhiereilor şi cărturarilor, că îl vor bate, că îl vor răstigni pe Cruce.

Cu totul neaşteptate sunt întorsăturile gândurilor Domnului nostru Iisus Hristos. Ce înseamnă aceasta? De ce vorbirea lui Iisus este îndeobşte şi totdeauna atât de neasemănătoare cu vorbirea oamenilor obişnuiţi? Deoarece cu Duhul Său, cu gândurile Sale, cu inima Sa El trăia, totdeauna nemăsurat mai presus de platitudinea pământească, în care trăim noi toţi, fiindcă El este Dumnezeu Adevărat.

El avea gânduri care sunt cu totul improprii oamenilor obişnuiţi: gânduri despre înalta Sa chemare, despre cumplitele pătimiri prin care avea să răscumpere din stăpânirea diavolului neamul omenesc. Gândurile Lui nu coborau pe pământ, ele erau întotdeauna înalte şi neobişnuit de adânci.

Poate veţi întreba: „Dar noi, care trăim în deşertăciunea de zi cu zi, cum putem să dobândim o aşezare înaltă a gândurilor, asemenea Domnului Iisus Hristos? Doar auzim adeseori că El trebuie să fie pilda noastră”. Bineînţeles, la dumnezeiasca înălţime pe care ne-a vădit-o Domnul Iisus Hristos nici unul dintre pământeni nu e în stare să ajungă, însă dumnezeieştile Lui cuvinte, statornica rămânere a gândului înaintea Tronului Dumnezeirii sunt pildă pe care o putem urma şi noi.

Oare nu auzim la fiecare Liturghie: „Sus să avem inimile!”? Sus, adică la Tronul lui Dumnezeu, să înălţăm inimile noastre! Fiindcă vă puteţi înălţa inimile şi gândurile la Dumnezeu dacă veţi voi, dacă vă veţi da multă osteneală ca să vă sloboziţi de legăturile murdare ale vieţii pământeşti de zi cu zi, veţi putea dobândi o aşezare înaltă a gândurilor, veţi putea citi cu osârdie Sfânta Scriptură, veţi putea merge la biserică şi veţi putea învăţa din acest citit şi din acest mers cum să vă înălţaţi sus duhul.

Ştim că au fost numeroşi oameni drepţi, care, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu, s-au depărtat de deşertăciunea lumească şi în neîncetată rugăciune se înălţau nemăsurat cu duhul deasupra vieţii obişnuite pământeşti, oameni ce până la o anumită treaptă s-au asemănat în această privinţă însuşi Domnului Iisus Hristos, fiindcă au împlinit porunca apostolului Pavel: „Cele de sus gândiţi, nu cele pământeşti” (Coloseni 3, 2) - ceea ce înseamnă că şi fiecare dintre noi poate şi este dator să aibă grijă ca să nu îşi târască viaţa prin mocirla pământului.

Să luăm aminte şi la faptul că iudeii nu înţelegeau cuvintele Domnului, se mâniau, îi întorceau spatele, socotindu-L nesănătos la minte. Ceva asemănător a continuat să se întâmple până în ziua de astăzi. Şi acum un număr uriaş de oameni, care nu cred în Domnul Iisus Hristos, au chiar această atitudine faţă de tot ce stă scris în Evanghelie.

Evanghelia nu are loc să încapă în ei: li se pare ciudată, de neînţeles, un lucru care nu seamănă a nimic, aşa încât o dau deoparte, zicând: „Ce prostie! De ce să citim asta?” şi pier de pierzarea veşnică.

Şi lucrul acesta să ne fie de învăţătură: nici unul dintre noi să nu fie atât de obraznic, să nu fie atât de josnic sufleteşte încât să spună despre cuvintele lui Hristos: „Aceasta este o prostie”. Inima noastră să fie totdeauna pătrunsă de cea mai mare evlavie şi dragoste faţă de Hristos şi El ne va învăţa toate, ne va da mare înţelepciune, ne va lua de mână şi ne va duce întru Împărăţia Sa. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi / Părintele Sofian: Suntem cu adevărat conştienţi de Ziua Judecăţii?

APOSTOLUL

Fraţilor, nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.

Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele întru Domnul.

EVANGHELIA

MATEI 25,31-46

Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Părintele Sofian: Suntem cu adevărat conştienţi de Ziua Judecăţii?

Ce înţeles şi ce rost se cuvine să desluşim pentru noi înşine în noţiunea de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învăţătura dogmatică a Bisericii, ci – întemeiaţi pe descoperirile neclintite ale Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi – vom încerca să limpezim funcţiunea pe care trebuie să o aibă pentru noi, fiinţe trăitoare încă înlăuntrul acestui veac, gândul şi realitatea Judecaţii Viitoare.

Trebuie să recunoaştem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se bucure mai puţin de atenţia noastră serioasă şi trează, decât gândul la Judecată ce va să fie.

S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obişnuinţă să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vieţii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) şi pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi nişte mijloace de trai care devin ele însele – printr-o vinovată răsturnare de adevăr – scopurile vieţuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimţite ne plecăm din ce în ce mai jos şi cădem – fără să ne dăm seama – afară din viaţa autentică; uităm cu desăvârşire că preţul adevărat al vieţii acesteia este dincolo de ea şi nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situaţie gândul sfârşitului se şterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă şi neputincioasă, când în realitate el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi înşine.

Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îşi organizează o viaţă plată, cenuşie, o viaţă doar cu doar două dimensiuni. El nu mai ştie să privească spre înălţimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se mişca doar pe lungime şi pe lăţime. Dar existenţa duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să înţelegem ‘‘împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea” (Efeseni 3, 18).

Datorită faptului că există un sfârşit al sălăşluirii noastre pe pământ şi o Judecată care va măsura, va cântări şi va preţui până şi cele mai mici fapte petrecute în cursul vieţii de aici, întreaga existentă dobândeşte înţelesuri nebănuit de adânci.

Pentru cel care-şi luminează traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecăţi, lumea se schimbă la faţă: ea nu mai este întâmplătoare, nu mai este supusă nimicirii veşnice sau bunului nostru plac, ci într-însa se manifestă intenţiile şi hotărârile lui Dumnezeu ce se vor vădi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecată transformă de pe acum lumea într-un loc sfânt. Faptul că Stăpânul întregii zidiri îţi va cere la un moment dat socoteală de felul cum te-ai comportat în ea te obligă să te porţi cu atenţie, să-ţi dai şi mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecaţii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justă apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva dimensiunii eternităţii.

Gândul la Judecată Universală rodeşte în viaţa noastră şi în alt chip. Pentru a înţelege despre ce este vorba, să medităm asupra următorului fapt biblic: căderea omului s-a produs sub pomul cunoştinţei binelui şi răului, atunci când protopărinţii noştri au uitat că nu le este permis totul. Şi astăzi rădăcina păcatului continuă să stea pentru om în acelaşi gând: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este îngăduit orice? Chiar dacă legile omeneşti din afară îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, ştiut numai de mine însumi, să fac ce-mi place?

Dacă fiecare am zăbovi cu sinceritate asupra vieţii personale, ar trebui să recunoaştem că toate căderile noastre duhovniceşti vin din faptul că ne transformăm în propriii noştri judecători (şi bineînţeles în nişte judecători foarte îngăduitori). Iată însă că realitatea de netăgăduit a Judecăţii vine şi ne spune: Nu, nu ne este permis totul!

Există limite pentru cele îngăduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele există chiar prin legile profunde ale vieţii; trecând peste acestea devenim propriii noştri călăi.

Faptul că vom trece printr-o Judecată Finală ne ajută de pe acum să înţelegem că omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduială, de păstrarea căreia este răspunzător. Eu sunt dator să mă port cu cei din jurul meu nu după voia mea, adesea rătăcită datorită păcatelor, ci după o rânduială de peste noi ce mă ocroteşte deopotrivă şi pe mine, şi pe ei.

Dreapta Judecată devine astfel – pentru cel care îi înţelege rostul – un adevărat temei de comuniune socială. În numele ei suntem chemaţi să realizăm încă de pe acum o nemincinoasă împreună-trăire, o vieţuire obştească într-un duh de dragoste şi de îngăduinţă. Omenirea în ceasul Judecăţii va apărea ca un singur trup de obşte şi atunci ni se va cere fiecăruia socoteală de ceea ce am făcut cu fratele nostru, care este un mădular al aceluiaşi trup obştesc. De aceea, frica şi cutremurul pe care în mod firesc trebuie să le trezească în noi amintirea Judecaţii din urmă nu sunt nicidecum nişte simţăminte josnice şi oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivă, din înaltul sentiment al responsabilităţii faţă de cei din jur şi faţă de mine însumi.

Prin faptul că vom fi chemaţi să răspundem de noi înşine în faţa lui Dumnezeu se vădeşte pentru mine încredinţarea că eu am o misiune de îndeplinit pe acest pământ, sunt răspunzător de mine însumi, reprezint deci o valoare în ochii Domnului meu. De aceea, trebuie să mă port cu grijă duhovnicească nu numai faţă de cei din jur, ci şi faţă de mine însumi (aceasta însemnând cu totul altceva decât egoismul).

În sfârşit, o altă împlinire de sine, prilejuită în acest veac de aşteptarea trezvitoare a Judecăţii Viitoare, este îndepărtarea credinciosului de la judecăţile dinainte de vreme, adică de la clevetirea şi osândirea aproapelui. De-abia la confruntarea finală a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevărat distincţia dintre bine şi rău. Binele şi răul nu sunt cu adevărat limpede deosebite decât în ochii Celui Atoateştiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine să facă despărţirea absolută, definitivă, între ele, la sfârşitul veacului. Căci numai Dumnezeu singur cunoaşte planul de ansamblu şi intenţia ultimă a întregii Sale Creaţii.

Noi, făpturile Lui mărginite, trăind o existentă limitată, având posibilităţi restrânse de cunoaştere, nu putem să ne dăm seama de adevăratele urmări şi semnificaţii ale actelor semenilor noştri. Pentru aceasta, oricine judecă pe aproapele său se substituie lui Dumnezeu şi se aşază singur sub osânda Judecaţii care este nemilostivă celor ce judecă. În virtutea marii întrebări de la sfârşitul veacului, viaţa noastră se cere trăită în duhul osândirii de sine şi nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de câştigat.

Sursă: Război întru cuvânt