APOSTOLUL
Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite,
dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa
biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi
Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru
desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a
înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că
trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui
Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel
ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice
Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un
duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în
afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.
Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi,
pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost
cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul
vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
EVANGHELIA
LUCA 15, 11-32
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om
avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea
care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe
zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară
depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi,
după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început
să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei
ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi
sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar,
venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de
pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi
spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la
tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut
milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis
feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai
bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;
apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim;
căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au
început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a
întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând
pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a
răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru
că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui,
ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi
slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat
un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău,
care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel
îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate
ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci
fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
Predică tematică la Duminica
întoarcerii Fiului risipitor:
Pocăinţa - vindecarea omului de boala păcatului
†
Daniel
Sfânta Evanghelie care conţine pilda
Fiului risipitor este Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului, numită
Duminica întoarcerii Fiului risipitor.
Rânduită de Biserică spre a fi citită
în această perioadă premergătoare Postului Mare, ca timp de intensificare a
rugăciunii smerite, a pocăinţei sincere şi a iubirii milostive, Evanghelia din
această duminică ne arată valoarea nepreţuită a pocăinţei, adică puterea
vindecătoare, eliberatoare şi înnoitoare a Sfintei Taine a Pocăinţei sau a
Mărturisirii şi iertării păcatelor prin lucrarea harului lui Dumnezeu.
Boala păcatului şi pocăinţa ca
remediu
Păcatul şi consecinţa sa, moartea
(cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care
este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Dar atât de mult
ne-am obişnuit cu păcatul şi cu moartea care se văd mereu în jurul şi înăuntrul
nostru, încât le considerăm fenomene "naturale". Sfânta Scriptură,
dimpotrivă, consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei
şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a
lui Dumnezeu.
Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva,
s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire
faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea "şarpelui",
prin care a lucrat diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I
Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).
Ruperea armoniei dintre om şi
Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din
interiorul omului (adică dintre conştiinţă şi simţuri), dintre bărbat şi
femeie, dintre om şi celelalte creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului,
chiar şi "pământul va fi blestemat" (Facerea 3, 17). Moartea, ca
urmare a păcatului, se manifestă ca întunecare şi slăbire a capacităţii
sufletului pentru comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii şi ca descompunere a
elementelor materiale constitutive ale omului: "pământ eşti şi în pământ
te vei întoarce" (Facerea 3, 19).
Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 şi
3, 1-24) se vede, aşadar, că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este
pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi veşnică. Păcatul
primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa "de-a fi ca Dumnezeu",
cum greşit se afirmă uneori, deoarece dorinţa "de-a fi ca Dumnezeu"
este înscrisă în crearea omului "după chipul şi asemănarea" lui
Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă calea spre îndumnezeire aleasă de Adam şi
Eva a fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi
neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a
omului de Dumnezeu atrage după sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea)
lui ca persoană spirituală vieţuind în trup. Deci, moartea fizică a omului,
manifestată ca separaţie între suflet şi trup, este urmarea separării
sufletului de Dumnezeu.
Fiind persoană spirituală în trup,
coroana şi conştiinţa creaţiei vizibile, omul primeşte de la Creator pământul
spre stăpânire, păzire şi cultivare, şi tot prin el se transmite binecuvântarea
lui Dumnezeu pentru toată creaţia, dacă acesta împlineşte voia lui Dumnezeu pe
pământ, dar şi blestemul, dacă omul rupe comuniunea sa de iubire şi ascultare
faţă de Dumnezeu.
Formele concrete pe care le ia
păcatul omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de creaţie sunt
multiple.
Astfel, în Vechiul Testament, păcatul
este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de
la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieşirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28),
răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9,
5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2),
răutate şi pagubă produsă altora (cf. Proverbe 24, 2).
În Noul Testament, păcatul este o
stare de înstrăinare a omului de Dumnezeu (Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2).
El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredinţă, incapacitate de simţire
spirituală (cf. Romani 1, 18; II Timotei 2, 16), degradare morală şi spirituală
(cf. Fapte 8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului
cu diavolul (cf. Matei 13, 19; I Ioan 3, 8 şi 12), nedreptate (cf. Romani 9,
14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf. Romani 2, 8), fărădelege
(cf. II Timotei 2, 19) etc. (cf. Dicţionar biblic, Oradea, 1995, p. 988).
După săvârşirea păcatului, Adam şi
Eva se ascund de faţa sau prezenţa imediată a lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu
alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui
Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din
prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu - Dătătorul de viaţă (cf. Facere 3, 22). În
loc să-şi recunoască greşeala, omul căzut în păcat inventează scuze şi
transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva (cf. Facerea 3,
12), iar Eva pe şarpe (cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare
faţă de Creator şi nepostire sau neînfrânare faţă de lumea materială, este
agravat de ne-pocăinţa omului ca refuz de recunoaştere cu regret a greşelii
sale. Mai târziu, între descendenţii primei familii umane, păcatul ia forma
violenţei ucigătoare, şi anume Cain ucide pe fratele său Abel (cf. Facerea 4,
8). La violenţa sa, izvorâtă din invidie, Cain adaugă insolenţa sa izvorâtă din
iresponsabilitate faţă de greşeala comisă şi nepocăinţă pentru vinovăţia sa.
Întrucât păcatul este mai întâi
înstrăinare a omului de Dumnezeu, uitare de Dumnezeu, neascultare şi ascundere
de El (cf. Facere 3, 8), cădere şi moarte spirituală, pocăinţa ca remediu sau
vindecare de păcat este întoarcerea omului la Dumnezeu, împăcare cu Dumnezeu,
început de viaţă nouă şi recuperare a omului din moartea sufletului.
Cuvântul "pocăinţă", în
limba greacă a Noului Testament "metanoia", înseamnă schimbarea
minţii sau a modului de a gândi, înseamnă a regreta o faptă rea săvârşită la un
moment dat, precum şi o dorinţă a omului de dezlegare sau eliberare de o stare
apăsătoare, de vinovăţie pentru răul sau păcatul pe care l-a săvârşit. Pe scurt,
pocăinţa este o durere sufletească pentru un trecut întunecat şi apăsător,
precum şi dorinţă puternică de schimbare sau convertire, de-a trăi o viaţă
diferită.
Pocăinţa - har al iubirii lui
Dumnezeu şi răspuns al omului
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament
ne arată chipuri de pocăinţă şi îndemn la speranţă în proorocul David, în
regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive şi în mulţi alţii care s-au pocăit.
În Noul Testament, atât Sfântul Ioan
Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos încep propovăduirea lor cu
îndemnul: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 3,
2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării
păcatelor, fără de care nimeni nu poate împlini cu adevărat legea iubirii faţă
de Dumnezeu şi de aproapele.
Chemarea la pocăinţă, harul pocăinţei
şi al iertării păcatelor au fost pe deplin împărtăşite de Hristos ucenicilor
Săi şi prin ei Bisericii Sale după Învierea Sa din morţi: "…aşa este scris
şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să
se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate
neamurile, începând de la Ierusalim" (Luca 24, 46-47).
În acelaşi timp, adică după Învierea
Sa din morţi, Hristos-Domnul dăruieşte ucenicilor Săi adunaţi laolaltă şi
puterea de-a ierta păcatele: "…Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan
20, 22-23).
În ziua Pogorârii Sfântului Duh peste
Sfinţii Apostoli, eveniment prin care constituie Biserica, Trupul tainic al lui
Hristos, vedem că predica Sfântului Apostol Petru are ca scop chemarea la
pocăinţă, iertarea păcatelor şi primirea darului Duhului Sfânt: "Iar Petru
a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui
Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului
Sfânt" (Fapte 2, 38).
Modele sau chipuri de pocăinţă în
Noul Testament sunt Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Fiul
risipitor din Evanghelia de astăzi, Zaheu vameşul, femeia păcătoasă, tâlharul
de pe cruce şi mulţi alţii.
Privind la aceste modele de pocăinţă,
descrise atât în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cât şi a Noului
Testament, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne îndeamnă să urmăm şi noi pilda
acestora. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Cunoscând,
aşadar, frica de Dumnezeu, bunătatea şi iubirea lui de oameni, din Vechiul şi
Noul Testament, să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim,
fraţilor? Să ne spălăm mâinile noi, păcătoşii. Să ne curăţim inimile noi, cei
cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim şi să plângem pentru păcatele
noastre. Să încetăm din răutăţile noastre. Să credem în milostivirile Domnului.
Să ne temem de ameninţările Lui, să păzim poruncile lui" (Sf. Maxim
Mărturisitorul, Cuvânt ascetic).
Arătând că numai dacă ne pocăim de
păcate putem să ne curăţim sufletul şi trupul şi să pregustăm din viaţa
veşnică, scrierea apostolică numită Didahia spune despre pocăinţă:
"Mărturiseşte-ţi păcatele în biserică şi nu te duce la rugăciune având
cuget rău" (cap. 4, 6).
Mulţi ierarhi ai Bisericii,
arhipăstori de suflete, precum şi preoţi duhovnici, doctori ai vindecării de
patimi, au fost şi dascăli ai pocăinţei, tocmai pentru că au văzut în ea un
mare dar şi un mare leac pentru mântuire. În această privinţă Sfântul Isaac
Sirul zice: "Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste
har" (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 72).
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare
dascăl al pocăinţei, zice: "Sunt două lucruri: păcatul şi pocăinţa;
păcatul este rana, pocăinţa este leacul, tot aşa în suflet sunt păcate şi
pocăinţă. Dar păcatul este împreunat cu ruşinea, iar pocăinţa aduce încredere
şi curaj" (Omilii despre pocăinţă 8, 2).
Părinţii Filocaliei arată în mod
concentrat ce este păcatul, din ce se naşte el şi cum se vindecă omul de păcat:
"Păcatul este întrebuinţarea
greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor"
(Sfântul Maxim Mărturisitorul).
"Pricina a tot păcatul este
slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina
patima" (Marcu Ascetul).
"Păcat spre moarte este tot
păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al
altuia, nu e auzit" (Marcu Ascetul).
"Veninul păcatului adunat în noi
fiind mult, e nevoie şi de foc mult care să-l cureţe prin lacrimile pocăinţei
şi prin durerile fără de voie ale căinţei, şi prin cele de bunăvoie ale
nevoinţei. Fiindcă de petele păcatului ne curăţim prin osteneli de bunăvoie sau
prin necazuri fără de voie…." (Cuviosul Nichita Stithatul).
Pocăinţa, iertarea păcatelor şi
prezenţa Duhului Sfânt în om refac comuniunea lui cu Dumnezeu şi cu semenii.
Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Pocăinţei a fost numită şi "botezul
lacrimilor". Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se
săvârşeşte o singură dată, "botezul lacrimilor" sau Sfânta Taină a
Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de
păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică. În acest sens,
Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie "ne-am întinat
după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela.
Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu
adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc". (Sfântul Ioan Scărarul, Scara,
cuv. VII). Acelaşi Sfânt Părinte spune că "pocăinţa este aducerea înapoi
(împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua
viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita
renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este
gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica
nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine,
dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin
lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de
bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul
pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea
sufletului printr-o simţire adâncă" (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. V,
cap. 2).
Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi
pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De
aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu
îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu
amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă
pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus:
"Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să
trăiască (Iezechiel 18, 23)". Cere de la tine o osteneală mică şi îţi
dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara
mântuirii" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).
Unde aleargă omul pentru a-şi
mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica
lui Hristos:
"Ai păcătuit? Vino în Biserică
şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi
ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti.
Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile
cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai
păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici
se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu:
"Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut" (Psalmul 50, 4), şi
te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui." (Sfântul Ioan Gură de Aur).
În a treia rugăciune, de dezlegare a
păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii,
preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte. "...împacă-l şi-l uneşte pe
dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos - Domnul nostru…" (Molitfelnic,
Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor,
arhiereul sau preotul duhovnic spune: "…şi-i învredniceşte pe dânşii fără
de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…"
(Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…). Deci, pocăinţa,
înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa
preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este împăcarea omului cu
Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine care este
unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.
Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie
binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest
sens, Hristos-Domnul spune că "în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos
care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de
pocăinţă" (Luca 15, 7) sau "se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu
pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10).
Avem, aşadar, convingerea că asemenea
unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot
aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ când în sufletul
păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii
iertătoare a lui Dumnezeu.
Să ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu
ca să ne dăruiască lacrimi de pocăinţă pentru păcatele noastre şi bucurie de
recunoştinţă pentru iubirea Lui milostivă, spre slava Preasfintei Treimi şi
mântuirea noastră. Amin.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu