Soția mea nu mai este femeia cu care m-am căsătorit

de Matt Walsh

Ieri seară, o cititoare mi-a trimis un e-mail spunându-mi că recent a fost invitată la „petrecerea de divorț” a prietenei ei. Ea a vrut opinia mea cu privire la acest nou trend.

Petrecerea de divorț: celebrarea unui jurământ încălcat. „Am renunțat la noi și unul la altul! Uraa! Acum hai să dansăm!”

Auzisem despre asemenea lucruri și înainte, dar aproape că am ezitat să cred povestea cititoarei care îmi scrisese.  Știu că acest tip de absurdități pot exista printre adepții „despărțirii conștiente” de la Hollywood, dar refuz sa le accept  printre americanii de rând.

Așa că m-am așezat, am scris câteva paragrafe și am hotărât să termin articolul azi.

După care, azi dimineață la alimentară, am dat peste un tip care citește blogul meu. Am început să vorbim. După un schimb de glume conversația a alunecat pe un teritoriu mai puțin plăcut:

Tipul: Deci, pe ce temă lucrezi acum ?

Eu: Păi, am primit un e-mail despre petreceri de divorț, deci cred că voi scrie despre asta.

Tipul: Și ce e cu ele ?

Eu: Păi, demonstrează o atitudine nepăsăoare, festivă față de divorț. Cred că este cu adevărat dăunătoare și nu face altceva decât să perpetueze problema.

Tipul: De cât timp ești căsătorit, de vreun an?

Eu: Aproape de trei ani.

Tipul: Aproape de trei. Ok, ia-o de la un tip care a fost căsătorit cu actuala soție 11 ani şi a trecut prin două divorțuri înainte de asta: niciodată nu știi ceea ce se va întâmpla. Nimeni nu plănuiește să divorțeze, dar se mai întâmplă. Oamenii se pot schimba. Într-o zi s-ar putea să te trezești și să îți dai seama că soția ta nu mai este persoana cu care te-ai căsătorit. Se întâmplă. Niciodată nu m-am gândit că voi divorța, dar s-a întamplat de două ori. Niciodată nu poți știi.  Nimic nu e permanent; oamenii se schimbă uneori.

Eu: Mda. Nu știu multe despre viitor, dar știu că o să fiu cu soția mea până când unul dintre noi va muri. Toți oamenii fac propriile lor alegeri dar aceasta este alegerea noastră.

Tipul: (râde) Am zis același lucru la vârsta ta. Tu te gândești la divorț ca la un lucru înspăimântător, dar uneori e singura cale de a fi fericit. Nu ar trebui să stai într-o căsătorie dacă ești nefericit. Lucrurile se mai schimbă. Te trezești și, dintr-odată, ea nu mai este persoana cu care te-ai căsătorit. Se mai întâmplă. Crede-mă pe mine.

Eu: Dar acesta nu este un motiv pentru a divorța, după părerea mea.

Tipul: Știu. Dar mai vorbim peste 10 ani (râde).

Eu: Peste 10 ani o să fiu ori mort ori o să sărbătoresc cea de-a treisprezecea aniversare a nunții. Cine știe, poate tu vei sărbători ce-a de-a patra prima aniversare a nunții.

Acela a fost practic sfârșitul prietenosului nostru schimb. Am plecat nervos.

Asta. Chiar asta. Asta ilustrează cel mai rău lucru despre cultura noastră. Nu mă refer doar la vederile lui referitoare la divorț; mă refer la acest bizar strop de Evanghelism al Divorțului. Asta e ceea ce facem în cultura noastră. Nu doar în privința divorțului, dar și în privința multor alte decizii proaste. La început, le justificăm, apoi le facem reclamă și le vindem, apoi le sărbătorim, după care insistăm ca toți ceilalți să sărbătorească  împreună cu noi. În cazul divorțului este vorba despre o sărbătoare literală. Cu baloane și invitații și tort.

Dar, pentru un motiv oarecare, când aud de divorț, nu îmi vine cheful să deschid sticla de șampanie sau să împrăștii confetti.

Oare asta din cauză că sunt „prea tânăr ca să înțeleg?”. Nu cred. Uite, știu că nu sunt un expert în căsătorie. Știu că nu sunt în măsură să dau niciun sfat – deși probabil sunt mai potrivit decât un tip care a fost căsătorit de trei ori și încă mai vorbește despre divorț ca despre ceva ce „ți se întâmplă”, ca și cum ar cădea din cer ca o rachetă spațială din „Centura divorțului”.

Știu că suntem tineri și relativ naivi. Totuși, am trecut prin câteva chestii împreună. Suntem căsătoriți de aproape trei ani. Ni s-au născut doi copii. Ne-am mutat de două ori. Am condus prin Maryland, Virginia de Vest si Kentucky cu doi bebeluși care țipau, de două ori. Ne-am preocupat pentru bani. Ne-am zbătut ca să plătim facturile.Am râs, ne-am bucurat, ne-am certat, am  trecut prin eșecuri, am avut și victorii. Am făcut față cotei noastre de furtuni. Ne-am ocupat de scandalurile de familie. Casa noastră a fost inundată. Copii noștrii au fost bolnavi în sala de urgențe. Am fost nervoși, am fost fericiți, am fost obosiți. Am făcut greșeli. Am ajuns la o înțelegere. Uneori nu am reușit să ajungem la o înțelegere. Au fost momente când eram în al nouălea cer și au fost momente când nu mai știam ce să facem.Am plâns. Am pierdut. Am învins.

Suntem tineri și încă creștem, iar experiențele noastre pot foarte bine să pălească în comparație cu ale tale, dar am învățat cel puțin un lucru din toate astea: tipul acela avea dreptate -soția mea nu mai este persoana cu care m-am căsătorit. Când am întâlnit-o era o studentă de 22 de ani. Acum este o mamă a doi copii în vârstă de 27 de ani. Sigur că încă are același ADN, aceeași identitate biologică și este încă tipul de fată care apreciază o bere bună și un banc cu pârțuri. Dar nu mai este aceeași. Asta pentru că m-am căsătorit cu o ființă umană, nu cu un manechin. Mi-am depus jurămintele față de o persoană, nu față de un program informatic.

„Oamenii se schimbă uneori” spune înțeleptul.

Nu, oamenii se schimbă mereu. Niciodată nu încetează să se schimbe. Viața este schimbare. Totul este în mișcare, totul se transformă. Totul se schimbă, tot timpul. Viața este mai mult ca un râu decât ca o băltoacă stătută infestată de țânțari.

(Doamne, uite ce a făcut acest tip. M-a agitat atât de tare încât vorbesc în versuri country-pop. „Viața este un râu”. Dumnezeu să mă ajute.)

Adevărul este că poți părăsi o cameră pentru 10 secunde, te poți întoarce și totul va fi puțin diferit. Acest lucru este adevărat despre mobilă, perdele, covor și da, despre oameni. În special despre oameni.

Să divorțezi de cineva pentru că se schimbă? Ai putea la fel de bine să divorțezi de o persoană pentru că respiră.

Nu disprețuiesc problema. Știu că uneori oamenii se schimbă într-un mod dureros și supărător. Știu că soția mea s-ar putea schimba în feluri care să nu corespundă previziunilor mele cu privire la cum ar trebui ea să fie, să simtă și să gândească.

Presupun că asta vor cu-adevărat să spună oamenii când spun că vor să divorțeze pentru ca partenerul lor s-a schimbat. Ei nu se opun schimbării în sine, ci se opun schimbărilor care îi pun la încercare și îi fac să se simtă incomod. Ceea ce ar trebui să spună ei este: „Vreau să divorțez pentru că ea s-a schimbat într-un mod care nu încape înăuntrul zonei mele de confort ”. E greu, știu. În fiecare zi învăț din nou acest adevăr fundamental: soția mea are propriul ei creier, propriile ei sentimente, propriul ei suflet. Suntem legați acum prin legătura de căsătorie, dar ea este încă ea și eu sunt încă eu. Ea este o forță, un uragan, un incendiu de necontrolat. Ea nu este o marionetă care dansează pe o sfoară.

Ea este o individualitate puternică și misterioasă. Câteodată râde la lucruri care obișnuiau să o enerveze și se enervează pe lucruri care obișnuiau să o facă să râdă. Câteodată o pot citi ca pe-o carte, dar câteodată are o expresie pe care nu am mai văzut-o niciodată. Uneori zâmbește ca și cum lumea ar spune o glumă pe care numai ea o înțelege. O învăț și niciodată nu o să o termin de învățat cartea ei pentru că  ea adaugă mereu  pagini noi.

Traducere: Eugenia Holhos

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com sau redactievremuri@gmail.com

Predica la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi / Părintele Sofian: Suntem cu adevărat conştienţi de Ziua Judecăţii?

APOSTOLUL

Fraţilor, nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.

Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele întru Domnul.

EVANGHELIA

MATEI 25,31-46

Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Părintele Sofian: Suntem cu adevărat conştienţi de Ziua Judecăţii?

Ce înţeles şi ce rost se cuvine să desluşim pentru noi înşine în noţiunea de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învăţătura dogmatică a Bisericii, ci – întemeiaţi pe descoperirile neclintite ale Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi – vom încerca să limpezim funcţiunea pe care trebuie să o aibă pentru noi, fiinţe trăitoare încă înlăuntrul acestui veac, gândul şi realitatea Judecaţii Viitoare.

Trebuie să recunoaştem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se bucure mai puţin de atenţia noastră serioasă şi trează, decât gândul la Judecată ce va să fie.

S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obişnuinţă să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vieţii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) şi pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi nişte mijloace de trai care devin ele însele – printr-o vinovată răsturnare de adevăr – scopurile vieţuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimţite ne plecăm din ce în ce mai jos şi cădem – fără să ne dăm seama – afară din viaţa autentică; uităm cu desăvârşire că preţul adevărat al vieţii acesteia este dincolo de ea şi nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situaţie gândul sfârşitului se şterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă şi neputincioasă, când în realitate el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi înşine.

Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îşi organizează o viaţă plată, cenuşie, o viaţă doar cu doar două dimensiuni. El nu mai ştie să privească spre înălţimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se mişca doar pe lungime şi pe lăţime. Dar existenţa duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să înţelegem ‘‘împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea” (Efeseni 3, 18).

Datorită faptului că există un sfârşit al sălăşluirii noastre pe pământ şi o Judecată care va măsura, va cântări şi va preţui până şi cele mai mici fapte petrecute în cursul vieţii de aici, întreaga existentă dobândeşte înţelesuri nebănuit de adânci.

Pentru cel care-şi luminează traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecăţi, lumea se schimbă la faţă: ea nu mai este întâmplătoare, nu mai este supusă nimicirii veşnice sau bunului nostru plac, ci într-însa se manifestă intenţiile şi hotărârile lui Dumnezeu ce se vor vădi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecată transformă de pe acum lumea într-un loc sfânt. Faptul că Stăpânul întregii zidiri îţi va cere la un moment dat socoteală de felul cum te-ai comportat în ea te obligă să te porţi cu atenţie, să-ţi dai şi mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecaţii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justă apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva dimensiunii eternităţii.

Gândul la Judecată Universală rodeşte în viaţa noastră şi în alt chip. Pentru a înţelege despre ce este vorba, să medităm asupra următorului fapt biblic: căderea omului s-a produs sub pomul cunoştinţei binelui şi răului, atunci când protopărinţii noştri au uitat că nu le este permis totul. Şi astăzi rădăcina păcatului continuă să stea pentru om în acelaşi gând: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este îngăduit orice? Chiar dacă legile omeneşti din afară îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, ştiut numai de mine însumi, să fac ce-mi place?

Dacă fiecare am zăbovi cu sinceritate asupra vieţii personale, ar trebui să recunoaştem că toate căderile noastre duhovniceşti vin din faptul că ne transformăm în propriii noştri judecători (şi bineînţeles în nişte judecători foarte îngăduitori). Iată însă că realitatea de netăgăduit a Judecăţii vine şi ne spune: Nu, nu ne este permis totul!

Există limite pentru cele îngăduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele există chiar prin legile profunde ale vieţii; trecând peste acestea devenim propriii noştri călăi.

Faptul că vom trece printr-o Judecată Finală ne ajută de pe acum să înţelegem că omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduială, de păstrarea căreia este răspunzător. Eu sunt dator să mă port cu cei din jurul meu nu după voia mea, adesea rătăcită datorită păcatelor, ci după o rânduială de peste noi ce mă ocroteşte deopotrivă şi pe mine, şi pe ei.

Dreapta Judecată devine astfel – pentru cel care îi înţelege rostul – un adevărat temei de comuniune socială. În numele ei suntem chemaţi să realizăm încă de pe acum o nemincinoasă împreună-trăire, o vieţuire obştească într-un duh de dragoste şi de îngăduinţă. Omenirea în ceasul Judecăţii va apărea ca un singur trup de obşte şi atunci ni se va cere fiecăruia socoteală de ceea ce am făcut cu fratele nostru, care este un mădular al aceluiaşi trup obştesc. De aceea, frica şi cutremurul pe care în mod firesc trebuie să le trezească în noi amintirea Judecaţii din urmă nu sunt nicidecum nişte simţăminte josnice şi oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivă, din înaltul sentiment al responsabilităţii faţă de cei din jur şi faţă de mine însumi.

Prin faptul că vom fi chemaţi să răspundem de noi înşine în faţa lui Dumnezeu se vădeşte pentru mine încredinţarea că eu am o misiune de îndeplinit pe acest pământ, sunt răspunzător de mine însumi, reprezint deci o valoare în ochii Domnului meu. De aceea, trebuie să mă port cu grijă duhovnicească nu numai faţă de cei din jur, ci şi faţă de mine însumi (aceasta însemnând cu totul altceva decât egoismul).

În sfârşit, o altă împlinire de sine, prilejuită în acest veac de aşteptarea trezvitoare a Judecăţii Viitoare, este îndepărtarea credinciosului de la judecăţile dinainte de vreme, adică de la clevetirea şi osândirea aproapelui. De-abia la confruntarea finală a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevărat distincţia dintre bine şi rău. Binele şi răul nu sunt cu adevărat limpede deosebite decât în ochii Celui Atoateştiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine să facă despărţirea absolută, definitivă, între ele, la sfârşitul veacului. Căci numai Dumnezeu singur cunoaşte planul de ansamblu şi intenţia ultimă a întregii Sale Creaţii.

Noi, făpturile Lui mărginite, trăind o existentă limitată, având posibilităţi restrânse de cunoaştere, nu putem să ne dăm seama de adevăratele urmări şi semnificaţii ale actelor semenilor noştri. Pentru aceasta, oricine judecă pe aproapele său se substituie lui Dumnezeu şi se aşază singur sub osânda Judecaţii care este nemilostivă celor ce judecă. În virtutea marii întrebări de la sfârşitul veacului, viaţa noastră se cere trăită în duhul osândirii de sine şi nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de câştigat.

Sursă: Război întru cuvânt

Amintiri din altă viață: asistent proiecte la o organizație LGBT

Foto: Radu Sigheti

de Ştefana Totorcea

La petrecerea din Titan, l-am sărutat pe Sandy pe gât. Habar n-am de ce am făcut-o. Eu, o tipă îmbrăcată cazon şi tunsă foarte scurt, iar el, un băieţel cândva grăsuţ, acum la o cură drastică de slăbire, care se pregătea să devină fată prin operaţie.

– Ai bucurii la mine, păpuşă?!, m-a întrebat cu binecunoscuta lui voce efeminată, fără să se simtă câtuşi de puţin ameninţat ori jignit.

Mare figură era Sandy! Mereu vesel şi guraliv, plin de viaţă. Şi cumva haios cu vocea aia şi cu intrarea într-un rol pe care îl exersa deja destul de bine. Îl adoptase ca pe sine însuşi.

S-a terminat repede şi cam nasol petrecerea. Din cauza mea, se pare.

Gazda noastră, M., studentă la SNSPA, era voluntar la asociaţia care promova „drepturile” persoanelor LGBT, unde lucram şi eu. Pretindea mereu că e bisexuală, presărând insistent imagini fără perdea în vorbirea curentă – o greşeală fatală, care trăda amatorism în construirea propriului personaj. Tocmai de aceea, nimeni nu o credea, toţi ziceau că îi place să facă pe interesanta, ca să-şi creeze o un brand personal în domeniul oengismului cool.

Eu nu pretindeam nimic. Dar toată lumea mă credea lesbiană. Sau cel puţin directorul asociaţiei noastre, el părea mereu convins că sunt in the closet, cum se spune în literatura de specialitate.

Tunsoarea era de vină. Ceva-ceva era clar în neregulă şi cu mine, desigur.

Dar destul cu introducerea personajelor. Cum ziceam, petrecerea s-a lăsat nasol. Din cauza mea, cred (şi asta am mai zis). Nici nu începuse bine noaptea când – din motive obscure, atunci obliterate de ameţeala generală a momentului, iar acum estompate şi mai mult de timp –, eu am ajuns singură în bucătărie, camera cea mai îndepărtată de restul petrecerii şi cea mai apropiată de uşa de la intrare a apartamentului.

Acolo, prietenul gazdei (M., tocmai v-am povestit de ea) şi un amic de-al lui au pus mâna pe mine. Cam asta îmi amintesc. Era inexplicabil. Nu mi se părea că eram tocmai genul lor şi nici nu-mi doream să fiu. Poate erau curioşi din ce e alcătuită o persoană atât de… cazonă. O fi tot din carne? Tot femeie, în ciuda aparenţelor?

E straniu că nu am schimbat niciun cuvânt cât timp a durat acest episod stânjenitor. Niciun sunet nu a traversat încăperea, de parcă am fi fost într-o pantomimă înverşunată. Ăia doi încercau să mă imobilizeze, iar eu încercam să mă eliberez. Normal că nu era simplu. Aşa că m-am văzut nevoită să pun mâna pe o foarfecă lăsată la îndemână pe frigider (sau pe unde o fi fost) şi să-l ameninţ pe cel mai voinic dintre ei, pe prietenul gazdei, care se afla în faţa mea şi părea să aibă mai multă iniţiativă.

Brusc, miza a crescut exponenţial şi la fel şi suspansul. Pentru că, vezi, dacă ăla îmi dădea drumul la mâini, risca să se trezească înţepat. Sau mă rog, după caz, tăiat. Habar n-am dacă aş fi fost în stare să-mi duc până la capăt ameninţarea mută, dar efectul a fost contrar calculelor mele: acum se străduiau să mă imobilizeze de frică. După cum se vedea, foarfeca nu făcuse decât să înrăutăţească treburile.

În această stare de fapt, care nu se poate să fi durat mai mult de câteva clipe (lungi cât secolele!), a intervenit ceea ce marele poet latin Horaţiu ar fi numit deus ex machina. Iar maică-mea L-ar fi numit Dumnezeu din ceruri, la A Cărui Maică se ruga ea ca să Îl roage pe El să nu mai lucrez la asociaţia aia.

Respectiv, s-a auzit soneria de la intrare. Surpriza a creat un moment de ezitare în încleştarea titanică în care eram prinsă şi astfel am reuşit să mă eliberez parţial, ba chiar să ajung la uşă şi s-o deschid, printr-un efort herculean. În uşă, musafir întârziat, ochelaristul cu faţă de puştiulică serafic ce se dădea gay (şi poate chiar era), cel care se ocupa de biblioteca asociaţiei. Venise împreună cu o fetiţă care avea o figură atât de inocentă, încât, deşi sunt sigură că memoria subiectivă îmi joacă feste, pot să jur că purta codiţe împletite.

Când uşa s-a deschis, cei doi au rămas sideraţi în prag, privind următoarea statue vivante: eu ţineam o mână pe clanţă, în timp ce în mâna cealaltă ţineam foarfeca. De mâna aia mă ţinea prietenul gazdei, ca nu cumva să-mi vină vreo idee nefericită în legătură cu ea (cu foarfeca, adică). Asta în timp ce tâmpitul care tot încercase să mă imobilizeze din spate rămăsese pe jos, agăţat de unul din picioarele mele, căruia nu-i dădea drumul deloc. Fusesem nevoită să-l târăsc după mine ca să ajung la uşă.

Nu ştiu ce luaseră ăştia doi înainte de petrecere. Parcă fusesem prinsă la mijloc, între două marionete, într-un balet grotesc.

Bineînţeles că mi-am luat rămas bun intempestiv şi m-am cărat pronto, ceea ce a dat semnalul de alarmă. A doua zi am aflat că gashka s-a spart imediat după aceea.

– N-aveam chef, păpuşă, să mă trezesc aruncată de la etajul nouă, că s-au mai întâmplat din astea, mi-a zis Sandy a doua zi.

Ce mult a trecut de atunci! După ce am plecat de la asociaţie, l-am întâlnit întâmplător pe Sandy pe stradă. Era de nerecunoscut: superslab(ă), „femeie” în toată regula, aşa cum îşi dorise atât de mult. Dar mie îmi plăcea enorm Sandy cel de tranziţie, cu trăsături încă băieţeşti şi voce catifelată, ca un copil răsfăţat care încerca să devină propria fantasmă, dar nu reuşea decât pe jumătate. Ceea ce era ok, fiindcă încă îi rămăsese jumătatea originară. Acum, însă, schimbat complet, mi se părea că nu mai era nimeni. O mască peste un conţinut care putea fi mereu altul sau nimic.

Spaima mea dintotdeauna. Lipsa de consistenţă a existenţei a fost o idee care mi-a dat mereu fiori. Dar numai în coşmaruri, fiindcă, atunci când sunt trează, nu pot crede în ea. Iar coşmaruri n-am prea mai avut, slavă Domnului.

Prietena mea de la revista pro life m-a rugat să scriu ceva personal despre experienţa mea din cele două luni în care am lucrat pentru asociaţia care promova problematica LGBT. S-a întâmplat în altă viaţă. Nu ştiu de ce i se pare interesant subiectul ăsta, pentru că, adunându-mă în faţa paginii albe, îmi dau seama că nu am ce să-i spun.

E straniu totuşi că, exact în perioada aceea, când mulţi din jur mă judecau după aparenţe şi mă credeau de altă orientare, eu m-am regăsit şi reafirmat ca femeie. Absolutely straight şi nimic altceva. E aşa un duh al epocii, care pluteşte peste toate, că uneori ajungi şi tu să te întrebi c(in)e eşti.

Şi răspunsul a venit. Eram cine eram. Sandy îmi invidia feminitatea, de la pantofii cu care am mers la altă petrecere – şi în legătură cu care mă tot tachina că sunt de bunicuţă (aşa mi-am dat seama că-i plăcuseră, de fapt) – şi până la felul impecabil în care ieşeam din micile neplăceri de genul: o pată-de-vin-pe-fustă-oh-my-God-dar-unde-a-dispărut-în-două-minute-de-arăţi-ca-nouă (vezi bine că nu mă purtam la military-style mereu). Or, Sandy îşi dorea să fie femeie şi depunea în acest scop strădanii uriaşe. În timp ce eu reuşeam – cel puţin uneori – să fiu asta fără efort. Întotdeauna mi s-a părut mai confortabil să fiu eu însămi, recunosc.

M-am gândit mult timp cum s-ar putea expune mai bine motivul pentru care tradiţia creştină nu aprobă relaţiile sexuale de alte orientări. Ca să înţelegem asta, trebuie să ne amintim că tradiţia creştină este de fapt mult mai clară decât atât: ea nu binecuvintează nici relaţiile sexuale „clasice“ care înlătură explicit posibilitatea apariției unei noi vieți, fără motive extrem de bine întemeiate. De ce, oare?

Ne-am prostit atât de mult în ultimul secol, încât nici atât nu mai înţelegem. Că iubirea adevărată creează viaţă, așa cum un pom rodește în chip firesc, așa cum o floare înflorește și continuă frumusețea ei în chip firesc. Nimic mai puţin. Suntem chemaţi la modul suprem de creaţie (procrearea) şi noi îl refuzăm de parcă ar fi cel mai de lepădat lucru. Când, de fapt, e cea mai complexă şi sacră acţiune pe care o avem în putere. Dragostea se împlineşte doar când se leapădă de sine, nu când îşi refuză, când îşi leapădă rodul. Dar cum să explic asta? Abia dacă încep să o înţeleg şi eu.

N-am scris în viaţa mea un articol mai dezlânat. Mi-a luat toată noaptea ca să-l nasc. Astea-s amintirile mele de „asistent proiecte“ la o organizaţie LGBT. Nici măcar nu mai ştiu cât de aproape de adevăr mai sunt – mai ales acum, suprapuse peste alte şi alte straturi de viaţă. Nici măcar nu mai e aceeaşi poveste. Nici numele nu-s aceleaşi. E aproape ficţiune. Şi, în acelaşi timp, într-un mod greu de explicat, adevăr curat.

Mă gândesc cu drag şi acum la sufletul întrupat pe care aici l-am evocat sub numele de Sandy. Abia acum, după atâţia ani, am reuşit să-i urmez şi eu exemplul şi mi-am lăsat părul lung. God bless you wherever you are, my dear!

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Petrecere cu şampanie cu ocazia eutanasiei unui belgian de 95 de ani

La cei 95 de ani ai săi, Emiel Pauwels, era, până anul trecut, cel mai în vârstă atlet belgian, fiind multimplu campion la atletism în competițiile care se desfășoară pentru cei de vârsta a treia. Dar, atunci când a fost diagnosticat cu cancer la stomac, nu a mai avut curaj să lupte pentru a mai trăi. El a făcut o cerere statului belgian pentru a fi eutanasiat şi iar aceasta i-a fost aprobată.

Până aici, din păcate, nimic senzațional: Belgia este cunoscută ca fiind una din țările cu cele mai puţine scrupule în legătură cu eliminarea bolnavilor mai mult sau mai puțin grav bolnavi, a bătrânilor şi a copiilor.

Ceea ce trebuie reținut despre moartea lui Pauwles este că ea a fost considerată drept un exemplu de moarte fericită a unui om împlinit, de succes, înconjurat de afecțiunea prietenilor, a rudelor și cunoscuților, pe care a vrut să-i salute cu o petrecere adevărată: „Sfârșitul unei vieți cu un pahar de şampanie în mână” este titlul articolului de pe Dh.net.

Articolul consideră sfârșitul lui Pauwels drept exemplu al unei tendinţe ce vrea să devină o modă originală, curioasă, dar foarte frumoasă: „un nou mod de a înţelege ce înseamnă a muri”.

DH.net l-a intervievat pe Olivier Descamps, președinte a Comitetului de Etică a spitalelor din Jolimont, care prevede în viitor nașterea unui adevărat business legat de „petrecerea de moarte” pentru celebrarea eutanasierii. Cu ocazia „petrecerii”, cei responsabili de îngrijirea morților nu vor mai avea fețele palide și mâhnite cu care suntem obișnuiți și se vor transforma in organizatori de evenimente: închiriere sală, catering, muzică şi, evident, multă şampanie: pentru că e frumos să mori!

Așadar, cu eutanasia-surpriză, economia se redresează! Nu doar că eliminăm persoane care costă şi nu produc (ce pot da de lucru și rudelor care nu au timp de pierdut în jurul bolnavilor), dar o să creăm chiar un adevărat business datorită organizării acestor evenimente: bucătarii o să se specializeze în torturi de moarte, librăriile în felicitări de „moarte bună”... Poate o să se facă și cadouri de moarte. Oare ce s-ar putea face cadou „sărbătoritului ”!?... Cine știe!? În curând nu o să mai aibă sens sa ținem „doliu”. Dimpotrivă, o să se evite a plânge plecarea celor dragi. Dacă nu, ce obrăznicie! O să stricăm petrecerea...

Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Bianca Danci

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com