A iubit nespus neamul românesc şi credinţa lui / Școala de duminică

Rohia este locul în care a vieţuit ca monah, cu multă smerenie şi credinţă, Nicolae Steinhardt. Mulţumind lui Dumnezeu pentru faptul că a devenit creştin, pentru că Hristos l-a primit în Biserica Sa. Despre el, Cioran spunea că a fost o raritate. E adevărat. Sunt puţini oameni de cultură care să fi înţeles modul de a se raporta la credinţă şi la Hristos în felul în care a făcut-o Steinhardt. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îl numeau „sfântul nostru” sau „omul lui Dumnezeu”. Un portret în cuvinte al lui ni-l face Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.

Preasfinţia Voastră, cu ani în urmă aţi avut bucuria să îl cunoaşteţi pe părintele Nicolae Steinhardt. De ce a ales Rohia ca loc de închinoviere?

În primul rând, cred că Rohia a fost mănăstirea care a dovedit mult curaj în acea perioadă primindu-l ca vieţuitor. Rohia, prin stareţul de atunci, arhimandritul Serafim Man, l-a primit cu mult curaj, multă deschidere şi preţuire. Mai cu seamă că mănăstirea încă de pe atunci avea o bibliotecă ce număra circa 25.000 de volume, ceea ce iubea părintele Nicolae, dar care nu erau bine organizate. Dumnezeu a rânduit să ajungă aici prin mentorul său Constantin Noica, pe care îl şi numeşte îngerul său şi care i-a recomandat Rohia. El cunoscuse lumea culturală, mănăstirile cele mai importante din ţară, dar Rohia l-a cucerit din primul moment, deoarece corespundea ideii sale de sihăstrie, de retragere.

Ce amintiri păstraţi de­spre el?

Se comporta foarte firesc, vieţuirea lui în mănăstire era de o simplitate cuceritoare. Hrana lui era foarte simplă. Mânca doar orez fiert, cu brânză de vaci (când nu era post), pâine prăjită şi ceai. Îi plăcea să servească o cafea şi să asculte muzică clasică, ceea ce era deja o sărbătoare. În fiecare an ascultam împreună, cuprinşi de emoţie, Concertul de Anul Nou de la Viena. În această simplitate în care vieţuia a dorit ca din Nicolae Steinhardt, cel cunoscut şi recunoscut, să devină clopotarul mănăstirii. În Ardeal se trag clopotele în fiecare zi la ora 12:00. La mănăstire nu avea nimeni voie să se atingă de clopote, era prezent la clopot la ora 12:00 ziua şi seara la ora 10:00, când începea Miezonoptica.

De altfel există şi câteva însemnări interesante despre cântecul clopotelor şi ce a însemnat acesta pentru el în copilărie.

Aşa este. Sunetul clopotelor pentru el a fost, oarecum, chemarea lui la creştinism şi la Ortodoxie, „glasul ursitei“ lui, cum spune undeva. A trăit într-un neam pe care a învăţat să îl simtă ca pe al lui, deşi nu era al său. 

 

El s-a născut într-o familie de oameni cu o pregătire aleasă, tatăl său a fost un inginer de valoare, fost coleg de studii cu Einstein. Familia lui din comuna Pantelimon, din marginea Bucureştiului, purta o frumoasă prietenie cu familia preotului Geor­gescu din acel cartier. Se vizitau reciproc, iar copilul Nicu Aureliu Steinhardt, cum era numit în copilărie, îndrăgea foarte mult clopotele bisericii, tradiţiile de Crăciun, fiind îndrăgit de preotul ortodox cu care a făcut religie la şcoală, căci părinţii lui nu s-au opus să facă religie în şcoală. De aici cred că s-a născut dragostea sa faţă de poporul român. Spunea adesea: „Eu sunt ovrei, dar iubesc nespus de mult neamul românesc şi credinţa lui şi mă consider, fără să am acest drept, unul dintre români, pentru faptul că îl iubesc”.

E vorba de dubla îndrăgostire despre care a scris adesea: de neamul românesc şi de creştinism, de Biserica lui Hristos.

Cum trăia slujbele Bisericii?

Îmi amintesc cum stăteam împreună la strană. În biserică rostea întotdeauna, la momentele liturgice corespunzătoare, Crezul. El nu avea voce, dar citea Psalmii Utreniei şi pe cei de la Miezonoptică cu multă bucurie şi cu un accent pe care numai el îl avea. Crezul îl rostea, gândesc, oarecum ca pe vremea Sfinţilor Părinţi, care l-au alcătuit, apăsat şi convingător. Şi toată lumea rostea împreună cu el.

Aceasta pentru că părintele Nicolae şi-a asumat conştient Crezul, la 46-48 de ani... 

 

Ne şi spunea de altfel: „Voi, care v-aţi născut creştini şi sunteţi botezaţi de mici, nu vă daţi seama ce dramă este viaţa fără Hristos. Eu, care m-am încreştinat mult mai mai târziu şi care am fost într-o continuă căutare şi aşteptare şi am stat la poarta împărăţiei lui Dumnezeu, ştiu ce dramă este viaţa fără Hristos. Nu există nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice. Fără Hristos nu există nimic.”

Care era relaţia sa cu monahii şi tinerii care cercetau mănăstirea?

În primul rând, biblioteca i-a dat prilejul să cunoască mulţi tineri, studenţi, teologi, poeţi sau scriitori. La intrarea în mănăstire, el a făcut o înţelegere cu părintele Serafim Man, stareţul de atunci. I-a spus: „Părinte stareţ, eu mă angajez să vă organizez biblioteca şi promit să trăiesc până o termin, iar dumneavoastră să îmi promiteţi că mă tundeţi în monahism”. Şi unul, şi celălalt s-au ţinut de cuvânt. În martie 1989, când a plecat la cele veşnice, biblioteca era deja bine organizată. Iar părintele Serafim, care se îmbolnăvise în 1980 de cancer, internat la Oncologie la Cluj într-o stare disperată, a venit de la spital, în data de 16 august 1980, şi cu o discreţie totală, fără să aibă aprobări oficiale, pentru că nici nu le-ar fi primit, doar cu puţinii părinţi ai mănăstirii şi câţiva prieteni l-a tuns în monahism în Paraclisul „Izvorul tămăduirii” din Mănăstirea Rohia. În relaţiile cu părinţii era foarte direct, sincer şi apropiat, pentru că şi călugării l-au preţuit şi nu l-au trădat, iar el a simţit dragostea lor. Nu era uşor să trăieşti în mănăstire cu Steinhardt, fost deţinut politic. Chiar dacă se făceau multe presiuni asupra vieţuitorilor mănăstirii, călugării l-au ocrotit şi nu au cedat presiunii. Îi medita pe studenţi, îi pregătea pentru facultate şi doctorat. 

 

A avut o cultură deosebită şi a venit într-un mediu în care putea să îşi manifeste cu superioritate pregătirea pe care o avea. 

 

Nu s-a manifestat niciodată ca fiind superior, a reuşit să se coboare la nivelul celor din jur şi pentru aceasta a fost preţuit. El nu a rupt legătura cu lumea culturală, a ţinut legătura cu revistele de cultură din societatea românească de atunci, la care trimitea mereu articole. Cinci dintre cărţile care au apărut în timpul vieţii sunt alcătuite din articolele pe care le-a scris la Rohia. E adevărat că ele nu apăreau cum ar fi vrut el, pe jumătate erau ciopârţite, iar el se supăra şi îşi exprima nemulţumirea. Rostea predici aici în faţa credincioşilor din care a rezultat cartea „Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă”. Acestea sunt predici rostite în plin comunism de la amvonul mănăstirii, cu multă îndrăzneală şi cu multe trimiteri la situaţii din timpul respectiv.

Se spune despre părintele Nicolae că a fost discret, dar şi un om foarte curajos în a-şi exprima mărturisirea credinţei, pe care şi-a asumat-o în mod conştient.

Nu ne-a vorbit despre pătimirile lui din închisoare. Nu îi plăcea să îşi povestească chinurile; spunea că martirii nu îşi arată rănile. Pe de altă parte, nici nu dorea să ne expună. Nu intra cu oricine în discuţie, nu cădea în capcane. O singură dată a căzut, când a prezentat biblioteca unui grup de intelectuali din lumea scriitorilor şi, văzându-i că au cântat „Tatăl nostru” la masă, le-a arătat cărţile autorilor din exil, semnate de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran şi Mircea Eliade, pe care le primise pe diferite căi. Cineva a notat tot ce avea el acolo şi a doua zi au venit şi le-au ridicat. Dar după acest eveniment nu a mai căzut în asemenea capcane.

Legat de faptul că nu vorbea despre ce a trăit în închisoare, aş vrea să citesc câteva rânduri din „Jurnalul fericirii”. „Dacă vă voi spune, nu veţi crede, spune Mântuitorul”, citează părintele, apoi comentează: „Aceasta este condiţia umană, nu Îl credem, nu ne credem unii pe alţii, nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să îi credem pe ceilalţi. Experienţele nu sunt transmisibile.” 

 

Ceea ce spune părintele Nicolae aici reiese foarte bine din următoarea întâmplare pe care am trăit-o. Într-o duminică am coborât la biserică şi el era în biroul mănăstirii, unde primea credincioşi, îi asculta şi le dădea sfaturi. Şi, intrând în birou, mi-a spus, foarte fericit: „Părinte Iustin, aş dori foarte mult să am credinţa acestor oameni simpli, odihnitoare, vie şi adevărată. Cre­dinţa noastră, a teologilor, este cu multe întrebări, frământări şi îndoieli. Ştim multe lucruri şi de aceea apar şi multe întrebări. Ei cred într-un Dumnezeu, pe care îl văd ca pe un bătrân cu barbă, care stă undeva sus în cer, pe un tron, vede tot, ştie tot, binecuvântează pe toată lumea şi care mai pedepseşte din când în când. Şi dacă îşi fac datoria, păzesc credinţa şi poruncile, îi aşteaptă la dreapta judecată să îi răsplătească şi să îi încununeze. Ce mult mi-aş dori să am această credinţă, dar nu mai pot”.

A crezut, a nădăjduit şi a mărturisit cu atâta bucurie, încât a fost numit şi „Don Quijote din Est”.

Aşa este. Spunea adesea că se simte contemporan cu Hristos: „Eu nu mă raportez la Hristos istoric. Îl simt pe Hristos lângă mine. L-am simţit în celulă şi Îl simt în toată viaţa mea. Îi simt prezenţa şi Îi mulţumesc pentru harul şi ajutorul pe care mi le-a dat şi pentru faptul că m-a primit să Îi fiu aproape, să mă număr şi eu împreună cu cei care Îl iubesc şi Îl mărturisesc.”

Părintele Nicolae scrie undeva: „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar. Şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este”. Redă aici în câteva fraze esenţa şi lupta noastră de fiecare zi.

Şi în „Dăruind vei dobândi” este vorba despre acelaşi lucru. Or, aceasta se întâmplă şi cu noi, poate uneori ni se pare că nu suntem ceea ce ar trebui să fim, dar, încercând şi străduindu-ne să dăruim altora ceea ce nouă ni se pare că nu avem, vom avea în cele din urmă şi noi înşine. Aceasta este esenţa sintagmei „dăruind vei dobândi”.

Cum au fost ultimele clipe de viaţă ale părintelui Nicolae?

În perioada aceea lucra la ultima sa carte şi trebuia să meargă la Bucureşti pentru ultimele pregătiri. Dar s-a întâmplat ca drumul să se oprească la Baia Mare, deoarece a făcut infarct şi a fost internat de urgenţă în spital. L-am vizitat imediat în spital, a fost spovedit şi împărtăşit cu Sfintele Taine şi după o zi a plecat la Domnul. Înmormântarea a fost un moment dificil pentru mănăstire, dar i s-a dat cinstea cuvenită. În sensul că IPS Părinte Justinian a venit la înmormântare, chiar dacă autorităţile au încercat să oprească participarea unui ierarh la înmormântarea unui fost deţinut politic. Autorităţile erau cuprinse de spaimă, a fost multă lume, mulţi prieteni, dar şi mulţi observatori. A rânduit Dumnezeu că a cernit tot timpul şi toată lumea a fost cu umbrele, încât fotografiile şi filmările care s-au făcut nu erau prea relevante.

Trăim vremuri în care valorile sunt, în mare parte, amestecate. Poate fi părintele Nicolae de la Rohia un model pentru intelectualii de astăzi?

Cu siguranţă, părintele poate şi trebuie să fie un model, însă este greu să atingă cineva treapta pe care a reuşit să urce el. Adică să pună toată cultura şi deschiderea pe care le-a avut la picioarele lui Hristos şi să spună: „Tu eşti totul pentru mine şi eu Îţi ofer Ţie, în dar, tot ce am acumulat în viaţa mea, pentru că m-ai primit”. Pentru tinerii în căutare, care duc lipsă de modele, Steinhardt este cu adevărat un model de bărbăţie, de curaj, de mărturisire, de sinceritate şi de dreptate. A luptat mult pentru drepturile omului, a făcut şi studii de drept constituţional, iar teza lui de doctorat a fost tot în domeniul dreptului. Era un om de atitudine, iar intelectualii şi tineretul de astăzi pot să înveţe de la el să fie oameni de atitudine.

Se spune că pentru el puşcăria a fost „academie şi altar de jertfă”.

Da, în temniţă a învăţat să se jertfească şi să renunţe, a învăţat ce înseamnă libertatea duhului, libertatea interioară, înţelegere care l-a condus la intrarea în mănăstire. Putea să plece în Occident, unde era dorit şi aşteptat. Dar a preferat întâlnirea cu schitul său de la Rohia şi cu vieţuirea de aici. Simţea că poate face mult mai mult de aici decât de afară.

Astfel că exemplul vieţii sale, al personalităţii şi al operei sale sunt pentru noi o resursă şi o invitaţie la nădejde şi mărturisire.

Cele două cărţi importante, „Jurnalul fericirii” şi „Dăruind vei dobândi”, sunt normative, fiind de mult folos şi necesare pentru cultura oricărui intelectual creştin. În total vor fi publicate 20 de volume, pe care unele le-a scris înainte de a se încreştina, dar toate arată complexitatea unei personalităţi care în cele din urmă a încheiat atât de frumos în simplitate, în retragere şi în discreţie la Mănăstirea Rohia.

Ce a reprezentat pentru Preasfinţia Voastră întâlnirea cu părintele Nicolae?

În primul rând, părintele Nicolae ne sfătuia să dăm dovadă de curaj, de bărbăţie, să nu fim îndoielnici şi şovăielnici în faţa încercărilor, să ne iubim credinţa, Biserica şi neamul. Conştientizez că părintele Nicolae a făcut pentru Rohia ceea ce noi nu ne dădeam seama atunci. Rohia a devenit cunoscută în ţară şi peste graniţele ţării. „Jurnalul fericirii” este publicat, deja, în şapte limbi şi continuă să fie tradus în lume. Aşa că noi, cei care l-am cunoscut, părinţii de aici şi membrii Fundaţiei Steinhardt, ne dăm toată silinţa să aşezăm lumina în sfeşnic pentru a lumina tuturor. Şi facem aceasta prin publicarea operei sale complete, prin faptul că în noul Centru Cultural Steinhardt, care acum se ridică aici la Rohia, va exista un Muzeu Steinhardt, prin organizarea unui atelier de pictură la mănăstirile Rohia şi Rohiţa. Toate acestea sunt lucruri pe care suntem datori să le facem şi realizându-le, ne zidim pe noi înşine şi îi zidim şi pe ceilalţi.

Preluat de pe Ziarul Lumina

Predica la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Evanghelia

Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

Pr. Nicolae Steinhardt - „Nicodim – nădejdea nebună a intelectualilor sfârșitului de veac.”

“Lui Nicodim, Domnul îi vorbește ca unui om inteligent și cult (Ioan 3). Îl califică „învățător al lui Israel”. Drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă tainele finale și principiile de căpetenie ale noii legi. Ca pentru o față bisericească și ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză: înseși procedeele și condițiile sine quibus non ale mântuirii. Tonul e grav, de explicații lesnicioase nici pomeneală. S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tâlcuiește astfel: trag nădejde că nu-s ușor de înțeles, că îți dai seama de complicația și de greutatea subiectului ce îl abordăm, de încrederea ce-ți dovedesc expunându-ți nu gânduri convenționale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedeslușit. Așa și Mântuitorul: nu vrea să-l cruțe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtășește adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi și trei mișcări. Semne nu-i va da. Și-i aplică regula: celui ce are mult, mult i se va cere. Domnul nu se sfiește a-l ului și, oricum, nu-și pierde vremea cu preambuluri și pregătiri. Dă brânci unuia care nu știe a înota și-l azvârle în apa adâncă. Parcă mai mult ca oricând, Hristos se învăluie în negură și în mister, împrejurul Lui numai nori, apă întunecoasă și cărbuni de foc, aidoma ca în psalmul 17 al craiului David. Atât sunt de nepătrunse și de zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim să le asculte.

Și bietul om, învățat și doctor ce se află, prea puțin pricepe. Iar de reacționat, reacționează aidoma celui mai neștiutor ins și pune întrebări vrednice de tinerel naiv sau de chip fără de carte și maliție, ca unul dintre acei săraci cu duhul care sfințesc locul acolo unde hălăduiesc însă nu au nici un soi de acces la viața spirituală. Căci voitei obscurități a Domnului, metodei de șoc de satori zenist pe care o folosește interlocutorul său, năucitul cărturar îi opune obiecții de o elementaritate infantilă și dând dovadă de o totală obtuzitate. I trust I make myself obscure: cu adevărat Domnul a reușit să se îmbrace în negură și taine, cu adevărat Nicodim e amețit și pierdut.

De unde rezultă două concluzii certe:

a) caracterul extrem de neașteptat, paradoxal și surprinzător al învățăturii creștine;

b) imensa dificultate pentru rațiunea comună și cărturia erudită a-și asimila arcanele acestei învățături.

Nici nu sunt, la drept vorbind, de mirare totală neînțelegerea manifestată de învățatul fariseu ori infantilismul reacției sale (cum adică? Să se nască omul a doua oară și să intre iarăși în pântecele maică-si). Infantilismul acesta nu-l compromite pe Nicodim ci, dimpotrivă, mărturisește cu totul altceva: cât de surprinzător, neașteptat și paradoxal este creștinismul! (Și cât de falacioasă, următor descoperirii manuscriselor de la Qumram, strădania Universității din Ierusalim și rabinatului internațional de a preface creștinismul într-o oarecare sectă de tip esenian). Botezul și cuminecătura sunt două soluții întru totul extraordinare și aproape de neconceput pentru mintea omenească normală, chiar neprevenită, neostilă, necoruptă. Cu atât mai vârtos vor fi apărut ele așa unei minți normale din vremea aceea la orice nou sistem etic se putea aștepta, dar ca soluția mântuirii să stea în stropirea cu apă și în consumarea cărnii și sângelui unui semen se arată dincolo de capacitatea de raționare a ființei gânditoare și peste putința ei de a se dezbăra de idei apriorice. O doctrină morală, oricât de severă ori de rafinată, nu ar fi stupefiat, nici produs îndepărtarea. Dar nașterea de-a doua din apă și din Duh! Așa fiind, lui Nicodim depășit, iritat, supărat desigur pe sine, prins ca într-o ambuscadă mintală nu-i rămânea decât refugiul în extrema simplicitate a puterii de judecată, în perplexitate, într-o semiotică strict literală, în agățarea de semnificant, în refuzul categoric de a trece la înfricoșătorul (prin profunzime și implicații) sens. Domnul înțelegându-l nu se arată. El, surprins de răspunsul oaspetelui, nu se ostenește a-i da lămuriri, o tot ține pe linia unui satori necruțător, încredințându-se bunei voiri, bunei credințe, bunelor intenții ale interlocutorului care, negreșit, va sfârși prin a pricepe.

Ceea ce s-a și întâmplat. Nicodim va interveni pentru Hristos în fața arhiereului și fariseilor (Ioan 7, 51: ‘Nu cumva legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?’). Va fi, alături de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor îngriji de cuviincioasa înmormântare a Domnului, aducând o sută de litre dintr-un amestec de smirnă și aloe (Ioan 19, 39).

Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai bună a imposibilității culturii și inteligenței de a constitui singure calea către Hristos. Cultura, inteligența ori știința nu-s piedici, dar nici elemente ajutătoare. Iar în cazul în speță atâta chiar dovedește: că mintea și învățătura pot să nu stea în calea credinței. (O dată omul ajuns la credință, cunoașterea și ascuțimea îi vor fi de folos, vor amplifica, adânci și ageri credința).

Momentul Nicodim mai este în cadrul referatelor evanghelice și singurul exemplu al unui fariseu luminat de credință. Va fi fost desigur și pricină de mângâiere și încredere pentru Domnul. Unul din ai Săi care-L caută. Îl recunoaște. I Se dăruie. Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb: își dă seama că numai unul care vine de la Dumnezeu poate săvârși ceea ce face Iisus Nazariteanul. De aceea și merge la El. Mai târziu va fi mai putin prudent: va interveni pentru învinuit, iscând supararea colegilor sai (Ioan 7, 52: ‘Nu cumva si tu esti din Galileea?’), va purta de grija trupului neînsufletit al rastignitului (Ioan 19, 39), stârnind fara îndoiala mânia acelorasi. Nu stim daca Nicodim a fost ori ba mucenic. Stim totusi ca prin el s-a aratat altceva: ca, anume, la Hristos au venit nu numai vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si carturarii. Cazul Nicodim dovedeste ca toti sunt chemati si toti primiti, fiecare dupa masura si felul darului, pregatirii, mintii: Nicodim, asadar, mai cu asprime si mai cu exigenta, ca unul învatat ce este. Nu numai vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si dreptii! Nicodim ni se înfatiseaza asadar ca opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor: spre deosebire de acela, el drept, carturar, curat, intra la ospat, nu se sfieste a se alatura desfrânatelor si pacatosilor; nici pic de orgoliu la el. Nicodim ne ofera tabloul încântator, consolator, splendid, al carturarului modest, al fariseului nesigur si nedelectat de sine: iata-l acolo, sezând în fata Domnului, biet vizitator nocturn, oarecum zapacit de cele ce aude, înfricosat neîndoielnic si de cele ce i se spun si de perspectiva descoperirii sale de catre farisei în casa amagitorului, caznindu-se a întelege, afurisindu-se probabil pentru raspunsurile neroade ce singur gaseste a formula si de a caror stupiditate nu se poate sa nu-si fi dat prea bine seama, iata-l plin de bunavointa, curiozitate si incertitudine, de puternica dorinta de a întelege si crede, plin de admiratie si simpatie si veneratie pentru Cel Care-i sta în fata si ale Carui vorbe le asculta cu nesat, parca si cu teama, dar si stapânit de o nadejde nebuna, cu nadejdea aceea nebuna despre care Fr. Mauriac socoteste ca s-ar cadea sa ne-o insufle purtarea de pe cruce a tâlharului celui bun; iata-l pe Nicodim, tâlhar în ochii colegilor sai întru fariseism, rostind parca si el:

Pomeneste-ma, Doamne, întru împaratia Ta, pomeneste-ma si pe mine neîndemânaticul întru taine carturar, nestiutorul întru cele adevarate Doctor, si nu numai la lumina acestui biet opait de pe sarmana aceasta masa, ci si la lumina zilei înfricosatei Tale Judecati, pomeneste-ma alaturi de toti cei care de-a lungul vietii Tale pamântesti Îti vor fi umplut ori Îti vor umple sufletul de mângâiere si duiosie: Prea Curata maica Ta, iubitul Tau ucenic, Înaintemergatorul Tau, Veronica, tâlharul cel bun, aprigul Petru si toti ceilalti si toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca ori si pe ceilalti putini care adeveresc oamenilor ca si carturarilor le este deschisa calea spre cer.

Nicodim este nadejdea nebuna a intelectualilor unui sfârsit de veac coplesit de tiparituri, informatii si servomecanisme, înfometat de credinta, dibuind în lumea semnificatiilor si semnificantelor urma afacerilor Atottiitorului si a fagaduintelor lui Hristos.”

Sursa: Cuvântul Ortodox

Şcoala de Duminică: Ioan Alexandru-„Evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni.”

Să ni-l reamintim. Pe cel care, pe vremea lui Ceauşescu, preda Biblia studenţilor în podul Universităţii.  Pe cel pe care Petre Ţuţea îl admira şi iubea deopotrivă de mult, pentru că “a îndrăznit nelimitat”. Pe cel la ale cărui ore se ducea, de fiecare dată când era în Bucureşti, Nicolae Steinhardt.

Poet, publicist, eseist, Ioan Alexandru (1941 – 2000) spunea cândva că „evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni”. 

Vă propun o reîntâlnire cu Ioan Alexandru graţie unui interviu realizat de Gabriel Klimowicz în septembrie 1992 şi publicat în “Cotidianul”.

Reporter: Petre Ţuţea spunea despre Ioan Alexandru: „…faţă de care am mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta e ca şi cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o plamă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat. Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”.

Ce ne puteţi spune despre această perioadă?

Ioan Alexandru: Am predat mereu Biblia la Universitate şi mereu am spus studenţilor, nu că există Dumnezeu – că asta şi diavolul o ştie – ci că Iisus Hristos a înviat din morţi, mărturisire pe care am făcut-o deschis, oriunde mi s-a ivit prilejul, fie ca poet, fie ca profesor. Nu mai e o noutate asta acum. Era o noutate când Nae Ionescu îşi ţinea cursurile pe textele biblice. Este o onoare să predai Evanghelia lui Iisus Hristos, e un fapt de adevăr să vorbeşti despre Învierea Lui şi fapta mântuitoare pe care a săvârşit-o. Iisus Hristos este conducătorul planetei! Miliarde de oameni cred în el. În orice ţară, acum, eşti apărat dacă vorbeşti despre Hristos. Chiar şi în China. În Japonia, am văzut mari universităţi creştine. (…) Deci am făcut cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Vai de mine, de n-aş fi făcut asta”. Fiindcă eram şi sunt convins că Iisus Hristos a înviat din morţi în carne şi oase. Am ţinut o conferinţă acum în Norvegia, „Ce este omul?”, şi, din cele trei definiţii ale omului, una sună aşa: omul este martorul Învierii lui Hristos. deci, una dintre caracteristicile fundamentale ale fiinţei omeneşti, de 2000 de ani încoace, este că în carnea şi în sângele nostru strigă cineva: strigă Duhul Sfânt că Iisus Hristos a înviat din morţi. Acestea sunt nebunia şi paradoxul lumii. Cum spune şi marele poet francez catolic Pierre Emmanuel, în catehismul actual al Belgiei, într-un poem celebru. Scandalul lumii nu este că a pătimit Iisus Hristos pe cruce; au pătimit milioane de oameni. Ci scandalul lumii, nebunia până la sfârşitul lumii, este Învierea Lui din morţi. Creştinismul nu e o religie, nu e o educaţie, este, în ceea ce priveste fiinţa omenească, cel mai mare eveniment care s-a întâmplat vreodată pe planeta asta. Şi faţă de Învierea lui Iisus Hristos stă sau se prăbuşeşte fiinţă umană. Asta e problema. Cu asta m-am ocupat. Asta am vestit în perioada aceea şi asta fac în continuare.

Reporter: Ce piedici vi s-au pus în acea perioadă?

Ioan Alexandru: Lupta cea mai mare pe care o duceam de fiecare dată când plecam cu Bibliile astea groase la Universitate era faptul că niciodată nu ştiam dacă mai am încă o săptămână de predat. Eu am avut un curs facultativ; niciodată nu ştiam dacă mai este în orar, dacă mai sunt plătit pentru el, dacă nu sunt plătit… Majoritatea timpului n-am fost plătit. L-am ţinut cu curajul cu care te ţii pe viaţă şi pe moarte de ce ai mai scump pe lume, în aşa fel încât, atunci când au vrut să mi-l ia, m-am dus în faţa celor care conduceau facultatea şi am spus că-mi dau demisia dacă rămân fără el, că, dacă nu este loc de Biblie în Universitate, eu n-am ce cauta acolo. Asta a fost atitudinea pe care am avut-o. Nu-i curaj, e credinţă; credinţa că Iisus Hristos a înviat. El mi-a dat putere. Ştiţi foarte bine, nu vreau să fac acte de curaj în plus, aţi fost pe la orele acelea şi cunoaşteţi în ce condiţii s-au desfăşurat. Ce pot să vă spun? Ce vreţi să aflaţi mai mult?

Reporter:Să ne spuneţi concret care au fost piedicile. La un moment dat… lucrurile acestea erau foarte periculoase. Propaganda religioasă era interzisă prin lege.

Ioan Alexandru: Da. Într-o seară, erau ocupate toate uşile de la intrare, să nu intre studenţii şi să fiu eu însumi zădărnicit să pătrund acolo. Mi s-a spus că o să fie grav de tot dacă mă duc. Mi-am spus: O să încerc să intru – şi am intrat – şi dacă nu sunt studenţi acolo mă duc către casă. Şi când m-am dus, amfiteatrul era plin. Am ţinut cursul. Am făcut experienţe teribile. Trebuia, bunăoară, să fiu foarte bine pregătit dacă se stingea lumină, fiindcă trebuia să vorbesc pe întuneric. Am vorbit de multe ori pe întuneric. La un moment dat, mi-am spus: Nu mai deschide ochii şi învaţă-te să vorbeşti ca unor orbi. Şi mi-a rămas oarecum o meteahnă, că şi acum închid ochii când vorbesc. M-am obişnuit, în podul acela, de atâtea ori, să n-avem lumina. De la o anumită oră erau oprite lumina şi circulaţia; studenţii voiau să rămână şi, aşa cum ştiţi, am ţinut cursurile pe întuneric. E o perioadă atât de frumoasă din viaţa mea, încât nu vreau să tulbur şi să acuz pe nimeni. Dau slavă lui Dumnezeu că le-am putut ţine. Sunt multe minuni în lume şi ştiu că lupta cea mare n-a fost cu puterile din afară, ci cu puterile lăuntrice, care-mi ziceau: Ia renunţă la treaba asta, renunţă la… Biblie. Însă dau slavă lui Dumnezeu că am avut energie să duc două decenii aceasta cărare a Bibliei la Universitate. Pentru mine este un miracol, un semn că Duhul este foarte puternic în mine. Şi nu mi-a fost teamă! Asta e cea mai mare minune: faptul că am avut puterea, douăzeci de ani, să nu renunţ la acest lucru, fără să am alt sprijin decât Duhul lui Dumnezeu, care m-a întărit să mă duc şi să ţin orele acelea. Eram acuzat… Se spunea că sunt sprijinit de nu ştiu cine. Dar nimeni nu-şi punea problema mai simplu: Dar, dacă îl sprijină chiar Duhul Sfânt? Eu sunt sigur că a fost lucrarea Duhului Sfânt asupra mea să pot ţine aceste ore şi că mulţi dintre studenţi – unii sunt împrăştiaţi în America, în Israel, în Europa, în multe părţi – au plecat cu credinţă de aici. Îmi aduc aminte de Nicolae Steinhardt, care permanent venea la ore când era în Bucureşti. Numai îl vedeam cum se aşază acolo. Câte cuvinte minunate mi-a spus omul acela şi cât era de încântat. La un moment dat, mi-a zis: „Păi, toată Facultatea de Teologie nu face cât faci dumneata în podul ăsta”. Asta spunea Nicolae Steinhardt, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Era o întărire faptul că venea el acolo. Mă întărea să ştiu că nu sunt singur, părăsit în lucrarea mea. A vorbi acum despre lucrurile astea este foarte simplu. Aş putea să mă laud, dar mi-ar fi ruşine. E ceva ce nu-mi aparţine mie, ci lucrării ce trebuia făcută, lucrării Duhului Sfânt. Poate puteam face mai mult… Spiritual însă nu era posibil fiindcă nu am acceptat nici un compromis de ordin spiritual. Probabil că puteam să fac politică din asta, dar eu am făcut ce trebuia. Niciodată n-am interpretat greşit textele. Unii studenţi mi-au cules textele şi mi le-au strâns în volum. Am opt volume de cursuri nepublicate. Dar, odată, se vor publica şi atunci se va vedea ce-am făcut în perioada aceea.

Sursa: ziuaonline.ro

Ioana Diaconescu: „Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea în Arhivele CNSAS: o coborâre în iad“

Interviu realizat de Sorin Lavric cu Ioana Diaconescu

: „Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea în Arhivele CNSAS: o coborâre în iad“ 

Stimată doamnă Ioana Diaconescu, cum priviţi timpul pe care-l dăruiţi, scriind, vocaţiei dumneavoastră? Iată că, pe nesimţite, el trece ameţitor şi vă îndeamnă, poate, la un bilanţ. Numărul anilor de când sunteţi la masa de scris se apropie de o sumă, iertaţi-mă, respectabilă.

Da, da, fugit irreparabile tempus... Dacă ne-am gândi mai des la acest adagiu... Eu am urmărit mereu, mai cu seamă, ce se află în spatele timpului: acolo stă, cu nobilă umilinţă, lumea însăşi, alcătuirea ei care ne oferă cu generozitate tot ce vrem să ne alegem ca model pentru a crea, pentru a iubi, pentru a construi... În spatele timpului unde stă lumea cu toate ale ei este loc pentru noi toţi. Dar aceeaşi lume din spatele timpului nu ne poate accepta decât cu adevărul nostru.

Fără adevăr pavăza cerească păleşte. Ne putem descurca şi singuri, dar mult mai prost şi în orice caz mediocru. Sună cam „inginereşte” să spunem „altcineva scrie în locul meu” şi totuşi... Vorbind, nu de mult, cu Ana Blandiana, ne mărturiseam una alteia că uneori scriem cuvinte pe care, la transcriere, nu le înţelegem. Şi atunci de unde vin ele? Poate părea pueril ceea ce spun , dar dacă tot vă dau un interviu, măcar să fiu sinceră, deşi rişti mai mult cu sinceritatea decât inventând.

„Dacă tot e vorba să vă dau un interviu...”. Mi se pare mie sau nu iubiţi interviurile?

N-aş putea spune că le iubesc prea tare. Dar pot să mă explic. Problema mea este tot în legătură cu timpul: poţi avea gânduri de care mai târziu te dezici şi poţi părea inconsecvent cu asta. O să spuneţi că aşa este normal, că cei mai mulţi dintre noi se schimbă în diversele împrejurări ale vieţii (care de cele mai multe ori sunt nesemnificative şi le putem lua, din superficialitate, drept adevăruri supreme), dar eu am multe reţineri tocmai pentru asta. Am putea deveni modele de-a lungul vieţii noastre de scriitor, dacă nu cumva unii deja sunt...

Ce vedeţi în spatele timpului dumneavoastră?

În primul rând, văd cărţile mele de poezie. De fapt, prin ele eu ofer ceea ce mi-a fost dat: realitatea brută trecută într-un cod numai al meu. Îmi face plăcere s-o citez pe Gabriela Melinescu. Tot pe ea o citez când vorbesc despre poetul care „cade în sine ca într-un puţ, pierzându-se şi regăsindu-se neîncetat. A-ţi trăi viu propria moarte, cu o mare intensitate, presupune o profundă concentrare a trăirilor existenţiale...”. Am cunoscut-o cândva. Eram două fete cu plete lungi pe spate, ale ei brune, ale mele blonde... 

Îmi spunea, cum mi-a zis şi mai târziu: „zânişoara tinereţii mele”, deşi era mai în vârstă decât mine doar cu câţiva ani. Ţin minte că ne-am întâlnit când urma să-mi predau la editură a doua carte de versuri. Titlul mi l-a pus ea: „O să se numească: Jumătate zeu!”. Şi aşa s-a numit.

De multe ori mi-e dor de Gabriela. Destinul a aruncat-o departe de mine, ca de altfel şi pe alţi prieteni dragi inimii mele. Noi, aici, am avut o mare încercare a sorţii... Unii dintre noi nu am fost aleşi, ci, pur şi simplu, smulşi şi proiectaţi într-o altă viaţa. Ca-n  „Furtuna” de Shakespeare… 

Când am intrat la facultate debutasem deja în volum, iar cea de-a doua carte de versuri mi-a apărut în timpul studenţiei. Cum să pot trăi fără magnetismul câmpului poetic? Cum să pot depăşi angoasa, neliniştea acelui timp care apare uneori, când nu pot scrie?

Corpul se consumă ca într-un foc în timpul actului scrisului. Probabil că, sub diferite forme, acest lucru s-a mai spus, dar eu insist asupra intensităţii acestei trăiri care intervine până şi peste restul care rămâne din noi, după fiecare act de creaţie, şi care, şi acela se consumă până la sfârşitul, care vine în funcţie de rezistenţa biologică a fiecăruia. Concentrarea maximă asupra trăirilor existenţiale nu te poate lăsa decât, biologic, tot mai diminuat. Timpul pe care-l ai la dispoziţie trebuie folosit şi în a te forma, dacă eşti lucid, pentru ca scrisul tău să se susţină atât cât trăieşti. 

Eu am avut norocul să fiu în preajma unor mari staturi intelectuale. Am crescut, efectiv, între cursurile lui Vladimir Streinu şi seminariile lui Şerban Cioculescu. La examene, am răspuns întrebărilor unor profesori de talie europeană ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Dima, Romul Munteanu, Sorin Stati, Mioara Avram, Florica Dimitrescu-Niculescu (sunt doar câteva nume din câte ar trebui să pomenesc). I-am avut ca asistenţi pe străluciţii Mihai Zamfir, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Tudor Olteanu (şi nu numai pe ei!). O, dar câte ar fi de spus despre anii studenţiei! Mă mulţumesc cu această trecere în revistă care mă emoţionează mult ... 

Să revenim la cărţile dumneavoastră...

După anii în care am scris şi am publicat multă poezie, m-am apropiat de proză, genul literar cel mai „muncit”. Fiindcă îmi era frică, pur şi simplu, de noile mele expediţii pe teritorii unde vroiam de multă vreme să ajung, am scris poveşti pentru copii. Îmi spuneam eu, copiii sunt mai îngăduitori, şi m-am trezit scriind cu şi mai mare frică de necunoscut...

Să te ferească Dumnezeu de judecata copiilor! Cu trei cărţi de poveşti, dintre care două au fost premiate, iar a treia a fost nominalizată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor, am trecut „botezul focului”. Am publicat cărţi de traduceri, dintre care autorul cel mai iubit este Stéphane Mallarmé. M-am aventurat, de curând, cu un mare pariu al vieţii, în noua integrală Shakespeare. O spun cu umilinţă şi bucurie. 

Incursiunea în creaţia lui Emil Botta a fost o mare încercare pentru mine. A trebuit să reconstitui o operă poetică prodigioasă după dispariţia marelui artist având, practic, la dispoziţie doar volumele publicate după 1968, în care poetul îşi publicase cu avariţie mult prea puţine poeme, evitând ceea ce publicase, masiv, în publicaţiile periodice pe parcursul a câtorva zeci de ani şi câteva ultime manuscrise pe care mi le lăsase presimţindu-şi sfârşitul.

Ca să-i alcătuiesc ediţia critică, pe care am publicat-o în seria  „Scrieri” a Editurii Minerva a trebuit să descopăr şi să copiez de mână, din periodicele Biblioteca Academiei, tot ce publicase în periodicele vremii de la debut până în anul dispariţiei. A rezultat o operă poetică impresionantă care l-a pus pe autor în lumina lui adevărată, în integralitatea operei poetice.

Ştiu că printre „construcţiile” dumneavoastră figurează şi o bibliotecă. Cum aţi ajuns acolo?

Am fost pedepsită. Asta am aflat-o mult mai târziu. Am absolvit ca studentă premiantă Facultatea de Filologie, secţia română – italiană a Universităţii Bucureşti. Pe atunci, după facultate, urma repartiţia ministerială pentru studenţii ce trebuiau să-şi exercite profesia, cei mai mulţi, în învăţământul preuniversitar.

Ca să fiu mai directă, în afară de cei cu note excepţionale, studenţii filologi erau repartizaţi ca profesori la şcolile săteşti. Eu, care publicasem deja două cărţi de versuri, am fost repartizată la Uniunea Scriitorilor, unde, la acea vreme, era preşedinte Zaharia Stancu. 

Îmi amintesc audienţa mea la el pentru angajare. Avea în faţă schema posturilor vacante ale Uniunii Scriitorilor şi citea cu voce tare: secretar literar – n-am voie să te angajez, redactor la revista… – n-am voie să te angajez şi aşa a citit până când faţa i s-a luminat într-un zâmbet şi a spus: am găsit! Bibliograf la Biblioteca Uniunii Scriitorilor.

În emoţia aşteptării, nu am dat atunci mare atenţie acelui „n-am voie să te angajez” repetat obsesiv de Zaharia Stancu. Am aflat motivele abia peste foarte mulţi ani, după moartea tatei, când, i-am găsit dosarul penal. Ştiusem prea puţine din tragedia familiei noastre fiindcă faţă de noi, copiii, nu se vorbea prea mult despre asta.

Tatăl meu a fost studentul preferat al lui Nicolae Cartojan (care l-a oprit ca asistent, încă din timpul studiilor universitare, la catedra sa de Istoria literaturii române vechi a Universităţii Bucureşti ). După moartea lui Nicolae Cartojan (decembrie 1944) tata, pe care-l aştepta o strălucită carieră universitară, absolvent cu Magna cum laude, a fost dat afară de la catedră, arestat, exclus din învăţământul universitar. 

În acea perioadă, noi, surorile, eram foarte mici şi am fost trimise de mama în Moldova, la bunici, unde am trăit o vreme. Tata a fost închis şi apoi decăzut din drepturi civile. Am înţeles mai târziu de ce Zaharia Stancu „nu avea voie să mă angajeze” în anumite posturi: ca fiică a tatălui meu eram şi eu decăzută din unele drepturi civile. 

La bibliotecă salariul era foarte mic. După trei ani postul mi-a fost desfiinţat conform noilor cerinţe ale regimului care inventase problema „restructurării” din instituţii sub pretextul economiei şi în acest fel puteau fi înlăturaţi foarte uşor cei incomozi ca mine, cu un trecut nedemn... Am fost reangajată cu jumătate de salariu pe un post „pe din două” cu un alt pedepsit şi aşa am lucrat, cu jumătate de salariu până aproape de 1989. Când în sfârşit am avut un salariu întreg. Dar asta este altă poveste...

În cele din urmă m-am ataşat de această bibliotecă în care am rămas mulţi ani, timp în care, fondului ei inestimabil găsit la angajarea mea acolo, am adăugat, la început cu doamnele cu care am lucrat, apoi singură, un fond valoros de carte, fişiere bibliografice şi publicaţii de cultură atât din ţară, cât şi din străinătate.

Dar cea mai importantă investiţie a mea, atât spirituală, cât şi sufletească a fost întâlnirea, în acei ani, cu mari intelectuali din „vechea gardă”, ca Alexandru Philippide, Ioan Masoff, Ion Biberi, D.I.Suchianu, Virgil Gheorghiu (poetul şi celebrul pianist), Nicolae Carandino şi atâţia alţii. 

Tot aici l-am cunoscut pe Nicolae Steinhardt şi am legat prietenii cu Paul Emanuel, Radu Petrescu, cu întreaga generaţie de scriitori din care fac parte. Prietenia mea cu Radu Petrescu ar merita un capitol special pe care am să-l dezvolt cândva.

N-am să uit niciodată cum a venit să lucreze împreună cu mine la fişier, din proprie iniţiativă, când a aflat că mi s-a desfiinţat postul şi că voi lucra numai pe jumătate de salariu cu obligaţia de a acoperi volumul de muncă pentru un salariu întreg. 

Şi aţi continuat să scrieţi şi să publicaţi.

Nu se putea altfel. Perioadele în care nu scriam îmi produceau (cum îmi produc şi astăzi) un rău fizic. Aveam cu mine un caiet sau un carnet oriunde mă aflam. Fără asta nu mă simţeam sigură pe mine. Am avut întotdeauna stări anxioase, depresive când n-am putut să scriu. Şi cum viaţa nu este prea blândă cu noi, mi s-a întâmplat adesea să mă aflu în această situaţie. Mărturisesc că în acele momente simţeam că mă voi dizolva, pur şi simplu, de nefericire…

Aţi depăşit mereu inconvenientele vieţii…

Eu socotesc că am avut noroc. Am părăsit biblioteca pe care o formasem şi în care mă formasem, era o construcţie realizată şi era timpul să trec mai departe. După 1990 emisiunea „Poezie românească” pe care am alcătuit-o timp de şapte ani ca realizator pe postul de radio România Cultural am continuat-o, încă alţi cinci, cu cea intitulată „Curs întreg de poezie românească”, realizată şi difuzată la Radio România Tineret. 

Ani întregi am reconstituit cu pasiune o istorie vie a poeziei româneşti din toate timpurile, restituind iubitorilor de versuri opera unor valoroşi poeţi pierduţi în uitare datorită politicii culturale care, mai ales după 1971, fracturase scara de valori a întregii noastre culturi . Dar şi de aici am plecat mai departe.

Aţi plecat mai departe, dar între timp vă apăruseră alte câteva cărţi de poezie în colecţia „Amfion” a Editurii Eminescu, şi vă pregăteaţi ediţia de autor pentru colecţia „Poeţi români contemporani” a aceleiaşi Edituri Eminescu, care a apărut în anul 2000. Coincidenţă sau destin, anul 2000 este acelaşi în care aţi intrat în Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

- arhivele CNSAS -

N-am crezut niciodată în coincidenţe. Acum, după atâţia ani pot spune că intrarea mea în Arhive înseamnă experienţă şi realizare, ambele incomparabile. Cu daunele de rigoare. Sufleteşti, biologice. Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea acolo. A fost, cum am mai spus-o, echivalentă cu coborârea în iad şi nu numai atât, ci şi rămânerea mea, o vreme acolo. 

Studiul în acest fel de arhivă, care conţine un anumit tip de document, întotdeauna traumatizant, te încarcă cu o neprielnică stare de spirit. Am mai spus lucrurile astea şi le susţin. Una este să pregăteşti, pe baza documentelor din arhivă, o lucrare cu durată de cercetare limitată şi alta este să traversezi infernul pe o durată nelimitată şi să nu ştii ce vei găsi acolo.

Oricât ai fi de puternic şi lucid, trauma se insinuează cu perfidie şi naşte insomnii peste insomniile tale obişnuite. Eu am absorbit o mare cantitate de informaţii şi o spun, fără să mă plâng, nu este deloc uşor. În acest fel de arhivă găseşti tipul de document ce conţine relatări seci, adesea agramate, întotdeauna traumatizante; citindu-le poţi conştientiza realităţi monstruoase ale temniţelor comuniste. 

Comentariile seci, uneori agramate, par cinice; citeşti în ele despre „camera de racolare” creată în aceste bolgii ale infernului pentru a-i obliga la colaborare pe deţinuţii politici. Aflăm că ea era, de fapt, o cameră de tortură cu pereţii însângeraţi. Şi tot în acest fel de arhive aflăm despre certificatele medicale ale deţinuţior politici cu diagnostice grave, în care tuberculoza generalizată este un loc comun.

Explorările mele în arhivă nu au avut, la început, nimic neobişnuit. Şi aici evoc problema timpului. El ne întoarce înapoi de câte ori evităm adevărul în toată profunzimea lui. Batjocorirea şi martirizarea elitei noastre culturale m-au convins să scot la lumină părţi de adevăr (atâta cât mi-l puteau releva documentele trimise din arhivele fostelor servicii către Arhiva CNSAS).

Experienţele limită ale unor mari scriitori români m-au exasperat. Orele lungi petrecute în arhive continuate acasă la masa de lucru, miile de pagini parcurse m-au făcut conştientă, cu nelinişte crescândă, de faptul că poezia va fi lăsată în aşteptare. Şi a fost, o vreme. Mi-am reprimat, atunci, scrisul, având din când în când senzaţia de sufocare. Dar poezia este aerul meu fără de care viaţă nu poate fi. De curând am predat unei edituri volumul de versuri inedite „Vertigo”.

Şi ce mai spune, mai departe, povestea dumneavoastră?

Povestea abia începe, fiindcă am găsit o modalitate de lucru prin care să nu amân nici una dintre preocupările scrisului meu. Cum s-ar spune, m-am liniştit. După publicarea la Fundaţia Academia Civică a volumului Scriitori în Arhivele CNSAS lucrez la o carte pe baza documentelor Marin Preda.

În perspectiva îndepărtată stă dorinţa mea de a putea publica documentarul ce are în vedere cele 11 volume ale dosarului penal al asociaţiei „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Probabil, din punctul de vedere al preocupării mele legate de cercetarea istoriei recente, dacă mi se va da timpul s-o duc la bun sfârşit, va fi lucrarea vieţii mele. 

Îmi imaginez că aţi avut şi destule neplăceri.

Am avut neplăceri de toate felurile. De cele de sănătate, legate de bolile specifice arhivei sau ale sistemului respirator, precum şi de stările depresive nu mă plâng. Mi le-am asumat, nu ma obligat nimeni să ajung până aici. A fost alegerea mea.

Au fost, însă, probleme la care nu mă aşteptam la început, apoi mi-am dat seama că privirile piezişe sau o anumită atitudine a unor cunoscuţi sau necunoscuţi se datorau intrării mele în arhive. Ei mi-am spus şi ce-i cu asta, mergem mai departe. 

Cu timpul, paginile documentelor îmi relevau adevăruri teribile referitoare la colaborarea unora cu sistemul. Nu mă refer la cazurile speciale de racolare sub tortură, sub ameninţarea persoanei şi a familiei acesteia, de şantaj, mai cu seamă a membrilor fostelor partide istorice, care efectuau sau efectuaseră ani de temniţă grea, a deţinuţilor politici sau a minorilor rămaşi pe străzi în lipsa părinţilor arestaţi.

Sunt prima care am pledat pentru ei ca nevinovaţi! Mă refer la cei care au acceptat benevol colaborarea şi chiar s-au autopropus pentru multiplele avantaje materiale ce decurgeau din acest pact cu diavolul. Dar nu este vorba în primul rând, despre informatori ai Securităţii, ci despre ofiţeri acoperiţi. Aici a fost surpriza, şocul.

Aş putea spune că şi în cazul colaborării benevole, al racolării fără presiuni, în bună înţelegere, informatorii pot să pară copii nevinovaţi pe lângă cei ce vor fi parte a sistemului, ca angajaţi, şi anume ofiţerii sub acoperire. Ei îşi vor face cu dezinvoltură treaba ştiind că nu vor putea fi devoalaţi vreodată, semnând rapoartele cu nume false. 

În fiecare birou al instituţiilor importante existau aceste personaje, care pe lângă funcţia şi gradul militar ca salariaţi ai Securităţii, erau angajaţi şi ca funcţionari care aveau sarcina de a raporta informativ despre persoane socotite periculoase pentru regim. Aceştia vor rămâne în instituţii ani de zile, cu acte în regulă, sub nume false, timp în care niciunul dintre simplii salariaţi nu bănuiau nimic... 

A trebuit să îndur şi asta: am recunoscut scrisuri ale unor ofiţeri sub acoperire. Cunoscuţi, oameni, pe care aş fi putut, cândva, paria. I-am recunoscut pe unii ofiţeri sub acoperire în propriile rapoarte. 

Pe urmă... La început am crezut că mi se pare. Că un telefon de ameninţare poate fi o glumă proastă a cuiva care sună la nimereală. Chiar dacă suna la oră fixă, în toiul nopţii, tot n-am luat-o în serios, până când, ziua, în amiaza mare, un glas necunoscut mi-a vorbit clar şi răspicat, până când, în alte zile, în holul blocului unde locuiesc sau pe stradă am fost ameninţată făţiş.

De la o vreme parcă m-au mai lăsat în pace. Nimeni şi nimic nu mă poate opri din ceea ce mi-am propus. Dacă tot am ajuns în inima pădurii va trebui s-o străbat până la capăt. 

Ce configuraţie i se poate alcătui societăţii româneşti din perspectiva documentelor de arhivă?

Întrebarea aceasta vine în întâmpinarea celor ce tocmai vroiam să le afirm cu toată responsabilitatea şi cu toată durerea. Din perspectiva documentelor la care eu am acces, cele din Arhivele CNSAS (care, atenţie, nu reprezintă în integralitate conţinutul arhivelor fostului regim, sunt lipsuri destule, deoarece documentele s-au transmis lacunar către CNSAS ), după 1946 s-a colaborat masiv cu sistemul. Mă refer la intelectualitate, şi când spun asta nu mă refer în special la cei din domeniul artelor.

Rândurile informatorilor şi ale ofiţerilor acoperiţi au fost alcătuite bob cu bob, în diferite epoci ale istoriei recente şi prin diverse modalităţi. Vorbim de unele personalităţi de valoare indiscutabilă, iar mizerabilul sistem ca să funcţioneze a avut nevoie de oameni de valoare, credibili. Îmi este enorm de greu să fac această afirmaţie, dar fără sinceritate demersul meu pe viaţă n-ar mai fi valabil.

Nu poţi să nu tremuri când citeşti că Mircea Eliade a fost supravegheat informativ de un important universitar care a fost trimis în „misiune” împreună cu soţia. Nu poţi să nu fii şocat când recunoşti în cel trimis să facă rapoarte despre Emil Cioran un alt mare universitar. 

Trădarea s-a produs. Nu este treaba mea să fac dezvăluiri de nume, n-o voi face niciodată, nu acesta este scopul cercetării mele. Nu acesta îmi este interesul. Sunt, însă, datoare, ca o bună cunoscătoare a documentelor pe câteva teme de bază ale istoriei recente, să merg pe calea adevărului.

O societate se construieşte avându-se în vedere şi trecutul. O structură în care se deschid fisuri nu rămâne în picioare. Or, aici, vorbim de o structură cu stâlpii de susţinere ruinaţi. Numai că eu, de felul meu, nu sunt o pesimistă.

Lăsând la o parte aceste adevăruri tulburătoare, există, slavă Domnului, personalităţi în lumea românească de aici şi de pretutindeni cu o statură morală impecabilă, care sunt în număr suficient de mare pentru a putea vindeca faţa rănită a României. Sper şi în cei tineri dintre care mulţi au asimilat cum se cuvine lecţia amară a istoriei noastre recente.

Ce aveţi acum pe masa de lucru? Care vă sunt gândurile pentru anii ce vin?

În afară de studiul documentelor şi alcătuirea unor documentare pe care urmează să le public am început, în preajma Crăciunului, un nou volum de versuri care se va numi Ţesuturi.

Sunt în lucru cu traducerea tragediei Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare (face parte din Integrala Shakespeare, ediţie nouă – al cărui volum 5 tocmai a fost lansat – ediţie iniţiată şi coordonată de domnul profesor George Volceanov) şi continui, cu „picătura” nuvela mea începută mai demult, Pădurea de pe foişor. 

Mă gândesc că trebuie să privim mai atent la cei de lângă noi. Să fim atenți la fiecare lucru care ni se întâmplă. În orice amănunt poate sta un miracol, o revelaţie. Mie mi se pare nepotrivit să ne agităm obsesiv pentru a atrage atenţia cu orice preţ.

Lucrurile demne de luat în seamă apar în mod firesc şi mai ales fără să-l dăm deoparte pe cel de alături în lupta pentru propria afirmare. Să învăţăm, aşa cum spunea Petre Ţuţea, să ne punem, uneori, între paranteze. Să ne părăsim zilnic atât de mult (el spunea „să ne dispreţuim“) încât în locul lăsat gol să-i facem loc lui Dumnezeu.

Sursă: romlit.ro

Gânduri despre poezia creştină

Paul Gherasim, Logos

Preot Ioan Pintea

Se vorbeşte mult şi fără argumente, adeseori facil şi diletant, despre poezia creştină. În general se are în vedere o mare cantitate de maculatură. Poezioare puerile în care apar numele lui Iisus, al Maicii Domnului, Betleemul, Iordanul, îngerii etc. sunt comentate şi sunt indicate ca fiind poezie creştină sau, ceva ce sună foarte prost şi aduce aminte de limba de lemn, poezie de inspiraţie creştină.

Aceste producte – versificaţii ocazionale, stihuri siropoase, scrise de autori mai mult sau mai puţin obscuri – din punct de vedere poetic par mai degrabă o luare în deşert, o aruncare în derizoriu a celor sfinte. Cei care le scriu nu realizează ce mare păcat săvârşesc. Pentru că nu e numai un păcat strigător la cer să-i dedici lui Dumnezeu o poezie proastă, lipsită de emoţie, fără nici un fel de temei poetic, golită de conţinut adecvat, dar şi o blasfemie în toată puterea cuvântului. Cu bune intenţii şi evlavie de faţadă nu se poate scrie poezie creştină.

Pot să spun, în cunoştinţă de cauză, că o poezie bună, scrisă după toate rigorile şi tehnicile poeziei moderne, poate fi o mare poezie creştină. Bineînţeles, dacă acceptăm, în spirit creştin, şi spirit creştin înseamnă şi spirit critic, dezinvoltura interpretării şi libertatea alegerii şi a lecturii, pe care prin harul oferit, le garantează însuşi Iisus Hristos.

Ca să înţelegem poezia creştină autentică – Rilke, Voiculescu, Paul Claudel, Daniel Turcea, T.S.Eliot, trebuie să pornim în primul rând de la poezia Vechiului Testament: Psalmii, Cântarea Cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, Profeţii mari şi Profeţii mici, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, să trecem prin poezia marilor imnografi şi alcătuitori de canoane: Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Roman Melodul, Efrem Sirul, Sfântul Ioan Noul Teolog, să–i avem în atenţie pe Ioan al Crucii, Tereza de Lisieux şi să ne oprim la: Kavafis, Ezra Pound, Georg Trakl, Boris Pasternak,Umberto Saba, Emily Dickinson, Sylvia Plath, Seamus Heaney, Paul Celan.

Tensiunile, disperările, suferinţele, patimile, dragostea şi, desigur, slăvirea, preamărirea, din textele vechi testamentare şi din imnele Părinţilor Sfinţi, cu adevărat sacre, izbucnesc, renasc cu aceeaşi putere în poezia acestor mari poeţi moderni. E uimitor cum suflul divin şi inspiraţia, în care cred profeţii, evangheliştii şi poeţii, ajung, în fragmente mici, dar semnificative să devină conţinut şi plin în creaţia acestora.

Paradoxal, poezia mare, şi poezia creştină nu face excepţie, se naşte în momente de criză. Sufletească sau de altă natură. Nimeni nu simte aceste crize mai bine decât profeţii şi poeţii. Ei sunt precum seismografele înainte de cutremur: prezic, prevăd, măsoară.

Faptul că există liste de poeţi creştini, faptul că există autori canonici mă derutează. Poetul, creştin sau necreştin, nu poate fi fixat precum un element în tabelul lui Mendeleev. Fixarea într-un clişeu, aşezarea pe un raft prestabilit, îl sufocă, îl omoară. E asemenea unui fluture prins din motive pedagogice şi de colecţie în insectar, dar, din păcate mort. Fără aripi, fără libertate. Şi, în fond, cât de creştine sunt aceste liste? mă întreb, parafrazându-l pe Walter Horatio Pater, care referitor la Sir Thomas Browne, intelectual absolut liber în timpul Reformei, îndrăgostit de ceremoniile şi datinile Bisericii Catolice, se întreba, puţin răutăcios: în fond, cât de englezeşti sunt toate acestea?

Dimpotrivă, poeţii Vechiului Testament şi imnografii sunt, în tot ceea ce au scris, de o libertate covârşitoare şi de o sinceritate uluitoare. E adevărat, nu e vorba numai de libertatea lor, e vorba şi de libertatea lui Dumnezeu.

Mi-a plăcut întotdeauna să aflu în operele poeţilor creştini secvenţe mai apropiate de realitatea lumii, de terestru, cu alte cuvinte mai omeneşti şi   mi-a plăcut să descopăr în poeziile autorilor scoşi de pe lista canonică, locuri absolut dumnezeieşti, extaze, stări şi trăiri, e drept, de o clipă, dar de o intensitate harică de necontestat. Sunt câţiva autori care, recitiţi recent,   mi-au rezervat mari surprize. Acest procedeu de lectură nu e însă original. Există un înaintemergător, un interpret, de care nu se va îndoi, sunt sigur, nimeni. E vorba de Sfântul Apostol Pavel.

Pentru a întări credinţa grecilor în Dumnezeul necunoscut, Pavel recită câteva versuri: Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem.(Faptele Apostolilor 17-28) Pavel nu face altceva decât să aleagă un fragment cât se poate de creştin din poemul păgân scris de poetul cretan Epimenide (avem în acest sens şi susţinerea Sfântului Ioan Gură de Aur). Strofa cu pricina are toate virtuţile poemului modern. Aduce a Seferis şi Kavafis.

Ţi-au zidit un mormânt, ţie, Sfinte şi Prea Înalt!

Cretanii, mincinoşi, fiare rele, pântece trândave.

Dar tu n-ai murit; tu eşti în viaţă şi trăieşti mereu,

Căci în tine trăim şi ne mişcăm şi suntem.

Prin urmare, în orice poezie, scrisă cu credinţă, talent şi sinceritate, modernă sau postmodernă, putem afla iluminări divine. Chiar şi printre poeţii damnaţi. E cazul lui Baudelaire şi Rimbaud.

Din Florile Răului:

Blagoslovit fii, Doamne, că este cu putinţă

Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă, şi că această dulce, curată doctorie

Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie.

Din Un anotimp în infern:

Am primit în piept lovitura harului.

Ah ,n-o prevăzusem!

Prezvitera Juliana Schmemann ne spune că între lecturile Părintelui Alexander Schmemann la loc de cinste se aflau Baudelaire şi Rimbaud. Pagini întregi ar trebui scrise despre un singur vers din Paul Celan: Să vină un om din mormânt. Vers emblematic, aşezat ca o punte între iudaism şi creştinism, între Vechiul Testament şi Noul Testament.

E păcat că atunci când vorbim despre poezia creştină facem trimiteri mai mult în proximitate. Uităm anticii, uităm poeţii biblici, ignorăm clasicii, îi neglijăm pe moderni. Victor Hugo a scris unul dintre cele mai frumoase poeme creştine care s-au scris vreodată, Somnul lui Booz, poem care l-a încântat pe Proust, dar şi pe Benedetto Croce. Boris Pasternak e autorul unui poem intitulat Grădina Ghetsimani, dramatic şi dumnezeiesc deopotrivă. Ezra Pound (cine s-ar fi gândit?!) a scris cea mai tulburătoare poezie creştină despre curajul lui Iisus: Balada bunului frate.

„M-aţi văzut că vindec orbul şi ologul şi că scol mortul”, zice El.

„O să mai vedeţi ceva ce le întrece pe toate:

Cum un viteaz îşi dă duhul pe cruce”.

Doar în predicile lui N.Steinhardt am mai dat peste o asemenea subliniere a curajului; numai Steinhardt şi Pound vorbesc atât de ferm (ăsta e cuvântul!) despre curajul Domnului. La Steinhardt, Hristos se urcă bărbăteşte pe cruce, la Pound, Hristos îşi dă vitejeşte duhul pe cruce.

Dincolo, în partea autorilor canonici, constat şi descopăr mari fervori pentru terestru; „abateri” şi „erezii” care dau poemului, de data aceasta strict religios, aripi, revelaţii laice notabile şi arierplanuri poetice îndrăzneţe şi vădit moderne. Cîntarea Cîntărilor excelează în acest sens. Tehnica poetică din Cîntarea Cîntărilor este întrutotul asumată de Sfântul Ioan al Crucii. Cântare spirituală, Văpaia vie a iubirii, Noaptea întunecată a sufletului şi, în principal, Păstorelul, sunt argumente limpezi că până şi sfinţii-poeţi nu sunt străini de vocile lumii căzute şi sunt extrem de atenţi la facerea textului, la corpul poemului, la construcţia lui.

„Un păstorel însingurat jeleşte,

Desfăt şi-alin pe lume-i sunt străine,

Doar păstoriţa lui în gând îi vine şi pieptul de iubire-i pătimeşte.”

De reţinut, în acest caz, că una dintre lucrările celebre, semnată de suprarealistul Salvador Dali, în care Hristos este reprezentat pe cruce, privit de Dumnezeu - Tatăl din perspectivă cerească, îşi are originea într-un desen de Sfântul Ioan al Crucii.

Repet, aceşti poeţi-sfinţi sunt de o modernitate uluitoare.

Care dintre poeţii anului 2011 nu invidiază acest vers scris de Sfântul Andrei Cretanul: Haine de piele mi-a cusut mie păcatul? Sau această strofă din Imnele pocăinţei, scrisă de Sfântul Roman Melodul:

„Dacă oarecari corăbieri sunt înzestraţi cu de toate,

Dar de pânze-s lipsiţi,

Nu vor putea vreodată ţine calea cea dreaptă pe

Mare.

S-abate atunci din drum corabia

şi se-mpotmoleşte

şi nici iscusinţa cârmaciului şi nici a vâslaşilor

N-o supune.”

Daniil Sandu Tudor, poet aşezat definitiv pe raftul poeţilor creştini, înduhovnicit, hăruit unei vieţuiri isihaste şi martirizat pentru Hristos versifică, nu de puţine ori, în duhul lui Arghezi şi Voiculescu.

„Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine

şi patima zvârlită să-ngheţe lângă mine.

Cum am iubit păcatul să Te-ndulcesc, să plâng

şi-n aşternuturi, noaptea, să Te doresc, nătâng.

Totul este să preamăreşti”, zice Rilke. şi are dreptate. Eu, unul, însă, întreb: Cum?! În ce fel?! În ce mod?!

Să cădem în dulcegării? Să alunecăm în versificaţii suficiente? Nu! În nici un caz. Sfatul meu: să ne întoarcem la textele vechi şi la cele moderne, care între timp şi ele au devenit vechi. Vorba lui Osip Mandelştam: clasicii sunt revoluţionarii. Să ne întoarcem la ei. Şi, mai ales, să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se spune cu insistenţă că el nu locuieşte, în spaţiile în care ni se spune cu obstinaţie că El nu există. Să-L preamărim cu înţelepciune, cu credinţă, cu iubire, cu pricepere. Asemenea lui Rilke, dacă se poate.

Din exemplele pe care le-am dat se poate constata uşor că poeţii, canonici sau mai puţin canonici, separaţi pe motive mai mult sau mai puţin întemeiate, trăiesc în acelaşi univers poetic, ceresc şi terestru deopotrivă, şi că, şi unii şi alţii, au nevoie de frământările şi iluminările celor două lumi. Recomand să se citească în acest sens un text esenţial, scris de N.Steinhardt, intitulat Realul ca prezenţă poetică.

Sursă: romlit.ro