De
foarte multe ori cauza necredinţei este păcatul. Oamenii sunt
păcătoşi. Ei se abat de la normele morale, dispreţuiesc poruncile
lui Dumnezeu şi trăiesc după bunul plac al instinctelor, al
poftelor lor. Păcatul însă nu-i lasă în pace pe cei ce-l
săvârşesc: el inspăimântă, le tulbură conştiinţa, îi
mustră.
Religia
vine şi aţâţă mai rău focul. Ea vorbeşte despre un Dumnezeu
atotştiutor, căruia nimic nu-i rămâne ascuns. Vorbeşte despre o
responsabilitate severă a faptelor, despre o judecată înfricoşată,
despre chinuri îngrozitoare care vor dura în etern.
Aceste
adevăruri sunt usturătoare, neplăcute şi incomode pentru inima
păcătosului. Atunci ce face omul ca să scape de sub teroarea lor?
Le contestă, le neagă!
„Zis-a
cel nebun în inima sa: Nu există Dumnezeu".
Băgaţi
bine de seamă! Ateul psalmistului n-a zis „în cugetul său"
că nu există Dumnezeu. Adică el n-a aflat argumente raţionale
pentru tăgăduirea Fiinţei supreme. Ci a zis în „inima" sa,
ceea ce înseamnă că necredinţa lui era o dorinţă, nu o
convingere.
Tot
aşa fac şi mulţi necredincioşi din vremea noastră. Ei ar dori să
nu fie Dumnezeu, ar dori ca Fiinţa divină să fie o himeră.
Aceasta pentru ca domnia-lor, să poată fi stăpâni pe destinul
lor, să nu aibă a răspunde nimănui de faptele lor, să nu mai fie
cineva care să-i judece şi să-i pedepsească. Asta o doresc din
toată inima.
Este
o cale comodă, uşoară. Însemnează să scapi de orice jug, de
orice constrângere. Ce să te mai încurci atâta cu conştiinţa,
cu scrupulele ei? De ce să-ţi interzici plăcerile vieţii?
Tăgăduieşti ...şi pace!
Păcătoşii
sunt ca acei oameni, care temându-se noaptea când merg pe drum,
caută ca să-şi facă curaj. Oamenii sunt vinovaţi. Chinurile
veşnice îi tulbură. Ei nu pot suporta greutatea crimelor lor, nu
pot suferi enormitatea pedepselor pe care le presimt. De aceea,
pentru a-şi face curaj, îşi ascund frica în haina falsă a
bravurii şi a impietăţii. „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu
există Dumnezeu".
Un
exemplu clasic despre o astfel de atitudine ni-l oferă „Faptele
Apostolilor".
Apostolul
Pavel propovăduia pe Hristos înaintea guvernatorului Felix.
Guvernatorul îl asculta cu plăcere. Dar când apostolul a început
a vorbi despre neprihănire, despre înfrânare, despre judecata
viitoare, Felix s-a înspăimântat şi a zis: „Du-te de astă
dată! Te voi chema cu alt prilej să-mi mai vorbeşti". Fireşte
că nu l-a mai chemat niciodată.
Vedeţi!
Câtă vreme credinţa s-a adăugat raţiunii, ea era bună, plăcută,
acceptabilă. Dar când a început să se amestece în treburile
vieţii, în chestiunile inimii, omul n-a mai vrut să creadă. De
ce? Pentru că îl incomoda. Felix avea trei concubine şi trăia o
viaţă plină de dezmierdări. De aceea el nu-l putea asculta pe
apostol. Dacă ar fi trăit virtuos şi nevinovat, nu l-ar fi
concediat pe Pavel.
Astfel,
necredinţa este de cele mai multe ori un copil al păcatului. Ea
este un defect de inimă, nu de creier.
Dacă
matematicile se bucură de o evidenţă incontestabilă, de un
consens unanim, este pentru că nici o slăbiciune omenească nu este
contrazisă de dânsele. Când geometria bunăoară ar avea
consecinţe morale şi ea ar deveni o temă contestată.
Dacă
religia n-ar propovădui decât adevăruri abstracte, inofensive,
indiferente simţurilor, fără nici o legătură cu pasiunile
oamenilor cu amorul lor propriu, necredincioşii ar fi foarte rari.
Dar aşa... religia are duşmani fiindcă este duşmana păcatului şi
a slăbiciunilor omeneşti.
[Bucovina,
an III, 1943, nr. 632, 18 iulie, p. 4]
Sursa:
“Gânduri pentru intelectuali”, Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă
0 comments:
Trimiteți un comentariu