Este
necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii
mântuitoare.
1)
Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te
spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau
o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru
tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te
ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui
Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va
recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi
tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa
pocăinţei.
2)
Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la
spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un
izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte
cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa
unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile
păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi,
cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu
simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem
împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi
ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având
parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că am fost pe
deplin iertaţi.
3)
Vor apărea ruşinea şi teama - nu te pierde cu firea! Pentru
aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi
teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai
mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti
ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu
ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că
ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe
cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu,
când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la
Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar
miluieşte-mă şi iartă-mă!?”. Ei bine, acum ţi se întâmplă
după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii,
pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând
în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul
pocăinţei - mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur
mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale,
acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca
o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre
a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi
frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica
de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă
nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite
paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă
întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui
ce se pocăieşte, să se reverse peste el mângâierea la
spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa,
arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi
împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne
curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria
experienţă, nu numai prin credinţă.
4)
Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi
întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi
aminte că stai înaintea Domnului Însuşi, Care-ţi primeşte
mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa,
fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple
de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci
vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte
păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii
încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din
inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în
ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la
Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit.
Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţă, fără
părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul; în
viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului,
este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în
zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la
duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg
nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost
scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în
hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în
zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania
le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să
tăinuieşti nimic.
Un
alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău
duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe
care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi
rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe
altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru
lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni,
să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele”
[Molitfelnic, 1992, pp. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în
tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează
înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă
zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu
părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă
în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o
mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat
puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu
condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie
mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la
duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi
eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te
iert şi te dezleg de toate păcatele tale”, iar Dumnezeu să
spună: „Eu te osândesc”.
5)
Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică
epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind
dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul
penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru
este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată
fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre
inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor
omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este
lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi
Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe
cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi
să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un
fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos
proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a
auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere
şi întărire - mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul,
cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea;
întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi
amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a
birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul
bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi
îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.
6)
Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la
picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita
Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al
făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în
Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi
jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi
râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi
aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai
făcut o făgăduinţă - ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această
Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta de a o împlini trebuie
să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor
osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.
7)
Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l
împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în
caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă
oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi
zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia
noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol
luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea
canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare,
în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie,
penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo,
din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult
milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de
bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui
Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul
nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru
că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea
celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu
sufletului, neîngăduindu-i a se nărăvi iarăşi spre patimile de
care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl
obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească
răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în
conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi
cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă
de păcat”
(Nota
14, Lecturi creştineşti, 1842, vol. l, p. 244 - în limba rusă).
Cel
ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi
- ceea ce este esenţial - îşi mărturiseşte păcatele fără a
ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în
care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu
moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la
tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi
recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu
hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi
împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de
toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa
de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a
primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că
viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de
fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară,
ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi,
pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”,
se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare,
care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi
la lucrarea sa până în seara vieţii sale.
Sursa:
„Calea spre mântuire”, Sf. Teofan Zavoratul
0 comments:
Trimiteți un comentariu