 |
| Sursa: Sreten Pantelic (OrthPhoto) |
„Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 3,2) ne vesteşte Sfântul Ioan Botezătorul când își începe predica în pustie și „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4,17) este și începutul predicii Mântuitorului Hristos după botez și ispitirea din deșert Pentru a ne demonstra că un început de viață nouă nu este posibil fără căință pentru răutățile trecute.
Şi, pentru a desăvârși porunca de mai sus, Mântuitorul Hristos, arătându-se apostolilor, după Înviere, le zice: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veţi ţinea, vor fi ținute” (Ioan 20,23). Astfel s-a instituit taina purificării sufletești și de împăcare cu Dumnezeu pentru o viață nouă, taina pocăinței sau mărturisirii.
Pocăința o găsim la toate popoarele și în toate credințele, căci este o trebuință naturală a sufletului omenesc. În creștinism însă, ea face parte din bunurile descoperirii dumnezeiești. Ca să o înțelegem și să o prețuim, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat o mulțime de parabole: cu oaia cea pierdută, cu vameșul și fariseul, cu femeia păcătoasă, cu Zaheu vameșul, cu fiul cel pierdut și altele, pentru ca și prin pilde să se statornicească porunca.
Prin pocăință scăpăm de rănile sufletului, pe care, dacă le-am ascunde, am muri. Ea este o lucrare dumnezeiască, mântuitoare, care ne pregătește sufletește pentru o viață nouă și bine plăcută lui Dumnezeu. Ea este ca „o mamă care ne mângâie și spală sufletul cu o apă curățitoare”. Ea este „topitoarea păcatului, din plumb face aur, din întuneric face lumină, din păcătoși apostoli și din pustie face casa lui Dumnezeu”.
Prin această baie curăţitoare au trecut toți cei ce-au simțit trebuința eliminării răului din trupurile și sufletele lor, pentru apropiere și împăcare cu Dumnezeu.
Mustrarea conștiinței de după săvârșirea răului dispare din inima noastră, ca și întunericul din fața luminii soarelui, dacă trecem prin baia purificării sufletești a pocăinței.
Cât de mare a fost căința prorocului David pentru fărădelegea comisă și cât de mare a fost căința lui Petru pentru lepădarea de Hristos! Dar crima lui Cain îl urmărește cu mustrări de conștiință până la mormânt.
Cât de sincer s-a căit împăratul Teodosie cel Mare de fărădelegea sa, când episcopul Ambrozie de Mediolan i-o arată și-l îndeamnă la căință! Şi pildele de căință sinceră și curată pentru păcatele și răutățile comise sunt nenumărate.
Dar noi, cei de astăzi, câte răutăți nu săvârşim, câte păcate nu comitem, câte călcări de lege nu facem, câte abuzuri şi nedreptăți nu avem pe conștiința noastră și care este căința noastră? În loc de căință, ne înrăutățim și mai mult și continuăm să petrecem în păcate.
Aşteptăm zile mai senine și mai fericite, dar nu pregătim cu nimic venirea acestor zile. Glasul de chemare al Bisericii pentru căință și curățire nu-l luăm în seamă. Ba chiar suprimăm cu încăpățânare și răutate această trebuință firească din noi pentru mărturisirea păcatului.
Un gând de pocăință ar trebui să se ivească într-un colț oarecare al sufletului nostru pentru a ne face purificarea și a ne aduce fericirea deplină, pe care o dorim cu toții, dar pe care o căutăm în altă parte.
[Bucovina, an II, 1942, nr. 362, 6 septembrie, p. 4]
0 comments:
Trimiteți un comentariu