11 decembrie 2013, Miloserdie.ru
În ciuda tuturor eforturilor depuse de medici, viețile unor copii vor fi
foarte scurte. Cum pot fi ajutaţi acești copii? Căutarea unui răspuns
i-a luat mulţi ani Elvirei Parravicini, medic neonatolog la Columbia University
din New York. Însă calea cea dreaptă i-a fost arătată chiar de micii pacienţi.
Viața unor bebeluși se măsoară în ore și, cu toate acestea, ea devine un simbol al frumuseții și armoniei. Implicarea
în nașterea unor astfel de copii este o experiență unică pentru toți cei care a fost
martori ai prezenței lor scurte în această lume. Prin ajutorul acordat acestor copii,
comunicarea cu familiile lor, a apărut ceea ce Elvira a numit comfort care. Aceasta se poate traduce
ca îngrijire de „susținere”, „mângâiere”.
Doamna doctor Elvira Parravicini este fondatoarea primului neonatal
hospice, o secţie spitalicească concepută cu scopul de a-i îngriji pe copii
care se nasc deja terminali.
Iată ce a povestit ea la întâlnirea din centrul cultural „Pocrovskie
vorota”, Rusia, despre copii pe care i-a ajutat:
„Aş vrea să încep cu o observaţie. În sala de naștere eu vin de mai mult
de 30 de ani şi de fiecare dată când intru acolo înțeleg că viața este o promisiune. Viața fiecărui om este o
promisiune pentru fericire. Cei care au trăit astfel de experiențe mă vor înțelege. Mă uimește întotdeauna
momentul când, dintr-o dată, în sală apare încă un om. „Ce frumos este!”, se
bucură toți. Noul omuleț, prin faptul că a apărut, schimbă lumea din jurul său, produce multe emoții. Un nou născut,
spre deosebire de noi, nu trebuie să facă nimic pentru a trezi sentimente
puternice. Pur şi simplu îi este suficient să se nască.
Sunt ferm convinsă că nașterea nu este doar un eveniment biologic, dar și promisiunea pentru
fericire. De aceea, când am început să învăț, îmi doream să aplic
cunoștințele medicale pentru a-i ajuta pe noii născuți să îndeplinească
această promisiune pentru fericire. Uneori copii se nășteau bolnavi, iar eu
voiam să-i vindec. Şi atunci eu am devenit neonatolog pentru a salva vieți.
Dar, la un moment dat, m-am gândit la ce înseamnă să salvez viaţa pacienților mei? Sarcina unui
medic nu constă numai în salvarea vieţii, lucru care nu întotdeauna ne
reuşeşte. Într-un spital mare, ca cel în care lucrez, adesea se nasc copii cu
probleme serioase. Pe majoritatea reușim să-i salvăm, dar nu pe toți. În ciuda tuturor
eforturilor depuse de medici, unele vieți vor fi foarte scurte. Cum să
ajutăm acești copii? Căutarea unui răspuns mi-a luat mulți ani, însă cazurile
despre care vreau să vă povestesc m-au ajutat să găsesc răspunsul.
Îmi doream să salvez nou-născuţii și nu mă gândeam deloc la îngrijirea
paleativă. Eu voiam să-i tratez. Totuși, deseori neonatologii consultă
părinții care sunt în așteptarea unui copil cu probleme.
În așteptarea venirii pe lume a copiilor care nu sunt foarte sănătoși creăm consilii unde
împreună cu alți medici decidem cum să ajutăm acestei familii și ce putem face noi
pentru copil. Însă deseori rezultatul unor astfel de întâlniri era recomandarea
de a întrerupe sarcina. Eu sunt neonatolog și salvez viețile copiilor. Sarcina
mea este să ajut copilul să se nască. Avortul nu îi lasă această șansă. Și, cum doctorii
deseori ajungeau la această concluzie, îmi rămânea doar să dau din umeri. Astfel
că am renunțat să mai merg la astfel de întâlniri.
Odată, pe holul spitalului, l-am întâlnit pe conducătorul grupului, care discuta
despre decizia mea de a nu mai participa la aceste consilii. În întrebarea lui
am auzit o chemare de ajutor și am înțeles că au nevoie de mine. „Acești părinți și copii lor suferă,
m-am gândit eu. Mă voi întoarce și voi suferi alături de ei. Cred că trebuie să fiu
alături.”
Surprinzător, odată cu întoarcerea mea, mi s-a oferit șansa de a ajuta. Două
mămici erau în așteptarea unor copii cu probleme serioase. În ciuda faptului că viața acestor copii urma
să fie una scurtă, mamele lor refuzau întreruperea sarcinii. Aşa că le-am spus
colegilor: „Nu vă faceți griji. Lăsați copiii să se nască! Eu voi încerca să am grijă de ei. Să le oferim o
îngrijire de susținere.”
Astfel, pentru prima dată, am folosit termenul de comfort care, însă în
acel moment nu-mi dădeam seama ce am în vedere, căci despre medicina paleativă
încă nu aveam habar. Eram pregătită pur și simplu să fiu alături de
noul-născut și să fac tot ce este posibil, pentru ca lui să-i fie confortabil. Așa a şi fost.
Dar în fața mea iarăși s-a ridicat întrebarea: Cum pot să salvez copiii care nu vor trăi mult? Răspunsul
la această întrebare l-am găsit în următoarea istorie a unui copil.
Simona
Simona este fiica unor prieteni foarte apropiați din New York. Ea s-a
născut prematur, era foarte mică şi bolnăvicioasă. După nașterea ei am petrecut șase ore lângă ea,
făcând tot ce mi-a stat în puteri pentru a-i salva viața. În tot acest timp
am simţit că orice aș face, viața acestui copil nu depinde de eforturile mele, ci doar de Dumnezeu.
Chiar dacă rolul medicilor este acela de a servi vieții, am înțeles că viața nu este creată de
noi, iar durata vieții nu este în mâinile noastre. Simona a supraviețuit. Acum ea are șase ani. Nașterea acestui copil și gravitatea stării
lui m-au învățat cum să ajut copii bolnavi să se nască, cum să servesc vieții lor, indiferent cât
va dura aceasta – câteva ore sau câțiva ani. Din aceste observații s-a născut
conceptul de îngrijire de susținere.
Cuvintele confort sunt deseori folosite de doctorii din Statele Unite, dar
adesea aceasta înseamnă să dai șansa copilului să moară liniștit, fără să împiedici
moartea. Dar, de fapt, îngrijirea de susținere presupune eforturi enorme
din partea medicilor. Ea iese în afara limitelor recomandărilor obișnuite. Scopul
principal este nu vindecarea și prelungirea vieții, pentru că acest
lucru este imposibil, ci confortul. Dar confortul este important și pentru acei pacienți care pot să se
vindece!
Odată am ţinut o prelegere unor eleve din clasele mari și le-am pus
întrebarea: „Dacă în brațele voastre ar fi un copil mic și ați dori să se simtă
confortabil, ce i-ați face?” „L-am încălzi, l-am susține, l-am hrăni,
l-am liniști, i-am alina durerea” – fetele singure au spus toată lista mea! Această abordare este foarte simplă, iar sensul îngrijirii de susținere este clar la
nivel intuitiv pentru fiecare. Iar totul începe de la observare.
În timpul ultimilor 6-7 ani am reușit să acord ajutor la mai mult de
50 de nou-născuți cu probleme. Pe una din fotografii este o familie din Brazilia, mama cu
fiica ei nou născută și cei doi copii mai mari. După ce această familie a aflat că copilul lor se
va naște cu probleme și va trăi puțin, au venit special în Statele Unite. Este o fotografie foarte veselă.
Bebelușul s-a născut prematur și cântărea doar 600 grame. De obicei, acești copii sunt plasați în incubator, dar
noi aveam prea puțin timp la dispoziţie. În fotografie se vede cum fetița stă lipită de mamă
după „metoda cangurului”, contact piele-la-piele. Noi am vrut ca fetița, care urma să moară
de o boală congenitală, să simtă căldura și grija mamei. Se poate observa
bucuria întâlnirii copilului cu familia, cu toate că această viață a fost una foarte
scurtă. Așa a rămas acest copil în memoria noastră, strâns ghemuit la pieptul mamei
lui fericite, înconjurat de frații mai mari încântați.
Aceasta a fost cu șapte ani în urmă. Recent, am invitat această familie să participe la o
conferință în spital. Băieții, care au mai crescut, au povestit cât de importante au fost pentru ei
cele patru ore din viața surioarei lor. Deseori medicii vor să-i ferească pe cei apropiați, în special pe
copii, de stresul legat de boala și moartea bebelușului. Dar acest caz
ne-a demonstrat că, oricât de puţin ar trăi, copilul devine patrimoniul
familiei, iar nașterea lui este un eveniment care trebuie sărbătorit în comun. Datoria mea
este să prelungesc viața copilului, dar dacă acest lucru nu este posibil, să fac ca această viață scurtă să fie cât
mai plăcută.
Dialogul cu o taină
Pentru mine întreruperea sarcinii nu este deloc o opțiune. În realitate,
avortul nu este necesar nici medicului, nici părinților. Să dai naștere copilului este
ceva natural.
Să-ți aștepți copilul, să te pregătești de sosirea lui pe această lume este o nevoie
naturală. În acest caz medicii pur și simplu urmează chemarea inimii. Eu am observat că
această atitudine îi influențează și pe alții. Astfel, la noi a apărut o echipă formată din
oameni care mi s-au alăturat. În scurt timp am obținut și finanțare pentru a face o
cameră separată, unde părinții și rudele pot să petreacă timpul cu copilul. Să fie
cu el, să se bucure de el, să se fotografieze.
Sunt convinsă că toate sentimentele și toată afecțiunea către copil pot
fi concentrate în acele ore care îi sunt date. Avem personal care are sarcina
de a avea grijă de frații mai mari ce aşteaptă, de asemenea, sosirea pe lume a unui omuleț nou. În arhiva
noastră avem fotografia unei felicitări realizate de o surioară pentru frățiorul ei bolnav. Pe
felicitare este amprenta palmei lui micuțe. Sarcina nespecialiștilor este de a-i
ajuta pe copii să treacă peste acest moment dramatic.
Când ne gândim la confort, noi nu vrem nici să prelungim și nici să scurtăm viața copilului. Nici
părinții și nici medicii nu pot decide cât va dura noua viață. Istoria Alexandrei
m-a ajutat să aflu acest lucru. Această fetiță s-a născut prematur,
cântărea foarte puțin și suferea de o malformație severă a intestinului. Doctorii doreau să o
opereze imediat după naștere, însă au întors-o din sala de operație. Fetița respira cu ajutorul
aparatului, noi eram gata să deconectăm echipamentele, însă părinții ne-au rugat să mai
așteptăm. „Încă nu suntem pregătiți”, au spus ei. Eu înțelegeam dorința lor de a mai sta cu
bebelușul, iar la un moment dat chiar am simțit că acționez împotriva
intereselor copilului, că eu intervin în mersul lucrurilor și îl schimb. Dar
doctorul niciodată nu știe cât va trăi noul omuleț, aşa că am decis să am încredere în logica
evenimentelor. Voiam foarte mult să le dau părinților mai mult timp. Și spre mirarea
tuturor, Alexandra se simțea nu mai rău, ci mai bine. Și a venit ziua când am
deconectat echipamentele deoarece putea să respire singură!
Desigur, problemele ei nu au dispărut și trebuia hrănită
intravenos, dar trăia. Acum Alexandra are cinci ani, încă are nevoie de hrană
intravenoasă, dar aceasta nu o împiedică să meargă la școală. Această
întâmplare m-a învățat că meseria noastră este un dialog cu o taină.
O inimă pentru doi
Odată, am făcut cunoștință cu un cuplu de tineri. Adolescenți obișnuiți de 15-16 ani cu
piercing. Erau încă la școală. Medicii i-au spus fetei că va avea gemeni siamezi și au sfătuit-o să întrerupă sarcina. Viitoarea mămică s-a consultat cu
tatăl copilului și au decis să nască. Au spus: „Doar
sunt copiii noștri! Noi dorim ca ei să trăiască”.
Pe mine m-a frapat hotărârea lor de-a accepta și a-și iubi copii.
Ecografia a arătat că bebelușii aveau piepturile
fuzionate și o inimă comună. În spitalul
nostru cardiologia este foarte bună, însă niciun cardio-chirurg nu putea să
ajute. Nu putea fi salvat nici măcar unul din gemeni.
Din cauza mărimii copiilor s-a decis efectuarea unei cezariene. Când am
intrat în sala de operație, am văzut că într-o parte
stătea o echipa de medici, indignaţi de decizia viitoarei mame. În cealaltă
parte s-au aliniat studenții curioși și rezidenții, pregătiți să fotografieze.
Eram foarte tristă, căci nu era nimeni care să-i aștepte pe acești copii și să se bucure pentru ei. Dar când s-au născut, tatăl copiilor a întrebat
dacă i se permite să-i țină în brațe. Era atât emoționant să urmărești cum îşi ia gemenii în brațe, cum îi îmbrăcă. El
îşi dorea foarte mult să-i îmbrace.
Viața lor urma să fie una foarte
scurtă. Aveau insuficiență respiratorie și nu se putea face nimic. Tânărul tătic își ținea copiii în brațe, le spunea cuvinte frumoase.
Deodată, m-am gândit că acest tânăr este un tătic foarte bun. Am privit în
jurul meu şi am rămas uimită de schimbările ce avuseseră loc pe feţele celor
din cameră. Pe fețele medicilor au apăruseră zâmbete
și lacrimi, iar rezidenții lăsaseră la o parte
aparatele de fotografiat. Toți îl susțineau pe acest tătic și se bucurau pentru
el.
Acești copii au apărut ca să ne arate
o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumusețea a biruit dubiile și moartea.
De atunci eu știu că sarcina mea este aceea de a
face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala,
prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlineşte
pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Și atunci Cel care a creat acești copii va umple viața lor scurtă cu sens.”
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: tatiana Larin
0 comments:
Trimiteți un comentariu