(Extras din “Lupta Pentru Credință și alte scrieri ale
Sfântului Nicolae Velimirovici și ale Sfîntului Iustin Popovici”, Editura Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, p. 147-158)
Sunt o căprioară. Sunt tristeţea lumii întregi. Cu multă, multă vreme în
urmă, Cineva a revărsat pe pământ toată tristeţea din cuprinsul tuturor lumilor
şi din ea a plămădit inima mea. Iată, de aceea sunt tristeţea lumii. Trăiesc
sorbind tristeţea din toate făpturile şi zidirile. De îndată ce mă apropii de
vreo făptură, ea îşi picură întunericul întristării sale, picătură cu picătură,
în inima mea. Şi prin vinele mele curge, asemenea unui pârâiaş subţire, roua
cea întunecată a întristării. Şi acolo, în inima mea, această rouă întunecată a
întristării se preschimbă în rouă pală şi albăstrie.
***
Am auzit susurul unui pârâu de lacrimi cu care oamenii se laudă ca şi cu un
fel de înţelepciune. Dar i-am cunoscut din făptuirile lor: păcatul, răutatea şi
moartea. Şi am înţeles de aici că, dacă deşteptăciunea lor este născocirea şi
zămislirea păcatului, a răutăţii şi morţii, aceasta nu este un dar, ci un
blestem, înţelepciunea care se hrăneşte şi se exprimă prin păcat, prin răutate
şi moarte este o pedeapsă dumnezeiască. M-ar ocărî de ar voi să mă numească
înţeleaptă, înţeleaptă în înţeles omenesc. Dacă o astfel de înţelepciune este
singura însuşire a oamenilor, atunci nu numai că mă voi lepăda de ea, dar o voi
şi blestema. Dacă raiul şi nemurirea mea ar atârna de ea, aş lepăda în veci şi
raiul, şi nemurirea. Înţelepciunea lipsită de bunătate este pedeapsă dumnezeiască.
Iar o mare înţelepciune lipsită de o mare bunătate este un blestem de
nesuferit.
Având înţelepciune, dar lipsindu-i
bunătatea şi blândeţea, omul este adevărat diavol. Am ascultat ce grăiau
îngerii din ceruri, pe când îşi limpezeau aripile în lacrimile mele: diavolul
are o mare înţelepciune lipsită de bunătate şi iubire. Asemenea lui este şi
omul lipsit de bunătate şi iubire. Un om înţelept, lipsit de bunătate şi
milostivire, este ca un iad pentru sufletul meu blând, pentru inima mea plină de
mâhnire, pentru ochii mei cei neprihăniţi, pentru făptura mea smerită. O
singură dorire are sufletul meu: nici în lumea aceasta, nici în cealaltă lume
să nu mai trăiască alături de un om cu minte iscuţită, lipsit de bunătate,
blândeţe şi milostivire. Doar astfel voi primi nemurirea şi veşnicia. Iar de
nu, o, Doamne, dă-mă pieirii şi aruncă-mă în nefiinţă!
Citeşte restul articolului pe Căutând Cerul
foto: www.freedigitalphotos.net
0 comments:
Trimiteți un comentariu