Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeii

Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem - să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?

Fireşte, în cuvintele lui Hristos nu poate fi nici o contradicţie - ele trebuie înţelese cum se cuvine. Şi iată ce răspuns dă la nedumerirea noastră Domnul Însuşi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24).

Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui sufletul. Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârşită de propria înţelegere a căilor vieţii, de cele spre care năzuim potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voinţa noastră, de raţiunea noastră. Este aici vreo cerinţă ciudată şi cu neputinţă de împlinit? Bineînţeles că nu.

Când ucenicul învaţă meseria pe lângă meşter, el trebuie să se lase pe de-a întregul călăuzit de îndrumările acestuia; el nu cutează să vină cu nimic de la sine, cu nici un fel de metode proprii de lucru. El trebuie să se supună necondiţionat meşterului, să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze neabătut după cum spune meşterul.

Şi noi trebuie să devenim supuşi Domnului Iisus Hristos - ascultători până la capăt, ascultători până la moarte. E foarte simplu de făcut asta. Trebuie doar să ne concentrăm şi să ne adâncim privirea duhovnicească, privind cu luare aminte şi cinstit în ascunzişurile sufletului nostru - şi atunci fiecare păcătos va vedea ce se face acolo. Acolo este întuneric, acolo colcăie şerpi - şerpii minciunii, curviei, zavistiei, trufiei, plăcerilor pântecelui, hoţiei, chiar şi uciderii, şerpi cărora nu este număr.

Oare nu urâm şerpii, nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Suntem datori să îi urâm, suntem datori să ne urâm sufletul, dacă în el colcăie şerpii.

În noi prea puţine merită dragoste. În orice păcătos sunt multe care merită ură. Şi trebuie ca această ură să se aprindă. Dacă pe umerii voştri ar apărea deodată nişte zdrenţe murdare şi împuţite, oare nu le-aţi arunca de pe voi, nu le-aţi călca în picioare? Iar dacă omul păcătos va privi în sufletul său, va vedea că haina sufletului îi seamănă cu nişte zdrenţe împuţite. Şi i se va face scârbă, greaţă, va urî zdrenţele acestea, va urî sufletul său, care e îmbrăcat atât de hâd.

Vedeţi că nu este nimic ciudat în cerinţa lui Hristos ca cel ce vrea să meargă după El să îşi urască sufletul? Trebuie să ne urâm trufia, părerea de sine, care ne poruncesc să ne rânduim viaţa de capul nostru, să ne fixăm în viaţă propriile noastre scopuri, să ne construim propriile noastre planuri. Trebuie să înlăturăm toate acestea, să rupem acest păienjeniş plin de praf, să ne luăm rămas bun de la tot. Trebuie să ne lepădăm de voinţa noastră, de planurile noastre, de raţiunea noastră şi să ne plecăm cerbicea cu smerenie sub jugul cel bun al lui Hristos.

Trebuie să ne întindem către Domnul Iisus Hristos mâna tremurătoare şi să-I strigăm: „Doamne! Nu voi merge pe calea mea. Voi merge după Tine, Tu mă călăuzeşte!”. Trebuie să ne supunem până la capăt şi necondiţionat voinţei lui Hristos. Numai atunci va fi cu putinţă să mergem după El.

Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El însuşi, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte.

Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui, Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).

Precum El a ascultat de Tatăl Lui, aşa şi noi suntem datori să ascultăm de El până la capăt. El ne duce la moarte - însă nu la o moarte de care trebuie să tremure inima noastră. El cere de la noi să împlinim cuvintele: „Câţi sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5, 24).

El cere să răstignim pe cruce şi să omoram omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi, care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile lumii.

El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii cu Dumnezeu.

Şi trebuie să împlinim aceasta, căci altfel nu se poate curaţi inima, nu poate răsări în ea lumina lui Hristos. Ca să răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopţii. Ca să fie aer curat în locuinţă, el trebuie curăţit de mirosurile urâte.

De asemenea şi noi, dacă nu ne vom lepăda de toată întinăciunea, de nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în pofte, cum vom putea să mergem după Hristos? Altă cale nu este nicidecum.

Dar dacă vom începe această mare lucrare, ne stă înainte o luptă grea şi prelungită, fiindcă omul vechi, pe care l-am lepădat şi l-am răstignit, e o fiară sălbatică - şi cu cât îl vom bate şi răstigni mai mult, cu atât va muşca mai aprig. El e primejdios pentru noi, nicicând nu ne va lăsa în pace. Şi avem de luptat cu această fiară până la sfârşitul vieţii noastre.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem că ei toţi au dus până la sfârşitul zilelor lor o luptă nesfârşită cu omul lor cel vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Şi această luptă stă înaintea fiecăruia dintre cei ce s-au hotărât să împlinească spusele lui Hristos şi să se lepede de sine. Îl aşteaptă o cale lungă, grea, spinoasă, fără opriri - căci în viaţa duhovnicească a te opri înseamnă a da înapoi, a pierde tot binele şi toată sfinţenia pe care le-ai dobândit.

Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor, cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de a-şi răstigni trupul, cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi iată ce spune acest om mare: „Fraţilor, eu încă nu socot să fi ajuns, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând spre cele dinainte, alerg la ţintă” (Filip. 3, 13).

El tinde înainte, se grăbeşte, fiindcă înaintea lui este un scop mare, sfânt şi foarte greu de atins. Şi atunci, noi să nu ne grăbim, noi să nu fugim de vom alege calea pe care a mers el şi care a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?! Iată ce înseamnă lepădarea de sine şi mergerea după Hristos.

Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea - întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.

Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple - nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.

Viaţa noastră - viaţa tuturor oamenilor - este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.

Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală - oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii adevăraţi?

Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura evanghelică.

Pentru a împlini această învăţătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în împărăţia Cerurilor.

Iar noi vrem cu toţii ca drumul vieţii noastre să fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre şi gropi, să fie presărat cu flori - dar Domnul ne arată o altă cale: calea pătimirilor.

Se cuvine să ştim că pe această cale, oricât ar fi de grea, dacă ne vom întoarce către Hristos din toată inima El însuşi ne va ajuta în chip uluitor pentru noi; El ne va sprijini când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta şi ne va mângâia. Şi atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, l7): atunci pătimirile scurtei noastre vieţi ne vor părea uşoare.

Când vom străbate această cale, ce pare grea şi cumplită numai la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte, atunci ne vom duce cu bucurie şi cu smerenie crucea, ştiind că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia Cerurilor.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să-i învrednicească pe toţi de veşnica, slăvită şi nesfârşita viaţă împreună cu El, cu Tatăl Lui, cu Duhul Sfânt şi cu toată ceata sfinţilor îngeri. Amin (30 septembrie l946).

Sursa: Doxologia