Semnalul
unei viitoare mulsulmanizări a României a fost dat. Politicienii
noştri, cu voie sau fară de voie, se supun altor Porţi, altor
directive decât cele care ar trebui să constituie imperativele
neamului românesc. Iar noi tăcem, acesta este cel mai trist lucru.
Tăcem, pentru că nu ne mai cunoaştem istoria; tăcem, pentru că
nu ne mai doare pentru ţara noastră; tăcem, pentru că s-a răcit
mult dragostea pentru Hristos. Însă Sfinţii neamului nostru, marii
voievozi care au crezut şi au luptat pentru el, sunt vii. Sunt vii
în memoria Bisericii, sunt prezenţi în rugăciunile pe care le
aduc înaintea Tronului lui Hristos. Acest lucru se conştientizează
şi se trăieşte astăzi la Mănăstirea Putna, una dintre vetrele
duhovniceşti ale neamului nostru, poate că mai mult decât oriunde
în altă parte a lumii locuite de români. Acest lucru ne-a făcut
să-l rugăm pe Părintele Stareţ Melchisedec să ne împărtăşească
câteva gânduri în acest moment de răscruce al poporului român
dreptcredincios. (M.C.)
-
Părinte, vedem că astăzi mulți dintre noi mergem la biserică, ne
spovedim, ne împărtășim, citim rugăciuni și considerăm că
astfel „ne-am făcut datoria”. Cum să depășim o anumită stare
de autosuficiență care nu ne lasă să înaintăm duhovnicește?
– Cineva
avea această vorbă: „Cu o slujbă și-o pomană nu suntem
creștini!”. Adică, din când în când: „Mă duc să pun o
lumânare”, din când în când: „Hai să mai fac un parastas”,
din când în când: „Hai să mai fac ceva”… Nu! A fi creștin
înseamnă a fi, înseamnă a avea o anumită stare de existență a
ta, o anumită stare de viețuire a ta, o anumită stare de tensiune
lăuntrică. A crede și a-L trăi pe Hristos – aceasta creează o
anumită stare de tensiune în interiorul tău, o tensiune
duhovnicească, ce atrage după sine bucurie, smerenie, cumințenie,
dragoste față de aproapele, nejudecată, nemâniere, neegoism și
toate celelalte. Va zice cineva că este imposibil de îndeplinit –
nu-i adevărat! Avem zeci, și sute, și mii, și zeci de mii, și
sute de mii de astfel de creștini în satele noastre, care-L trăiesc
pe Hristos în această sfântă cumințenie, care se păzesc de
judecată, care, dacă au auzit ceva – „Ei, Doamne fere'! Nu
cred!”, și lasă la judecata lui Dumnezeu.
Dar
omul contemporan, așa-zis modern, este mai nemodern decât în toate
perioadele. De ce? Pentru că omul cu adevărat luminat este omul
care-L are pe Hristos. Spune Părintele Sofronie Saharov foarte
frumos: „Numai când Îl ai pe Hristos eşti om adevărat”. Fără
de Hristos nu poți să fii om adevărat. Nu ai o gândire adevărată,
nici o logică adevărată, nu ai acea lumină, acea candelă din
interiorul tău – că este o lumină în interiorul nostru care dă
sens vieții noastre și care ne dă nouă echilibru. Fără acea
lumină lăuntrică nu suntem oameni adevărați.
„Pe
Hristos Îl mărturisim permanent”
-
Fiecare dintre noi ar trebui să-L mărturisim pe Hristos – la
locul de muncă, în societate… Cum să reușim acest lucru?
– Dacă
ești așezat în dragoste, în rugăciune, în smerenie, atunci a-L
mărturisi pe Hristos este un lucru firesc. Mi-am amintit acum de
Sfântul Policarp, episcopul Smirnei: când a fost prins și dus la
judecată de păgâni, Sfântul era în vârstă, avea peste 80 de
ani. Şi i se cere Sfântului Policarp să se lepede de Hristos, şi
El spune: „De 86 de ani Îi slujesc lui Hristos şi nici un rău nu
mi-a făcut. Cum aș putea să-L blestem pe Împăratul Meu, Cel ce
m-a mântuit?…”.
Așa
este și aici: când L-ai cunoscut pe Hristos, ai un anume
comportament, un anume fel de a fi – căci a fi creștin ortodox
înseamnă a avea un anume fel de-a fi. Dar acesta nu ți-l cauți,
nu-l înveți în școală, nu te învață mama și tata, ci este ca
un firesc, care vine din lăuntrul tău. Și atunci când este acel
firesc, care vine din credința pe care o ai, atunci foarte ușor Îl
mărturisești pe Hristos, nu trebuie să faci eforturi – ci, pur
și simplu, când ai văzut biserica, te-ai închinat, dacă ți-a
zis cineva un cuvânt de rău, nu ai ripostat cu înverșunare, cu
patimă, cu mânie, ci ai răbdat și ai mers mai departe. Deci totul
este să știi să viețuiești frumos. O viețuire frumoasă atrage
după sine și o mărturisire a credinței. Nu există: „De-acum,
gata, în acest moment mă duc să-L mărturisesc pe Hristos!”. Pe
Hristos Îl mărturisim permanent – prin felul nostru de-a fi, prin
comportamentul nostru, prin ținuta noastră, prin răspunsul pe care
îl dăm chiar și la un „bună ziua”. Fiecare gest al nostru
este o mărturie a ceea ce se află în interiorul nostru, o mărturie
care, vrem – nu vrem, transpare, e ca lumina. A-L mărturisi pe
Hristos este ca și cum ai fi o lumină. O lumină, când se așază
în sfeșnic, spune Mântuitorul, luminează tuturor celor din casă.
Așa este și cu credința noastră: este mărturisitoare.
Se
zice că într-o casă era o bătrânică, bunica. Și copiii,
de-acum, emancipați; nepoții, și mai mult, cu tehnica după ei…
De multe ori bătrânica, la o oră anume, se retrăgea, își făcea
rugăciunile ei, și era în casă totul pace și liniște și bine,
și prezența ei aducea multă bucurie tuturor celor din jur. Ei, dar
puțin „învechită” bătrâna – considerau cei din jur. În
cele din urmă a venit vremea când ea s-a dus la Domnul, și în
casă a rămas pustiu; se conving și copiii, și nepoții: ceva
lipsește. Nu era absența bunicii, ci a harului pe care-l răspândea
bunica, a acelei prezențe pe care o avea, a luminii aceleia
lăuntrice pe care ea o iradia celor din jur. Așa este și cu
fiecare dintre noi.
Este
un cuvânt la Părinţi: fiecare virtute are lumina și mireasma ei,
așa cum și fiecare patimă are urâțenia și mirosul ei greu de
suportat; și așa cum lumina se răspândește în jur, așa și
patima, și păcatul, răspândește întuneric în jurul lui. Omul
virtuos atrage prin lumina ce este întru el. Omul păcătos – un
ucigaș, un desfrânat, unul care hulește numele lui Dumnezeu, un
necredincios – nu poți să stai în prezența lui. De ce? Pentru
că lui îi lipsește acea lumină din interior. Pentru că Hristos
este Lumină, și a avea viață nu înseamnă altceva decât a-L
avea pe Hristos – lumina, tăria, puterea şi viaţa noastră.
„Sfântul
Ștefan cel Mare – domn mai presus de orice laudă”
– Academicianul
Virgil Cândea spunea despre Sfântul Ștefan cel Mare că este „o
personalitate eminentă a istoriei românilor, în același timp a
Europei”. Astăzi, când mulți din generația tânără sunt ca
nepoții din povestea cu bunica, rupți de trecut și lipsiți de
harul lui Dumnezeu, vă rugăm să ne vorbiți despre Sfântul Ștefan
și despre rolul pe care l-a avut în istoria creștinismului
universal.
– Domnul
Cândea are perfectă dreptate. Când cronicarul polon spunea că
Ștefan cel Mare este cel mai vrednic să i se încredințeze cinstea
de comandant împotriva turcilor, căci ceilalți principi catolici
își petrec timpul în trândăvii și războaie civile, știa ce
spune, și nu o spunea cu drag, căci comparația viza inclusiv pe
regele său polon, pe cei de o credință cu el, și era făcută
într-o cronică oficială a țării.
Mai
târziu, Papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Ștefan „atlet al
credinței creștine” – imediat după marea înfrângere pe care
au suferit-o otomanii la Vaslui, în 1475. Și el, când l-a numit
„atlet al credinței creștine”, nu a făcut-o de complezență,
căci era de altă confesiune, iar în astfel de aspecte se pune
multă atenție.
Când
Regele Carol I al României, care era la origine german, a spus că
„un altul ca el nu veți mai avea”, aceasta era o evaluare pe
care el a făcut-o în contextul internațional. Iar când cronicarul
nostru Dimitrie Cantemir a spus: „Domn mai presus de orice laudă”,
știa ce spune. Pentru că a cuprinde în cuvinte faptele mărețe
ale slăvitului Voievod Ștefan era cu neputință.
Chiar
Măria sa Ștefan a fost pe deplin conștient că nu luptă doar
pentru Moldova și pentru Ortodoxie, ci luptă pentru întreaga
Europă și întreaga creștinătate. Să ne amintim de scrisoarea
din 25 ianuarie 1475, pe care el a scris-o către principii apuseni,
după ce avusese marea biruință de la Vaslui, când a spus:
„Moldova este o poartă pentru întreaga creștinătate, pe care
Dumnezeu a ferit-o, dar dacă această poartă va cădea azi”, zice
el, „Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, atunci toată
creștinătatea va fi în primejdie”. Deci a avut conștiința
apărării întregii creștinătăți, a întregii Europe.
În
1493, Ștefan scrie cu amărăciune lui Alexandru, care ajunsese de
curând Mare Cneaz al Lituaniei, îndemnându-l să se implice
temeinic în apărarea creștinătății. Zice el: „Să dea
Dumnezeu ca creștinătatea să nu se clatine și să nu piară
zilele milostivirii voastre!”. Deci i-a cerut limpede, clar, să se
implice în această apărare a creștinătății. Între acesta,
Alexandru, și socrul său, Ivan al III-lea, care era Mare Cneaz al
Moscovei, era un conflict, iar Ștefan a încercat, în 1498–1499,
să facă pace. De ce? Pentru că cei doi trebuiau să se unească,
cum el îi îndemna, în lupta împotriva păgânilor, a turcilor.
Deci, iarăși, vedem la Ștefan o conștiință de apărare a
întregii Europe.
Sfântul
Ștefan, apoi, să nu uităm, a sprijinit mănăstirile din Sfântul
Munte, și la Zografu este considerat al doilea mare ctitor. Biserica
principală de la Zografu este ctitorită de el, trapeza, fântâna
și celelalte care sunt în jurul mănăstirii. El simțea că e de
datoria lui de conducător ortodox să facă aceasta. În 2004, în
octombrie, când Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a venit la Putna, a
așezat o candelă pe mormântul Sfântului Ștefan, a aprins-o cu
mâna lui și s-a închinat la mormântul Sfântului Ștefan, spunând
că face acest gest ca o mulțumire pentru ceea ce el a făcut pentru
Patriarhia Ecumenică, prin ajutorul pe care l-a dat către Sfântul
Munte și ca mulțumire pentru ceea ce el a făcut pentru întreaga
creștinătate. A fost un gest pe care l-a făcut un Patriarh
Ecumenic!
Aș
încheia răspunsul la întrebarea dumneavoastră citând un paragraf
din solia pe care Ștefan a trimis-o la Moscova, lui Ivan al III-lea,
în 1475, în care el spunea: „Câte țări au fost, cea grecească
– și nu una, și cea sârbească, și bulgărească, și
arbășinească, și bosniacă, pe toate, pentru păcatele noastre,
Dumnezeu le-a supus păgânilor. Să luăm, dară, aminte!”.
„Veșnic
treaz și darnic…”
-
Ați vorbit atât de frumos despre conștiința Sfântului Ștefan de
apărare a creștinismului… Se mai întâlnește la creștinii de
astăzi această conștiință vie și atât de puternică?
– E
greu să mai spunem că în ziua de astăzi se întâlnește această
conștiință, aș îndrăzni să spun că aproape lipsește – nu
totalmente, dar puțin găsim, pe ici și colo.
Dacă
Ștefan cel Mare a avut o conștiință, aceasta a plecat din
virtuțile pe care el le-a avut. Mai întâi de toate, Ștefan a avut
o credință adâncă și statornică, a crezut și s-a încrezut în
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a simțit că Dumnezeu lucrează
prin el, a simțit că prin el s-a împlinit gândul lui Dumnezeu –
cum frumos amintea cronicarul din vremea sa. A simțit că este un
purtător de biruinţă, chemat să-i apere pe creștini.
Mitropolitul Teoctist I, după biruința de la Vaslui, spune
cronicarul, l-a primit în cetatea Sucevei ca pe un purtător de
biruință. Expresia „purtător de biruință” se atribuie numai
mucenicilor. Toate au venit, deci, dintr-o credință adâncă și
din încrederea pe care el a avut-o în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. Dar un om nu crede și nu se încrede în purtarea de grijă
a lui Dumnezeu până ce el nu-și dă seama că Dumnezeu lucrează
într-adevăr prin el.
A
avut o râvnă cum n-a avut nici un alt conducător de țară de la
noi, acea râvnă de a-L sluji pe Hristos prin faptă și cuvânt. A
avut o dragoste pentru aproapele, a avut o dragoste pentru poporul
său. Să ne amintim ce scria Matteo Muriano în 1502, prin
decembrie: „Este mult iubit și prețuit de supușii săi” –
deși el era bătrân atunci, bolnav și era către sfârșitul
vieții. A domnit 47 de ani, în 1502 era în al 45-lea an de domnie.
După 45 de ani de domnie, să spună un străin că „este mult
iubit de supușii săi”! Și motivează: „pentru că este veșnic
treaz și darnic”. „Veșnic treaz și darnic” – aceasta spune
multe.
Apoi,
a avut o limpezime a minții, aș numi-o și discernământ:
discernământul nu vine decât din credință bine așezată, bine
întemeiată pe sfânta smerenie. Sfinții sirieni, Isaac Sirul și
Efrem Sirul, ne arată limpede că nu este echilibru în viața
omului fără sfânta smerenie. Ei bine, discernământul,
limpezimea, clarviziunea lucrurilor nu vine decât din smerenie și
credință adâncă. Smerenia de care am amintit nu există fără
sfințenie; fără smerenie nu există, iarăși, dragoste de
aproapele.
După
victoria de la Vaslui, unde turcii au fost de aproape trei ori mai
numeroși, cronicarul polon Jan Długosz scrie: „Nu s-a îngâmfat
Ștefan în urma acestei biruințe, ci a postit patruzeci de zile cu
apă și pâine, și a dat poruncă în țara întreagă să nu
cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui
Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea
numai lui i se datorește”. Apoi, un an mai târziu, în 1477, după
înfrângerea de la Războieni, tot Ștefan scrie într-o solie către
Ducele Veneției: „Eu împreună cu curtea mea am făcut ce am
putut, și s-a întâmplat cum am spus mai sus” – adică să fie
înfrânt –, „care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu,
ca să mă pedepsească pentru păcatele mele. Și lăudat să fie
Numele Lui!”. Deci, constată că Dumnezeu l-a pedepsit pentru
păcatele lui, dar nu ezită să spună mai departe „lăudat să
fie Numele Lui” – adică primește toate cu bucurie, ca din mâna
lui Dumnezeu.
A
avut un curaj deosebit. Cât era Moldova – cât era Imperiul
Otoman? Ce putere avea Ștefan – ce putere avea Soliman? Câți
erau tătarii care veneau din Răsărit și alte state cu care el s-a
luptat? A avut un curaj întemeiat pe acea încredere în Dumnezeu de
care am amintit, care vine din credință. Căci omul, când crede,
se încrede că Dumnezeu oricând îl ajută. Fără curaj, credința
și viața creștină nu se pot păstra.
„Un
om ales de Dumnezeu să apere creștinătatea”
O
altă virtute pe care el a avut-o este milostenia. Nu cred că a fost
biserică sau lăcaș sfânt, sau cleric slujitor, mitropolit care să
fi bătut la ușa lui Ștefan și el să nu i-o fi deschis, și cu
multă dragoste și lărgime de inimă să dea la fiecare. Mănăstiri
și biserici – știm foarte bine că i se atribuie atâtea ctitorii
lui Ștefan cel Mare: Putna, Voronețul, Sfântul Gheorghe – Hârlău
și atâtea biserici și mănăstiri care au fost împodobite cu
odoare dăruite de Ștefan. Și amintesc iarăși spusa lui Matteo
Muriano: „veșnic treaz și darnic” – adică a fi veșnic treaz
înseamnă a vedea și a simți pulsul poporului din jur, trebuința
lui, cerința lui, să simți tu, ca și conducător, de ce are
nevoie poporul care te înconjoară. „Și darnic”, adică să nu
te oprești și să te gândești la tine, ci să dai cu mărinimie.
Aceasta a fost inima lui.
Prin
milostenia și dărnicia lui nu s-a împlinit decât acel cuvânt de
care vorbea Sfântul Apostol Pavel la 2 Corinteni, capitolul 6, când
el cerea corintenilor ca aceștia să-și lărgească inima, pentru
că ei, corintenii, nu sunt la strâmtorare în inima lui. Aș zice
că Ștefan, față de poporul lui Dumnezeu, de ortodocșii de
pretutindeni, a avut inima largă și darnică, de aceea l-a și
dăruit Dumnezeu cu ani mulți de domnie și de aceea a și fost
foarte bogat. Căci omul, când dă cu mărinimie, Dumnezeu îi
trimite în loc.
Apoi
aș aminti că Măria sa Ștefan a avut sfetnici buni, adică a știut
să ceară sfatul. Numai omul smerit cere sfat, numai omul smerit
ascultă. Să ne amintim că lângă el au fost sfetnici minunați,
ca Mitropolitul Teoctist I, sfânt pentru noi, apoi Episcopul Vasile
de la Roman, Cuviosul Daniil Sihastru și Cuviosul Simeon de la
Pângărați – părinți duhovnicești, sihaștri, pustnici. A
știut el, Marele Ștefan, să se plece înaintea lor și să se facă
mic pentru a fi zărit de Dumnezeu.
Aș
aminti și de evlavia lui deosebită către Maica Domnului. De
exemplu, întâia sa ctitorie și necropola familiei sale a
închinat-o Adormirii Fecioarei Maria.
Ștefan
a avut capacitatea de-a ierta. Să ne amintim că pe boierii care au
complotat și au luptat împotriva tatălui său și care-l uciseseră
pe tatăl său i-a iertat, pentru că a pus interesul țării mai
presus de sentimentele sale omenești, personale.
Ștefan
a fost un om hărăzit cu multe daruri de Dumnezeu, de aceea a fost
mult iubit, prețuit de supușii săi, dar și de contemporani, de
cei de alte credințe și din alte neamuri, care au văzut că este
cu adevărat un om ales de Dumnezeu, un om hărăzit de Dumnezeu ca
să apere creștinătatea aici, la gurile Dunării. De aceea este
Mare, Bun și Sfânt, și de aceea venim la mormântul lui cu
recunoștință. Căci dacă Moldova este presărată cu biserici și
mănăstiri, și-avem atâtea odoare în bisericile și mănăstirile
noastre sfinte – care s-au păstrat doar în parte, poate 25-30%
s-au păstrat de la Ștefan, trebuie să le găsim prin alte
biblioteci și muzee din lume –, toate acestea ne arată că la
mormântul lui, atât cei mari, conducători politici, cât și
poporul de jos, cât și clerici, de la mitropoliți și patriarhi și
episcopi, până la cei din urmă monahi trebuie să vină la
mormântul lui cu recunoștință, măcar o dată în viață, și să
pună o floare, o lumânare și o lacrimă, pentru că un altul ca
el, cum a spus Carol I, nu vom mai avea. Și el ne-a dat acest pământ
curat și împodobit cu atâtea locașuri sfinte.
„Ce
ar însemna dacă ar muri acum jumătate dintre noi, din fiecare
familie…”
-
Părinte Stareţ, vedem că se abat tot mai multe rele asupra acestui
neam. Care credeți că este explicația? Oare multele avorturi care
s-au făcut în ultimii ani ne-au slăbit ca neam?
– Am
afirmat de multe ori: păcatul îngustează și mărginește, păcatul
întunecă și distruge, păcatul nu este altceva decât un rău, iar
răul are putere și se abate asupra noastră atunci când noi ieșim
de sub acoperământul harului, căci păcatul alungă harul lui
Dumnezeu de la noi. Păcatul este atunci când omul consimte de
bunăvoie la ceea ce este rău, și când ai consimțit la ceea ce
este rău, atunci ai consimțit că te desparți singur de Dumnezeu,
și despărțirea de Dumnezeu nu este altceva decât întunecare a
minții. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul i-a spus unei femei care
făcuse două avorturi că unul din cei doi copii, dacă se năștea,
ajungea sfânt.
În
România noastră dragă, de la legalizarea avorturilor (în 1958) și
până în ziua de astăzi, doar în spitalele de stat s-au făcut
mai mult de douăzeci și două de milioane de avorturi – adică
mai mulți români au murit decât suntem acum în viață!
Gândiți-vă ce ar însemna România dacă acum s-ar întâmpla așa
ceva, dacă acum ar muri jumătate dintre noi, din fiecare familie,
din fiecare instituție, din fiecare sat, din fiecare oraș… Să ne
gândim că asta deja s-a întâmplat, că jumătate dintre români
au fost uciși. Deci, încă o Românie.
De
fapt, sunt mult mai multe avorturi, pentru că știm foarte bine că
acestea sunt cifrele înregistrate numai în spitalele de stat –
dar sunt atâtea avorturi ascunse, atâtea avorturi făcute în
clinici particulare, ca să nu mai spunem de avorturile făcute de
românii din străinătate. S-ar ajunge, cred, la peste treizeci de
milioane de avorturi – dar nu să spunem treizeci de milioane de
avorturi, ci treizeci de milioane de români a căror viață a fost
curmată înainte de vreme. Treizeci de milioane de români care n-au
văzut lumina zilei, care n-au văzut lumina Sfântului Botez, și
ştim foarte bine din învăţătura Bisericii noastre că toţi
aceştia care au fost uciși înainte de Botez merg într-un loc nici
de bucurie, nici de chin, şi Faţa lui Hristos nu o pot vedea. Să
ne amintim că Eminescu a fost al șaptelea copil al familiei sale,
George Enescu a fost al optulea, Părintele Gheorghe Calciu al
unsprezecelea, Părintele Arsenie Papacioc al șaptelea și el… Să
ne răspundem sincer: câte familii care merg astăzi la biserică –
nu vorbesc de cei care nu merg –, câte familii care merg astăzi
la biserică ar fi dispuse să nască șapte copii, dacă li s-ar
spune că al șaptelea copil va fi de talia lui Eminescu ori a
Părintelui Arsenie Papacioc? Din păcate, nu rezistăm la înlocuirea
principiului de jertfă în familie cu principiul de comoditate. O
comoditate enormă a cuprins familia creștină, familia românilor.
De aceea nu-și mai doresc copii, și când o mamă aude că trebuie
să nască și să aibă câți copii îi va da Dumnezeu, se sperie
și preferă atunci scoaterea copiilor din sânul lui Dumnezeu –
căci, în cele din urmă, un avort nu înseamnă nimic altceva decât
răpirea dreptului la viață și scoaterea românului respectiv, a
copilului respectiv, din sânul lui Dumnezeu.
„Doamne,
miluiește pe poporul meu!”
-
Cum putem face pocăință noi, ca neam? Chiar și cei care nu au
aceste păcate, putem face pocăință pentru ceilalți, care au
căzut în astfel de păcate grele?
– Da!
Am putea face pocăință pentru păcatele noastre, să învățăm
de la Sfântul Ștefan. Dar să mai învățăm un lucru de la
Sfântul Ștefan: că el nu a acceptat niciodată ca fiii pământului
său să fie luați în robie la Sultan. Să nu uităm că ienicerii
erau copiii creștinilor luați de mici ca tribut, ori răpiți și
trecuți la Islam și puși mai târziu să lupte împotriva
creștinilor, a fraților săi. Ei bine, Ștefan nu a acceptat
niciodată să se întâmple aceasta. Ce vreau să spun: a fost o
luptă împotriva distrugerii vieții – și mă refer la viața
umană, biologică, dar și viața cea întru Hristos.
Câți
părinți avem în ziua de astăzi care să lupte împotriva
avorturilor, când, în majoritatea cazurilor, decizia nu o ia numai
femeia însărcinată, ci și cei din jur? Dacă este o adolescentă,
părinții, și mai ales mama: vai, cum să nască fata ei înainte
de a fi căsătorită!… Să facă un copil înainte de căsnicie!…
– și-atunci o îndeamnă la avort. Când este matură, întâlnim
cazuri în care tatăl o pune pe mamă să facă avort. O statistică
spune că în 80% dintre avorturi, dacă tatăl ar susține nașterea
copilului, femeile nu ar avorta. Iar o astfel de femeie care
avortează… să ne gândim că orișice femeie are în jurul ei
prietene, are prieteni care de cele mai multe ori nu fac absolut
nimic în a sprijini ca un prunc să se nască. Prietenii, prietenele
din jur nu dau sfatul cuvenit. De multe ori, părinții, rudele
apropiate și toți ceilalți nu fac nimic împotriva avortului.
Apoi
aș aminti și de prostituție. Să nu uităm că, în Occident, cele
mai multe femei străine care se prostituează sunt din România.
Unde sunt tații lor? Unde sunt mamele lor? Unde sunt unchii,
mătușile, verișorii, verișoarele, prietenii, prietenele? Unde
este poliția, care trece cu vederea abuzurile acestea? Că
majoritatea ajung la așa ceva pornind de la un abuz. Unde este
școala? Unde sunt dascălii noștri, care nu au reușit să ofere
repere morale? Unde sunt oamenii politici, care ar trebui să
slujească binelui cetățenilor? Căci a fi ministru, să nu uităm,
termenul de „ministru” vine din limba engleză şi înseamnă
„slujitor”. Unde suntem inclusiv noi, clericii, care nu am știut
să explicăm tuturor că pornografia distruge mintea copilului? Or,
în ziua de astăzi se știe foarte bine că pornografia este
accesată de tineri, de băieți, încă de la vârsta de 12 ani, iar
fetele în jur de 14 ani. Unde sunt adulții ca să protejeze curăția
minții copilului, curăția trupului? Suntem absolut cu toții de
vină în privința aceasta.
Așa
că avem motiv real de făcut pocăință – iar pocăință pentru
păcatele întregului neam trebuie să facem, căci sunt păcatele
noastre. Iar pocăința nu înseamnă altceva decât schimbarea
minții, nu a alerga la o sectă, nu a pleca din Biserică. Pocăință
înseamnă deci schimbarea minții, iar schimbarea minții vine din
schimbarea vieții. Dacă am iubi jertfelnic pe cei de lângă noi,
astfel de căderi nu ar fi atât de multe, ci societatea cred că
s-ar înnoi. Aș zice că dacă întregul neam ar zice la o anumită
oră de trei ori „Doamne miluiește!” și nu mai mult – dar
întregul neam să zică: „Doamne, ai milă!”, sau „Doamne,
miluiește pe poporul meu!”, Dumnezeu altfel ar căuta asupra
noastră, pentru că Dumnezeu este bun și milostiv,
îndelung-răbdător, și permanent așteaptă cu brațele deschise.
Să ne amintim de pilda fiului risipitor: când fiul s-a întors,
tatăl nu l-a întrebat nici unde și-a irosit averea, nici pe ce,
nici ce a făcut cu timpul pe care l-a avut, ci s-a bucurat că s-a
întors și i-a dat și haină, și inel.
De
aceea, privind la bunătatea lui Dumnezeu, să ne întoarcem către
El – și bunătatea lui Dumnezeu, să nu uităm, că dacă o
înfăptuim și privim la ea, este gândirea și dorul Lui pentru
noi. El ne vrea pe noi întru bunătate și bine așezați în
lucrarea la care am fost chemați, lucrare care nu este altceva decât
talantul din noi, descoperit și pus în slujba societății, a
binelui, a aproapelui nostru. Să ne silim puțin!
Material
realizat de
Raluca
Tănăseanu
0 comments:
Trimiteți un comentariu