Iată
ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul.
El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la
Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În
copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea
Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de
Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era
biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al
raţiunii, al experimentului.
Odată,
când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său
biolog.
-
Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în
ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment
care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu
nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.
Prietenul
lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile
despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată
a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?
Iar
gruzinul nostru i-a zis:
-
Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu
voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.
Au
trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă
în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în
avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar
huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l
sufoca cu anecdotele lui.
Una
dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu
tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti,
fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar
corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat
înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte,
la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat
toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără
deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe
această corabie?»”.
Şi,
deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a
început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce
a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă
totul s-a rupt...
S-a
trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În
jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este
avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se
ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua
de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când,
deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine
de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea
practic unde să meargă.
În
buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse
în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a
dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter
care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât
de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese
frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse
pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse
special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea,
va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi,
îţi va fi foarte bine!”.
Aşa
şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă
ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se
prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de
metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el.
Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui
munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu
bricheta.
Se
gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti.
Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi
totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi
stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil,
în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om
încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa
a crezut.
Apoi
şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile
naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea
catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se
prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există...
Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl
salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume.
Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma
să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după
ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar
lui Dumnezeu, aşa cum promisese.
Atunci
a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu
ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!”.
Aşa
stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la
ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc,
chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să
mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un
elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa.
Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne,
miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.
Apoi
a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul
Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci
în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El
nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un
oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.
(Olesea
Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița,
Galați, 2013)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu