Evanghelia
Luca
10, 38-42; 11, 27-28
În
vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele
Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea
Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta
cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi,
apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat
singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus,
răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti
de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales
partea cea bună, care nu se va lua de la ea.
Iar
când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi
glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a
purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este,
dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc pe el.
Pr.
Ilie Cleopa - „Naşterea
Maicii Domnului”
Părinţilor,
fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Gândindu-mă
la cinstea şi la slava cea mare cu care Prea Bunul şi Prea
Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului;
gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe Dânsa
Puterile Cereşti; apoi cugetând şi la slavosloviile şi la
rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui
Hristos aici pe pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care
le-au alcătuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa
gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii
Maicii Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură
lângă noianul cel mare al laudelor ei... .
Iubiţii
mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreodată oare, pentru
care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit
sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti
care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii
Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?
Căci,
după cum vedem, în prima lună a anului nou bisericesc, adică în
8 zile ale lunii septembrie, prăznuim Naşterea ei; iar în ultima
lună, adică în 15 zile ale lunii august, Adormirea ei.
Pentru
a înţelege acest lucru, ascultaţi! Într-un chip oarecare, pricina
cea tainică pentru care începutul şi sfârşitul anului nou
bisericesc sunt pecetluite cu praznicele Maicii Domnului aceasta
este: că prin mijlocirea Maicii Domnului, Prea Bunul şi Prea
Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a termina planul
mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca
iadului.
Să
ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan al lui
Dumnezeu, de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a
arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi umbros, chiar de la
începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa ei va
zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15).
Căci
cu adevărat Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit capul şarpelui,
sămânţa femeii se zice, ca Unul ce nu s-a născut din sămânţă
de bărbat (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri,
Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 325).
Aşadar,
după cum vedem, încă de la începutul lumii, Prea Bunul şi Prea
Înduratul Dumnezeu în chip tainic a arătat prin Eva cea veche pe
cea nouă şi duhovnicească, ce avea să nască la plinirea vremii
pe Noul Adam Hristos, Care a zdrobit prin a Lui întrupare capul
şarpelui, al morţii şi al păcatului: „deoarece, precum în Adam
toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15,
21-22).
Dar
oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a
închipuit? Nu, cu adevărat nu. Să înţelegeţi şi să ştiţi că
multe şi prea multe simboluri şi mărturii se găsesc în sfânta
şi dumnezeiasca Scriptură despre Maica Domnului, din care şi noi
în cuvântul ce urmează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre
a vă da seama de acest mare adevăr.
Deci
să ţineţi minte că în planul mântuirii neamului omenesc, Maica
Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum
aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa
şi Maica Domnului, porumbiţa cea aleasă de Duhul Sfânt, prin
naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a încetării
păcatului şi a slujirii de idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii
Domnului, Icos 6).
Iarăşi
pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se
suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci
Maica Domnului a fost scara cea duhovnicească, pe care S-a pogorât
Dumnezeu până la noi şi pe care firea noastră s-a suit până
de-a dreapta lui Dumnezeu (canonul Acatistului Maicii Domnului).
Pe
Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins care ardea şi nu
se mistuia de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci ea a fost rugul
cel duhovnicesc care a primit în Sine focul Dumnezeirii şi nu s-a
ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I,
Mănăstirea Neamţ, 1816).
Maica
Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a
odrăslit (Numerii 17, 8). Căci şi ea din părinţi sterpi şi
neroditori a răsărit şi întru feciorie petrecând, de la Duhul
Sfânt a zămislit şi a născut pe Hristos (Icos I, 35).
Pe
Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini
(Ieşirea 37, 19-23), fiindcă ea cu toate cele şapte daruri ale
Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile lui Ilie Miniat,
traducere de preotul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 245).
Maica
Domnului a fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur
(Ieşirea 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine focul
Dumnezeirii.
Maica
Domnului a fost închipuită prin Cortul Sicriului şi prin tablele
legii vechi (Ieşirea 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi
sicriul însufleţit şi tablă a legii darului (Canon de panahidă,
pesna 8).
Maica
Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a
văzut-o proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu
şi încuiată a lăsat-o, nestricând cheile fecioriei ei (Iezechiel
44, 2).
Maica
Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi
Prea Împodobită, pe care prea fericitul ei strămoş, David
Proorocul şi împăratul, a văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a
dreapta Scaunului Dumnezeirii (Psalmii 44, 11).
Maica
Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan
Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stăpâneşte
fulgerele cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a
fost închipuită prin norul cel uşor, pe care S-a pogorât la noi
Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 35).
Maica
Domnului este Muntele cel Sfânt, întru care a binevoit Dumnezeu
(Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii cu
raze de aur, întru care s-a ascuns Soarele cel înţelegător,
Hristos Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., glas
VIII, p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin chivotul legii
vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi
împăratul (II Regi 6, 5).
Aşadar,
fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea multe mărturii
şi simboluri, care de la începutul lumii şi până astăzi au
închipuit pe Maica Domnului, v-am adus aici câteva, spre a vă da
seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are o
obârşie foarte veche şi vestită, deoarece de la începutul lumii
a fost vestită de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu.
Iubiţii
mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe scurt, cum s-a
împlinit în legea darului această dumnezeiască faptă a Naşterii
Maicii Domnului. Şi iată cum: În Palestina, în oraşul Nazaret,
era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Amândoi aceşti
oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de
neam cinstit şi împărătesc.
Dar
o mare mâhnire aveau ei în toată viaţa lor: nu aveau copii. Şi
în acea vreme cei care n-aveau copii erau socotiţi ca oameni
urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei
Scripturi, care zice: „Blestemat cel ce nu are sămânţă în Sion
şi nu are urmaşi în Ierusalim” (Vieţile Sfinţilor, 9
septembrie).
De
la asemenea oameni, nimeni nu avea voie nici hrană să primească,
în Biserică erau nebăgaţi în seamă şi nu li se primeau nici
jertfele lor pe care le aduceau lui Dumnezeu. Iar într-una din zile,
fiind un mare praznic al iudeilor, se duse şi Ioachim cu soţia lui,
Ana, la Biserică. Şi pentru multă osârdie ce aveau, au vrut să
dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu din averile lor; dar preotul
nu voi să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră,
zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi voi jertfă lui
Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”.
Iar
Ioachim şi Ana, umplându-se de ruşine şi de mâhnire, ieşiră
afară din Biserică. Şi mergând spre casă foarte scârbiţi şi
întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa, Ana: „Pe mine nu mă
trage inima să mai intru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în
această lume, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni.
Ci tu, Ana, du-te acasă şi fă multă milostenie la săraci, după
aceea ascunde-te în grădină şi acolo să te rogi din toată inima
lui Dumnezeu, iară eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă
voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă
odraslă”.
Deci,
se despărţiră unul de altul şi Ana se duse acasă şi după ce
făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început
să se roage lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu durere de inimă,
zicând: „Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai
făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Cela ce ai zis
făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească, Cela ce ai
blagoslovit pe Sara, femeia lui Avraam, şi a născut pe Isaac la
bătrâneţe şi ai dăruit Anei de a născut pe Samuel Proorocul,
dă-mi şi mie roadă pântecelui meu şi nu lăsa, Doamne, să fie
de ocară între oameni. Că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi
închina Sfinţiei Tale cu toată inima şi-l voi da să slujească
în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor trei tineri, 30).
Deci
Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu; iar
Ioachim, bărbatul ei, dacă se duse la munte, mult se ruga lui
Dumnezeu, plângând cu durere în inimă.
Iar
Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, trimise pe
Arhanghelul Gavriil, care se duse la Ioachim în munte şi-i zise
lui: „Bucură-te, Ioachime şi te veseleşte, că am venit să-ţi
vestesc că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe
Împăratul lumii, Dumnezeu; deci lasă scârba şi amărăciunea
sufletului tău şi te du vesel la casa ta, că a auzit Dumnezeu
rugăciunea ta, numai să ai nădejde tare în cuvântul meu şi să
mulţumeşti lui Dumnezeu”.
Acestea
zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi zise ei
aceste cuvinte: „Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta şi iată vei
naşte o fiică, de care toate popoarele pământului se vor bucura”.
Iar
Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Gavriil, se duse vesel
la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă, pentru vestirea
primită de la Înger. Iar dacă se împliniră nouă luni, Ana născu
o fiică şi după obiceiul legii vechi, la opt zile o duseră pe ea
la preotul Bisericii, spre a-i pune nume.
Deci
cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria însemnează
Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să
fie Împărăteasa Îngerilor şi Doamna lumii.
Încă
şi altă taină ascunde în sine acest nume, Maria, căci numele
acesta se compune din cinci litereşi cuprinde tainic numele celor
cinci mari şi renumite femei din Sfânta Scriptură a Vechiului
Testament: M arată pe Mariam, sora lui Moise şi a lui Aaron (Ilie
Miniat, op. cit., p. 529); A este Avighea, femeia lui Noval; R este
Rahila, soţia lui Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este
Ana, femeia lui Elcana (ibidem).
Prin
acestea se înţelege că toate darurile şi faptele cele bune cu
care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le
întruneşte această dumnezeiască pruncă, întrecându-le cu
neasemănare.
Fiindcă
Maria, sora lui Moise, strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu
proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria rămâne de-a
pururea, precum şi darul proorociei (Luca 1, 48).
Avighea
s-a măritat întru smerenie, iar Fecioara Maria mai ales pentru
smerenie este lăudată. „Că a căutat spre smerenia roabei Sale”
(Luca 1, 48).
Rahila
a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi
podoaba şi frumuseţea cerului.
Iudit
a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorât pe
Olofern (Cartea Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine
sălaş înţelepciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan
Damaschin, op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea Lui a omorât
pe Olofern cel fără de trup.
Ana,
fiind stearpă, s-a slăvit că a devenit maica marelui Samuel (I
Regi 1, 20); dar şi Prea Sfânta Fecioară este mult mai vestită,
că nu stearpă, ci Fecioară fiind, s-a făcut Maica Marelui Emanuel
(Isaia 7, 14).
Dar,
fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor
şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara
tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia fericitului
Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o parte
din daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor
darurilor (Ilie Miniat, op. cit., p. 508).
Iubiţii
mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină
duhovnicească, cu bucuria sfântă, fiindcă astăzi Maica luminii
şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mila şi izbăvirea neamului
omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a născut
(Ilie Miniat, op. cit., p. 511).
Nu
prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea celeia ce
este mai sfântă decât toţi sfinţii (Sfântul Ioan Damaschin, op.
cit., glas III, p.122). Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci
naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem, p.123). Nu maică de
împărat pământesc se naşte, ci Naşterea Maicii Împăratului
Slavei astăzi prăznuim (ibidem, p.77).
Astăzi,
Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi
neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să
cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că
este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată
limba a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea
mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare”
(Sfântul Vasile cel Mare, Axionul Botezului Domnului).
Deci,
fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat jucând
şi s-a veselit foarte înaintea chivotului legii vechi, care în
chip tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare
câtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, când nu
umbros şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea
Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care
Dumnezeu a locuit?
Dacă
cele întunecate şi umbroase atâta veselie au adus prea fericitului
strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer
şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi
pe pământ, când a răsărit în lume Prunca lui Dumnezeu, Maria,
prin care şi Soarele mântuirii neamului omenesc S-a arătat?
Cu
adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul
Dumnezeu a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie mare
nu numai pe David împăratul şi Proorocul şi pe dumnezeieştii
Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi suspine se
rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura
omenească o a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot neamul
omenesc avea mare nevoie de a se naşte în lume Prea Sfânta
Fecioară, care la vreme va naşte pe Emanuel (Isaia 7, 14).
Iubiţii
mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naşterea
Împărătesei Îngerilor şi dacă această Fiică Dumnezeiască,
Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul rugăciunii şi al
milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu lacrimi şi prin multe
milostenii şi faceri de bine a fost câştigată de la Dumnezeu de
Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana (Prolog, luna
septembrie, ziua 9), apoi cum să prăznuim noi azi, cu câtă cinste
şi cu câtă evlavie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie?
Astăzi
cei sterpi şi neroditori să se mângâie cu nădejdea şi să se
înveţe că prin milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din
adâncul inimii le va da Dumnezeu lor copii. Astăzi cei tineri să
se înfrâneze şi cu curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci
Maica curăţeniei astăzi se naşte.
Astăzi
fecioarele şi cei feciorelnici să se veselească cu cucernicie, că
slava fecioriei vine în lume. Astăzi cei bătrâni şi cei bolnavi
să se bucure, căci sprijinitoarea bătrânilor şi mângâierea
bolnavilor în lume a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate grele
şi cei deznădăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se
mângâie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor
deznădăjduiţi s-a născut.
Fiecare
din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă osteneală şi
milostenie şi câte lacrimi au vărsat dumnezeieştii Părinţi
Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu lor fii. Şi pentru a lor
osârdie şi rugăciune dintru adâncul inimii, au dobândit pe
această Prea Sfântă Fiică, de a cărei naştere cerul şi
pământul s-au bucurat.
Dar
acum, fraţii mei, să adresez o întrebare: Oare câtă muncă şi
câtă urgie şi pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care
nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea lor fii, ci şi pe
copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară fie prin
avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a
împiedica în orice fel naşterea fiilor lor?
Dacă
numai pentru uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane
pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta
Împărtăşanie (Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească,
Mănăstirea Cernica, 1940, p. 314), apoi în ce fel trebuie
canonisiţi acei creştini care, nu unul, ci doi, şi trei, şi mai
mulţi copii au omorât cu a lor voie?
Poate
veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul
nedesăvârşit. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr
gândiţi. Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum când fulgeră sau
tună deodată se vede şi lumina şi deodată auzim şi tunetul, aşa
şi la împreunarea soţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au
împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii
şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul (Pravila
Mare, Bis. Glava 32, p. 600, ed. Acad. Rom.).
Iar
cine după împreunare măcar şi la un ceas va încerca în vreun
fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este (ibidem) şi mare
osândă va avea. Şi nu mai puţină decât aceştia vor avea şi
cei ce se feresc de a zămisli copii.
Aceştia
să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai
pentru acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi
aminte, fraţilor creştini, că acel ce face avort sau în alt chip
împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori ucigaş
este (vezi cartea ce se cheamă Mama, de episcop V. Suciu, pp. 155,
172).
Cel
ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai
trupul lui. Iar dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în
fapte bune, sufletul său rămâne viu în vecii vecilor, fiindcă se
duce din moarte la viaţă (Ioan 5, 24).
Dar
cei ce omoară copiii mai înainte de a lua dumnezeiescul botez, de
două ori ucigaşi sunt, căci şi trupurile lor le omoară şi
sufletele lor le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia
Mântuitorului care zice: „Cel ce crede şi se va boteza se va
mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 15, 15-16).
Luaţi
aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în asemenea păcate,
spovediţi-vă cu toată zdrobirea de inimă şi cu lacrimi faceţi
canonul cel dat vouă de duhovnici, şi îmblânziţi mânia Domnului
cu milostenii şi cu adevărată pocăinţă, ca să izbăviţi
sufletul vostru din moartea cea veşnică, care este munca iadului
(Apocalipsa 21, 8).
Să
ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea păcatelor să
cereţi voi singuri şi canonul la spovedanie. Că de am face în
lumea aceasta şi de o mie de ori canonul cel mai greu, nimica nu
este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului.
Ca
să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o
istorie dintr-o carte sfântă.
Se
zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr
care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală
foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme,
nemaiputând suporta durerile, a început a se ruga cu dinadinsul la
Dumnezeu, cerând una din două: ori să se facă sănătos, ori să
moară, spre a scăpa de chinurile boalei.
Deci,
aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în
vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă
şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El,
văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să
nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi diavolul, spre a
înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi
chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu
Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322).
Apoi,
după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine
este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul,
păzitorul vieţii tale şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te
întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai
trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns
aici, pe pământ, pentru păcatele tale şi dreptatea lui Dumnezeu
cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”.
Auzind
bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe
pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul
vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de
mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi
suspinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum
ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la tine ca
să te curăţească prin această suferinţă, spre a intra în
Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că nimic necurat
nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9).
Atunci
călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri
în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată
cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul său şi l-a
dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei minute. Şi apoi,
arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut,
dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai
crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger
al lui Dumnezeu poate să spună minciună”. Şi a zis îngerul:
„Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot
spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că
numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi
cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul
a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis
îngerul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu
adevărat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să
mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”.
Şi
auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când
sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi de
aş mai zace pe pământ până la venirea a doua a Domnului, nu voi
mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”.
Şi
atunci, prin porunca Domnului, îngerul a luat sufletul călugărului
din munci, ducându-l în trup şi trezindu-se, a strigat tare:
„Miluiţi-mă, miluiţi-mă!”. Iar îngerul Domnului s-a făcut
nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri,
întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el
le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au
părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi
şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor
(Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat,
Bucureşti, 1890, pp. 330-332).
Iubiţii
mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am povestit şi această
scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este
munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru
Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să
încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar
sunt şi fără de sfârşit! AMIN!
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu