Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi - a lăsatului sec de carne - Sfântul Luca al Crimeei

Evanghelia

Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiescopul Crimeii - Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

Nu mai este mult până la Postul Mare şi azi aş vrea să vă vorbesc despre aşezarea sufletească pe care este dator s-o aibă creştinul ce se pregăteşte să purceadă pe calea Sfintelor Păresimi.

După minunata săturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Domnul Iisus Hristos a poruncit ucenicilor Săi să treacă cu corabia de cealaltă parte a lacului, în Capernaum, iar El S-a dus în munte să Se roage. După ce au străbătut douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, ucenicii înspăimântaţi – fiindcă era vifor puternic – L-au văzut pe Iisus mergând către ei pe apă şi s-au speriat mai tare.

Domnul a săvârşit de două ori această mare minune a mergerii pe ape - şi a săvârşit-o nu pentru popor, ci pentru ucenicii Săi; iar poporul, ce rămăsese de partea cealaltă a lacului, a văzut că plecaseră cu corabia doar apostolii, iar Iisus rămăsese, a văzut că nu se mai găsea nici o corabie la faţa locului şi au aflat în scurtă vreme că totuşi Domnul Se află deja în Capernaum. S-au tulburat şi toţi se întrebau: „Cum a ajuns de partea cealaltă? Ce minune mai este şi asta?”, dar nimeni nu putea să dea vreo lămurire.

Între timp au venit din Tiberiada alte corăbii, aşa încât poporul a mers la Capernaum şi văzându-L acolo pe Iisus, L-au întrebat: „Rabbi! Când ai venit aici?” (v. Ioan 6, 8-25). Ce le-a răspuns Iisus? El nu S-a apucat să le explice când şi cum ajunsese acolo, ci în loc de a le satisface curiozitatea, în loc de a da un răspuns simplu la întrebarea lor, Domnul a spus aceste cuvinte uimitoare: „Amin, amin grăiesc vouă: Mă căutaţi nu fiindcă aţi văzut semne, ci fiindcă aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne spre viaţă veşnică, pe care Fiul Omului o va da vouă, că pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl” (Ioan 6, 26-27), îndemnându-i să se gândească nu la bunătăţile pământeşti, ci la cele duhovniceşti, pe care El le-a adus oamenilor, singura pricină pentru care trebuie să alerge oamenii la Mântuitorul.

Poporul a fost înmărmurit de un asemenea răspuns neobişnuit; gândurile li s-au schimbat îndată, le-a dispărut curiozitatea, înţelegând că El i-a chemat la lucrurile lui Dumnezeu, L-au întrebat: „Ce să facem pentru a săvârşi lucrurile lui Dumnezeu?” Iisus le-a răspuns: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El” (Ioan 6, 29).

Bineînţeles, vorbea de Sine Însuşi, căci El era Trimisul Tatălui – dar poporul n-a priceput, nu a cunoscut de ce le-a vorbit aşa, fiindcă vedeau în El doar un făcător de minuni, presupuneau că este vreun prooroc înviat prin minune, dar nu gândeau că este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, L-au întrebat: „Ce semn ne dai ca să vedem şi să Te credem? Ce faci Tu? Tu vorbeşti de nu ştiu ce Fiu al Omului, Care ne va da viaţa veşnică. De ce ar trebui să credem asta? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat. Iată, părinţii noştri aveau dovada că se află sub deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu: mana cădea din cer şi îi hrănea. Tu prin ce-ţi dovedeşti obârşia preaînaltă?” Iisus le-a zis: „Amin, amin zic vouă: nu Moisi v-a dat vouă pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă vouă din cer pâinea cea adevărată, pentru că pâinea lui Dumnezeu este cea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 30-33).

Ei n-au putut pricepe nici adâncul înţeles duhovnicesc al acestor cuvinte uluitoare, ci au înţeles că Iisus vorbeşte despre o oarecare pâine minunată, ce se va pogorî pentru ei din cer la voia Tatălui Ceresc, cu care hrănindu-se vor fi sloboziţi de osteneala pentru dobândirea pâinii de toate zilele. De aceea, I-au zis: „Doamne! Dă-ne întotdeauna pâine din aceasta”.Iisus le-a zis: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede întru Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

În continuare, Domnul vorbeşte despre faptul că numai cei ce vor mânca această Pâine, adică vor mânca Trupul Lui şi vor bea Sângele Lui, vor moşteni viaţa veşnică. Aici începe tulburare între ascultători: „Ce tot vorbeşte? Ce cuvinte ciudate! Cum să asculţi aşa ceva?”. Şi mulţi s-au smintit de El, zicând că acestea nu sunt cuvinte de om cu mintea întreagă şi au plecat de la El.

Numai sfinţii apostoli au rămas credincioşi Învăţătorului lor şi când Iisus i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi, Simon Petru I-a răspuns: Doamne! La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 60-68).

Aşa a făcut Domnul Iisus şi în multe alte rânduri: nu rareori se întâmpla să nu răspundă la întrebarea care I se pusese, rostind în loc cuvinte uimitoare, tainice, pline de înţelesul cel mai adânc. Aceasta s-a vădit cu deosebire în convorbirea cu Nicodim, care este atât de tainică, adâncă, plină de mare însemnătate. Aşa a fost şi atunci când Domnul se afla în templul din Ierusalim, unde veneau spre închinare din toate ţările cei ce primiseră credinţa iudaică, precum şi unii dintre elini, adică greci.

Deci, aceştia s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii şi l-au rugat grăind: „Domnule, vrem să-L vedem pe Iisus” (Ioan 12, 21-24). Nici măcar Filip n-a cutezat să-L tulbure pe Domnul, ştiind ce aşezare înaltă au totdeauna gândurile Lui şi atunci vine şi-i spune lui Andrei, apoi Andrei şi Filip i-au spus lui Iisus (Ioan 12, 22).

Dar ce a răspuns Iisus? A zis cumva că pot să se apropie de El şi pot să-L vadă? Nu, ci parcă nici n-ar fi auzit întrebarea. Iată spusele Lui: „Amin, amin grăiesc vouă: dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, singur rămâne; iar dacă va muri, multă roadă aduce” (In. 6, 24).

Nu rareori s-a întâmplat ca în mijlocul unei convorbiri cu ucenicii Domnul să Se oprească dintr-odată când nimeni nu se aştepta şi să vorbească despre faptul că va fi dat în puterea păcătoşilor, arhiereilor şi cărturarilor, că îl vor bate, că îl vor răstigni pe Cruce.

Cu totul neaşteptate sunt întorsăturile gândurilor Domnului nostru Iisus Hristos. Ce înseamnă aceasta? De ce vorbirea lui Iisus este îndeobşte şi totdeauna atât de neasemănătoare cu vorbirea oamenilor obişnuiţi? Deoarece cu Duhul Său, cu gândurile Sale, cu inima Sa El trăia, totdeauna nemăsurat mai presus de platitudinea pământească, în care trăim noi toţi, fiindcă El este Dumnezeu Adevărat.

El avea gânduri care sunt cu totul improprii oamenilor obişnuiţi: gânduri despre înalta Sa chemare, despre cumplitele pătimiri prin care avea să răscumpere din stăpânirea diavolului neamul omenesc. Gândurile Lui nu coborau pe pământ, ele erau întotdeauna înalte şi neobişnuit de adânci.

Poate veţi întreba: „Dar noi, care trăim în deşertăciunea de zi cu zi, cum putem să dobândim o aşezare înaltă a gândurilor, asemenea Domnului Iisus Hristos? Doar auzim adeseori că El trebuie să fie pilda noastră”. Bineînţeles, la dumnezeiasca înălţime pe care ne-a vădit-o Domnul Iisus Hristos nici unul dintre pământeni nu e în stare să ajungă, însă dumnezeieştile Lui cuvinte, statornica rămânere a gândului înaintea Tronului Dumnezeirii sunt pildă pe care o putem urma şi noi.

Oare nu auzim la fiecare Liturghie: „Sus să avem inimile!”? Sus, adică la Tronul lui Dumnezeu, să înălţăm inimile noastre! Fiindcă vă puteţi înălţa inimile şi gândurile la Dumnezeu dacă veţi voi, dacă vă veţi da multă osteneală ca să vă sloboziţi de legăturile murdare ale vieţii pământeşti de zi cu zi, veţi putea dobândi o aşezare înaltă a gândurilor, veţi putea citi cu osârdie Sfânta Scriptură, veţi putea merge la biserică şi veţi putea învăţa din acest citit şi din acest mers cum să vă înălţaţi sus duhul.

Ştim că au fost numeroşi oameni drepţi, care, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu, s-au depărtat de deşertăciunea lumească şi în neîncetată rugăciune se înălţau nemăsurat cu duhul deasupra vieţii obişnuite pământeşti, oameni ce până la o anumită treaptă s-au asemănat în această privinţă însuşi Domnului Iisus Hristos, fiindcă au împlinit porunca apostolului Pavel: „Cele de sus gândiţi, nu cele pământeşti” (Coloseni 3, 2) - ceea ce înseamnă că şi fiecare dintre noi poate şi este dator să aibă grijă ca să nu îşi târască viaţa prin mocirla pământului.

Să luăm aminte şi la faptul că iudeii nu înţelegeau cuvintele Domnului, se mâniau, îi întorceau spatele, socotindu-L nesănătos la minte. Ceva asemănător a continuat să se întâmple până în ziua de astăzi. Şi acum un număr uriaş de oameni, care nu cred în Domnul Iisus Hristos, au chiar această atitudine faţă de tot ce stă scris în Evanghelie.

Evanghelia nu are loc să încapă în ei: li se pare ciudată, de neînţeles, un lucru care nu seamănă a nimic, aşa încât o dau deoparte, zicând: „Ce prostie! De ce să citim asta?” şi pier de pierzarea veşnică.

Şi lucrul acesta să ne fie de învăţătură: nici unul dintre noi să nu fie atât de obraznic, să nu fie atât de josnic sufleteşte încât să spună despre cuvintele lui Hristos: „Aceasta este o prostie”. Inima noastră să fie totdeauna pătrunsă de cea mai mare evlavie şi dragoste faţă de Hristos şi El ne va învăţa toate, ne va da mare înţelepciune, ne va lua de mână şi ne va duce întru Împărăţia Sa. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeii

Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem - să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?

Fireşte, în cuvintele lui Hristos nu poate fi nici o contradicţie - ele trebuie înţelese cum se cuvine. Şi iată ce răspuns dă la nedumerirea noastră Domnul Însuşi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24).

Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui sufletul. Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârşită de propria înţelegere a căilor vieţii, de cele spre care năzuim potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voinţa noastră, de raţiunea noastră. Este aici vreo cerinţă ciudată şi cu neputinţă de împlinit? Bineînţeles că nu.

Când ucenicul învaţă meseria pe lângă meşter, el trebuie să se lase pe de-a întregul călăuzit de îndrumările acestuia; el nu cutează să vină cu nimic de la sine, cu nici un fel de metode proprii de lucru. El trebuie să se supună necondiţionat meşterului, să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze neabătut după cum spune meşterul.

Şi noi trebuie să devenim supuşi Domnului Iisus Hristos - ascultători până la capăt, ascultători până la moarte. E foarte simplu de făcut asta. Trebuie doar să ne concentrăm şi să ne adâncim privirea duhovnicească, privind cu luare aminte şi cinstit în ascunzişurile sufletului nostru - şi atunci fiecare păcătos va vedea ce se face acolo. Acolo este întuneric, acolo colcăie şerpi - şerpii minciunii, curviei, zavistiei, trufiei, plăcerilor pântecelui, hoţiei, chiar şi uciderii, şerpi cărora nu este număr.

Oare nu urâm şerpii, nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Suntem datori să îi urâm, suntem datori să ne urâm sufletul, dacă în el colcăie şerpii.

În noi prea puţine merită dragoste. În orice păcătos sunt multe care merită ură. Şi trebuie ca această ură să se aprindă. Dacă pe umerii voştri ar apărea deodată nişte zdrenţe murdare şi împuţite, oare nu le-aţi arunca de pe voi, nu le-aţi călca în picioare? Iar dacă omul păcătos va privi în sufletul său, va vedea că haina sufletului îi seamănă cu nişte zdrenţe împuţite. Şi i se va face scârbă, greaţă, va urî zdrenţele acestea, va urî sufletul său, care e îmbrăcat atât de hâd.

Vedeţi că nu este nimic ciudat în cerinţa lui Hristos ca cel ce vrea să meargă după El să îşi urască sufletul? Trebuie să ne urâm trufia, părerea de sine, care ne poruncesc să ne rânduim viaţa de capul nostru, să ne fixăm în viaţă propriile noastre scopuri, să ne construim propriile noastre planuri. Trebuie să înlăturăm toate acestea, să rupem acest păienjeniş plin de praf, să ne luăm rămas bun de la tot. Trebuie să ne lepădăm de voinţa noastră, de planurile noastre, de raţiunea noastră şi să ne plecăm cerbicea cu smerenie sub jugul cel bun al lui Hristos.

Trebuie să ne întindem către Domnul Iisus Hristos mâna tremurătoare şi să-I strigăm: „Doamne! Nu voi merge pe calea mea. Voi merge după Tine, Tu mă călăuzeşte!”. Trebuie să ne supunem până la capăt şi necondiţionat voinţei lui Hristos. Numai atunci va fi cu putinţă să mergem după El.

Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El însuşi, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte.

Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui, Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).

Precum El a ascultat de Tatăl Lui, aşa şi noi suntem datori să ascultăm de El până la capăt. El ne duce la moarte - însă nu la o moarte de care trebuie să tremure inima noastră. El cere de la noi să împlinim cuvintele: „Câţi sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5, 24).

El cere să răstignim pe cruce şi să omoram omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi, care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile lumii.

El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii cu Dumnezeu.

Şi trebuie să împlinim aceasta, căci altfel nu se poate curaţi inima, nu poate răsări în ea lumina lui Hristos. Ca să răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopţii. Ca să fie aer curat în locuinţă, el trebuie curăţit de mirosurile urâte.

De asemenea şi noi, dacă nu ne vom lepăda de toată întinăciunea, de nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în pofte, cum vom putea să mergem după Hristos? Altă cale nu este nicidecum.

Dar dacă vom începe această mare lucrare, ne stă înainte o luptă grea şi prelungită, fiindcă omul vechi, pe care l-am lepădat şi l-am răstignit, e o fiară sălbatică - şi cu cât îl vom bate şi răstigni mai mult, cu atât va muşca mai aprig. El e primejdios pentru noi, nicicând nu ne va lăsa în pace. Şi avem de luptat cu această fiară până la sfârşitul vieţii noastre.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem că ei toţi au dus până la sfârşitul zilelor lor o luptă nesfârşită cu omul lor cel vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Şi această luptă stă înaintea fiecăruia dintre cei ce s-au hotărât să împlinească spusele lui Hristos şi să se lepede de sine. Îl aşteaptă o cale lungă, grea, spinoasă, fără opriri - căci în viaţa duhovnicească a te opri înseamnă a da înapoi, a pierde tot binele şi toată sfinţenia pe care le-ai dobândit.

Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor, cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de a-şi răstigni trupul, cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi iată ce spune acest om mare: „Fraţilor, eu încă nu socot să fi ajuns, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând spre cele dinainte, alerg la ţintă” (Filip. 3, 13).

El tinde înainte, se grăbeşte, fiindcă înaintea lui este un scop mare, sfânt şi foarte greu de atins. Şi atunci, noi să nu ne grăbim, noi să nu fugim de vom alege calea pe care a mers el şi care a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?! Iată ce înseamnă lepădarea de sine şi mergerea după Hristos.

Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea - întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.

Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple - nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.

Viaţa noastră - viaţa tuturor oamenilor - este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.

Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală - oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii adevăraţi?

Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura evanghelică.

Pentru a împlini această învăţătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în împărăţia Cerurilor.

Iar noi vrem cu toţii ca drumul vieţii noastre să fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre şi gropi, să fie presărat cu flori - dar Domnul ne arată o altă cale: calea pătimirilor.

Se cuvine să ştim că pe această cale, oricât ar fi de grea, dacă ne vom întoarce către Hristos din toată inima El însuşi ne va ajuta în chip uluitor pentru noi; El ne va sprijini când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta şi ne va mângâia. Şi atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, l7): atunci pătimirile scurtei noastre vieţi ne vor părea uşoare.

Când vom străbate această cale, ce pare grea şi cumplită numai la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte, atunci ne vom duce cu bucurie şi cu smerenie crucea, ştiind că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia Cerurilor.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să-i învrednicească pe toţi de veşnica, slăvită şi nesfârşita viaţă împreună cu El, cu Tatăl Lui, cu Duhul Sfânt şi cu toată ceata sfinţilor îngeri. Amin (30 septembrie l946).

Sursa: Doxologia

Turma mică a lui Hristos este invulnerabilă la orice propagandă

Arhiepiscopul Luca, Păstorul şi Chirurgul

Sfântul Luca al Crimeei

Ştiu că pe mulţi dintre voi v-a tulburat intensificarea bruscă a propagandei antireligioase şi că acest lucru vă amărăşte. Nu vă neliniştiţi însă... Spuneţi-mi, vă rog, vă amintiţi de cuvintele lui Hristos din Evanghelia Apostolului Luca: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32)? Domnul nostru Iisus Hristos ne-a vorbit în mod repetat despre turma Să mică. Turma mică ființează de la Apostoli și de atunci ea se înmulţeşte tot mai mult... Turma mică există peste tot, în ciuda fervorii propagandei antireligioase. Turma mică dăinuieşte până în zilele noastre. Voi, toţi care mă ascultaţi acum, alcătuiţi această turmă mică.

Învăţaţi, aşadar, să nădăjduiţi că această turmă mică a lui Hristos este de nebiruit. Nimeni nu poate să îi facă nimic. Turma mică nu se teme, pentru că ştie şi păstrează în ea marile cuvinte ale lui Hristos: ”voi zidi Biserica Mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Aşadar, de vreme ce porţile Iadului nu o pot birui, de ce să ne neliniştim, de ce să ne amărâm, de ce să ne tulburăm? Nu avem nici un motiv. Turma mică a lui Hristos este invulnerabilă la orice propagandă”.

(Fragment din predica Arhiepiscopului Luca la praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului din anul 1954. În Uniunea Sovietică de atunci, lui Stalin îi succedase Nikita Hruşciov, care organizase o mare propagandă antireligioasă înainte de a începe noul val de prigoane împotriva creştinilor. Fragmentul este cuprins în cartea Arhimandritului Nectarios Antonopoulos, Arhiepiscopul Luca, publicată în 1999 de către Editura Akritas)

Sursă: Pemptousia