Evanghelia
Ioan
3, 13-17
Zis-a
Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât
din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat
şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său
Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în
lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin
El.
Pr.
Nicolae Steinhardt
- „Nicodim
– nădejdea nebună a intelectualilor sfârșitului de veac.”
“Lui
Nicodim, Domnul îi vorbește ca unui om inteligent și cult (Ioan
3). Îl califică „învățător al lui Israel”. Drept pentru
care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri
sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă tainele finale și
principiile de căpetenie ale noii legi. Ca pentru o față
bisericească și ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea
practică a problemei în cauză: înseși procedeele și condițiile
sine quibus non ale mântuirii. Tonul e grav, de explicații
lesnicioase nici pomeneală. S-ar zice că Domnul urmează preceptul
de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce
se tâlcuiește astfel: trag nădejde că nu-s ușor de înțeles, că
îți dai seama de complicația și de greutatea subiectului ce îl
abordăm, de încrederea ce-ți dovedesc expunându-ți nu gânduri
convenționale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu
celui mai intim, mai nedeslușit. Așa și Mântuitorul: nu vrea să-l
cruțe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe degrabă
inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtășește
adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi și trei mișcări.
Semne nu-i va da. Și-i aplică regula: celui ce are mult, mult i se
va cere. Domnul nu se sfiește a-l ului și, oricum, nu-și pierde
vremea cu preambuluri și pregătiri. Dă brânci unuia care nu știe
a înota și-l azvârle în apa adâncă. Parcă mai mult ca oricând,
Hristos se învăluie în negură și în mister, împrejurul Lui
numai nori, apă întunecoasă și cărbuni de foc, aidoma ca în
psalmul 17 al craiului David. Atât sunt de nepătrunse și de
zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim să le asculte.
Și
bietul om, învățat și doctor ce se află, prea puțin pricepe.
Iar de reacționat, reacționează aidoma celui mai neștiutor ins și
pune întrebări vrednice de tinerel naiv sau de chip fără de carte
și maliție, ca unul dintre acei săraci cu duhul care sfințesc
locul acolo unde hălăduiesc însă nu au nici un soi de acces la
viața spirituală. Căci voitei obscurități a Domnului, metodei de
șoc de satori zenist pe care o folosește interlocutorul său,
năucitul cărturar îi opune obiecții de o elementaritate infantilă
și dând dovadă de o totală obtuzitate. I trust I make myself
obscure: cu adevărat Domnul a reușit să se îmbrace în negură și
taine, cu adevărat Nicodim e amețit și pierdut.
De
unde rezultă două concluzii certe:
a)
caracterul extrem de neașteptat, paradoxal și surprinzător al
învățăturii creștine;
b)
imensa dificultate pentru rațiunea comună și cărturia erudită
a-și asimila arcanele acestei învățături.
Nici
nu sunt, la drept vorbind, de mirare totală neînțelegerea
manifestată de învățatul fariseu ori infantilismul reacției sale
(cum adică? Să se nască omul a doua oară și să intre iarăși
în pântecele maică-si). Infantilismul acesta nu-l compromite pe
Nicodim ci, dimpotrivă, mărturisește cu totul altceva: cât de
surprinzător, neașteptat și paradoxal este creștinismul! (Și cât
de falacioasă, următor descoperirii manuscriselor de la Qumram,
strădania Universității din Ierusalim și rabinatului internațional de
a preface creștinismul într-o oarecare sectă de tip esenian). Botezul și cuminecătura sunt două soluții întru totul extraordinare și
aproape de neconceput pentru mintea omenească normală, chiar
neprevenită, neostilă, necoruptă. Cu atât mai vârtos vor fi apărut
ele așa unei minți normale din vremea aceea la orice nou sistem etic
se putea aștepta, dar ca soluția mântuirii să stea în stropirea cu
apă și în consumarea cărnii și sângelui unui semen se arată dincolo
de capacitatea de raționare a ființei gânditoare și peste putința ei
de a se dezbăra de idei apriorice. O doctrină morală, oricât de
severă ori de rafinată, nu ar fi stupefiat, nici produs îndepărtarea.
Dar nașterea de-a doua din apă și din Duh! Așa fiind, lui Nicodim
depășit, iritat, supărat desigur pe sine, prins ca într-o ambuscadă
mintală nu-i rămânea decât refugiul în extrema simplicitate a
puterii de judecată, în perplexitate, într-o semiotică strict
literală, în agățarea de semnificant, în refuzul categoric de a
trece la înfricoșătorul (prin profunzime și implicații) sens. Domnul
înțelegându-l nu se arată. El, surprins de răspunsul oaspetelui, nu
se ostenește a-i da lămuriri, o tot ține pe linia unui satori
necruțător, încredințându-se bunei voiri, bunei credințe, bunelor
intenții ale interlocutorului care, negreșit, va sfârși prin a
pricepe.
Ceea
ce s-a și întâmplat. Nicodim va interveni pentru Hristos în fața
arhiereului și fariseilor (Ioan 7, 51: ‘Nu cumva legea noastră
judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?’).
Va fi, alături de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor îngriji
de cuviincioasa înmormântare a Domnului, aducând o sută de litre
dintr-un amestec de smirnă și aloe (Ioan 19, 39).
Episodul
Nicodim este, probabil, dovada cea mai bună a imposibilității
culturii și inteligenței de a constitui singure calea către Hristos.
Cultura, inteligența ori știința nu-s piedici, dar nici elemente
ajutătoare. Iar în cazul în speță atâta chiar dovedește: că mintea și învățătura pot să nu stea în calea credinței. (O dată omul ajuns
la credință, cunoașterea și ascuțimea îi vor fi de folos, vor
amplifica, adânci și ageri credința).
Momentul
Nicodim mai este în cadrul referatelor evanghelice și singurul
exemplu al unui fariseu luminat de credință. Va fi fost desigur și
pricină de mângâiere și încredere pentru Domnul. Unul din ai Săi
care-L caută. Îl recunoaște. I Se dăruie. Nicodim e prudent (vine
noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu,
dar nu e orb: își dă seama că numai unul care vine de la Dumnezeu
poate săvârși ceea ce face Iisus Nazariteanul. De aceea și merge la
El. Mai târziu va fi mai putin prudent: va interveni pentru
învinuit, iscând supararea colegilor sai (Ioan 7, 52: ‘Nu cumva
si tu esti din Galileea?’), va purta de grija trupului neînsufletit
al rastignitului (Ioan 19, 39), stârnind fara îndoiala mânia
acelorasi. Nu stim daca Nicodim a fost ori ba mucenic. Stim totusi ca
prin el s-a aratat altceva: ca, anume, la Hristos au venit nu numai
vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si carturarii. Cazul Nicodim
dovedeste ca toti sunt chemati si toti primiti, fiecare dupa masura
si felul darului, pregatirii, mintii: Nicodim, asadar, mai cu asprime
si mai cu exigenta, ca unul învatat ce este. Nu numai vamesii,
desfrânatele, pacatosii, ci si dreptii! Nicodim ni se înfatiseaza
asadar ca opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor:
spre deosebire de acela, el drept, carturar, curat, intra la ospat,
nu se sfieste a se alatura desfrânatelor si pacatosilor; nici pic de
orgoliu la el. Nicodim ne ofera tabloul încântator, consolator,
splendid, al carturarului modest, al fariseului nesigur si nedelectat
de sine: iata-l acolo, sezând în fata Domnului, biet vizitator
nocturn, oarecum zapacit de cele ce aude, înfricosat neîndoielnic
si de cele ce i se spun si de perspectiva descoperirii sale de catre
farisei în casa amagitorului, caznindu-se a întelege, afurisindu-se
probabil pentru raspunsurile neroade ce singur gaseste a formula si
de a caror stupiditate nu se poate sa nu-si fi dat prea bine seama,
iata-l plin de bunavointa, curiozitate si incertitudine, de puternica
dorinta de a întelege si crede, plin de admiratie si simpatie si
veneratie pentru Cel Care-i sta în fata si ale Carui vorbe le
asculta cu nesat, parca si cu teama, dar si stapânit de o nadejde
nebuna, cu nadejdea aceea nebuna despre care Fr. Mauriac socoteste ca
s-ar cadea sa ne-o insufle purtarea de pe cruce a tâlharului celui
bun; iata-l pe Nicodim, tâlhar în ochii colegilor sai întru
fariseism, rostind parca si el:
Pomeneste-ma,
Doamne, întru împaratia Ta, pomeneste-ma si pe mine neîndemânaticul
întru taine carturar, nestiutorul întru cele adevarate Doctor, si
nu numai la lumina acestui biet opait de pe sarmana aceasta masa, ci
si la lumina zilei înfricosatei Tale Judecati, pomeneste-ma alaturi
de toti cei care de-a lungul vietii Tale pamântesti Îti vor fi
umplut ori Îti vor umple sufletul de mângâiere si duiosie: Prea
Curata maica Ta, iubitul Tau ucenic, Înaintemergatorul Tau,
Veronica, tâlharul cel bun, aprigul Petru si toti ceilalti si toate
celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca ori si pe ceilalti
putini care adeveresc oamenilor ca si carturarilor le este deschisa
calea spre cer.
Nicodim
este nadejdea nebuna a intelectualilor unui sfârsit de veac coplesit
de tiparituri, informatii si servomecanisme, înfometat de credinta,
dibuind în lumea semnificatiilor si semnificantelor urma afacerilor
Atottiitorului si a fagaduintelor lui Hristos.”
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu