Predica la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

sâmbătă, 12 septembrie 2015

| | |

Evanghelia


Ioan 3, 13-17


Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.


Pr. Nicolae Steinhardt - Nicodim – nădejdea nebună a intelectualilor sfârșitului de veac.

Lui Nicodim, Domnul îi vorbește ca unui om inteligent și cult (Ioan 3). Îl califică „învățător al lui Israel”. Drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă tainele finale și principiile de căpetenie ale noii legi. Ca pentru o față bisericească și ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză: înseși procedeele și condițiile sine quibus non ale mântuirii. Tonul e grav, de explicații lesnicioase nici pomeneală. S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tâlcuiește astfel: trag nădejde că nu-s ușor de înțeles, că îți dai seama de complicația și de greutatea subiectului ce îl abordăm, de încrederea ce-ți dovedesc expunându-ți nu gânduri convenționale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedeslușit. Așa și Mântuitorul: nu vrea să-l cruțe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtășește adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi și trei mișcări. Semne nu-i va da. Și-i aplică regula: celui ce are mult, mult i se va cere. Domnul nu se sfiește a-l ului și, oricum, nu-și pierde vremea cu preambuluri și pregătiri. Dă brânci unuia care nu știe a înota și-l azvârle în apa adâncă. Parcă mai mult ca oricând, Hristos se învăluie în negură și în mister, împrejurul Lui numai nori, apă întunecoasă și cărbuni de foc, aidoma ca în psalmul 17 al craiului David. Atât sunt de nepătrunse și de zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim să le asculte.

Și bietul om, învățat și doctor ce se află, prea puțin pricepe. Iar de reacționat, reacționează aidoma celui mai neștiutor ins și pune întrebări vrednice de tinerel naiv sau de chip fără de carte și maliție, ca unul dintre acei săraci cu duhul care sfințesc locul acolo unde hălăduiesc însă nu au nici un soi de acces la viața spirituală. Căci voitei obscurități a Domnului, metodei de șoc de satori zenist pe care o folosește interlocutorul său, năucitul cărturar îi opune obiecții de o elementaritate infantilă și dând dovadă de o totală obtuzitate. I trust I make myself obscure: cu adevărat Domnul a reușit să se îmbrace în negură și taine, cu adevărat Nicodim e amețit și pierdut.

De unde rezultă două concluzii certe:

a) caracterul extrem de neașteptat, paradoxal și surprinzător al învățăturii creștine;

b) imensa dificultate pentru rațiunea comună și cărturia erudită a-și asimila arcanele acestei învățături.

Nici nu sunt, la drept vorbind, de mirare totală neînțelegerea manifestată de învățatul fariseu ori infantilismul reacției sale (cum adică? Să se nască omul a doua oară și să intre iarăși în pântecele maică-si). Infantilismul acesta nu-l compromite pe Nicodim ci, dimpotrivă, mărturisește cu totul altceva: cât de surprinzător, neașteptat și paradoxal este creștinismul! (Și cât de falacioasă, următor descoperirii manuscriselor de la Qumram, strădania Universității din Ierusalim și rabinatului internațional de a preface creștinismul într-o oarecare sectă de tip esenian). Botezul și cuminecătura sunt două soluții întru totul extraordinare și aproape de neconceput pentru mintea omenească normală, chiar neprevenită, neostilă, necoruptă. Cu atât mai vârtos vor fi apărut ele așa unei minți normale din vremea aceea la orice nou sistem etic se putea aștepta, dar ca soluția mântuirii să stea în stropirea cu apă și în consumarea cărnii și sângelui unui semen se arată dincolo de capacitatea de raționare a ființei gânditoare și peste putința ei de a se dezbăra de idei apriorice. O doctrină morală, oricât de severă ori de rafinată, nu ar fi stupefiat, nici produs îndepărtarea. Dar nașterea de-a doua din apă și din Duh! Așa fiind, lui Nicodim depășit, iritat, supărat desigur pe sine, prins ca într-o ambuscadă mintală nu-i rămânea decât refugiul în extrema simplicitate a puterii de judecată, în perplexitate, într-o semiotică strict literală, în agățarea de semnificant, în refuzul categoric de a trece la înfricoșătorul (prin profunzime și implicații) sens. Domnul înțelegându-l nu se arată. El, surprins de răspunsul oaspetelui, nu se ostenește a-i da lămuriri, o tot ține pe linia unui satori necruțător, încredințându-se bunei voiri, bunei credințe, bunelor intenții ale interlocutorului care, negreșit, va sfârși prin a pricepe.

Ceea ce s-a și întâmplat. Nicodim va interveni pentru Hristos în fața arhiereului și fariseilor (Ioan 7, 51: ‘Nu cumva legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?’). Va fi, alături de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor îngriji de cuviincioasa înmormântare a Domnului, aducând o sută de litre dintr-un amestec de smirnă și aloe (Ioan 19, 39).

Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai bună a imposibilității culturii și inteligenței de a constitui singure calea către Hristos. Cultura, inteligența ori știința nu-s piedici, dar nici elemente ajutătoare. Iar în cazul în speță atâta chiar dovedește: că mintea și învățătura pot să nu stea în calea credinței. (O dată omul ajuns la credință, cunoașterea și ascuțimea îi vor fi de folos, vor amplifica, adânci și ageri credința).

Momentul Nicodim mai este în cadrul referatelor evanghelice și singurul exemplu al unui fariseu luminat de credință. Va fi fost desigur și pricină de mângâiere și încredere pentru Domnul. Unul din ai Săi care-L caută. Îl recunoaște. I Se dăruie. Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb: își dă seama că numai unul care vine de la Dumnezeu poate săvârși ceea ce face Iisus Nazariteanul. De aceea și merge la El. Mai târziu va fi mai putin prudent: va interveni pentru învinuit, iscând supararea colegilor sai (Ioan 7, 52: ‘Nu cumva si tu esti din Galileea?’), va purta de grija trupului neînsufletit al rastignitului (Ioan 19, 39), stârnind fara îndoiala mânia acelorasi. Nu stim daca Nicodim a fost ori ba mucenic. Stim totusi ca prin el s-a aratat altceva: ca, anume, la Hristos au venit nu numai vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si carturarii. Cazul Nicodim dovedeste ca toti sunt chemati si toti primiti, fiecare dupa masura si felul darului, pregatirii, mintii: Nicodim, asadar, mai cu asprime si mai cu exigenta, ca unul învatat ce este. Nu numai vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si dreptii! Nicodim ni se înfatiseaza asadar ca opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor: spre deosebire de acela, el drept, carturar, curat, intra la ospat, nu se sfieste a se alatura desfrânatelor si pacatosilor; nici pic de orgoliu la el. Nicodim ne ofera tabloul încântator, consolator, splendid, al carturarului modest, al fariseului nesigur si nedelectat de sine: iata-l acolo, sezând în fata Domnului, biet vizitator nocturn, oarecum zapacit de cele ce aude, înfricosat neîndoielnic si de cele ce i se spun si de perspectiva descoperirii sale de catre farisei în casa amagitorului, caznindu-se a întelege, afurisindu-se probabil pentru raspunsurile neroade ce singur gaseste a formula si de a caror stupiditate nu se poate sa nu-si fi dat prea bine seama, iata-l plin de bunavointa, curiozitate si incertitudine, de puternica dorinta de a întelege si crede, plin de admiratie si simpatie si veneratie pentru Cel Care-i sta în fata si ale Carui vorbe le asculta cu nesat, parca si cu teama, dar si stapânit de o nadejde nebuna, cu nadejdea aceea nebuna despre care Fr. Mauriac socoteste ca s-ar cadea sa ne-o insufle purtarea de pe cruce a tâlharului celui bun; iata-l pe Nicodim, tâlhar în ochii colegilor sai întru fariseism, rostind parca si el:

Pomeneste-ma, Doamne, întru împaratia Ta, pomeneste-ma si pe mine neîndemânaticul întru taine carturar, nestiutorul întru cele adevarate Doctor, si nu numai la lumina acestui biet opait de pe sarmana aceasta masa, ci si la lumina zilei înfricosatei Tale Judecati, pomeneste-ma alaturi de toti cei care de-a lungul vietii Tale pamântesti Îti vor fi umplut ori Îti vor umple sufletul de mângâiere si duiosie: Prea Curata maica Ta, iubitul Tau ucenic, Înaintemergatorul Tau, Veronica, tâlharul cel bun, aprigul Petru si toti ceilalti si toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca ori si pe ceilalti putini care adeveresc oamenilor ca si carturarilor le este deschisa calea spre cer.

Nicodim este nadejdea nebuna a intelectualilor unui sfârsit de veac coplesit de tiparituri, informatii si servomecanisme, înfometat de credinta, dibuind în lumea semnificatiilor si semnificantelor urma afacerilor Atottiitorului si a fagaduintelor lui Hristos.”