În
„Cartea neagră a condiției creștinilor în lume”, coordonată
de jurnalistul francez Samuel Lieven, se menţionează că 150 de
milioane de creştini sunt persecutaţi astăzi în întreaga lume.
„Center for the Study of Global Christianity” estimează că
anual sunt ucişi pentru credința lor peste 100.000 de creştini,
adică unul la fiecare cinci minute. Războaiele din ultimii anii și
recenta dezvoltare a Statului Islamic în Irak și Siria sunt
însoțite de persecuții foarte puternice la adresa creștinilor.
Doi
clerici sirieni de rang înalt din Alep, Mitropolitul ortodox Pavel
Yazigi, fratele Patriarhului Antiohiei, Ioan al X-lea, și
Mitropolitul copt Ioan Ibrahim, sunt răpiți din aprilie 2013 și nu
se cunoaște nimic despre ei. Un arab libanez se întreba: „În
Irak și Siria creștinii sunt persecutați, uciși, bisericile sunt
bombardate și arse. Toate acestea se întâmplă, iar lumea liberă
este nepăsătoare la agonia și durerea lor. Întreb: nu sunt ei
oameni? Nu sunt ei demni ca organizațiile pentru drepturile omului
și statele care le susțin să îi ajute? Se pare că lumea este de
partea celor puternici, nu a celor drepți”.
Ce
știm despre creștinii din Siria? Ce facem pentru ei? Mai jos sunt
câteva secvențe din viața câtorva mănăstiri ortodoxe,
istorisite de o maică din Siria.
Jihadiștii
au ocupat un sat de 200 de familii de creștini. Am mers la musulmani
și le-am spus: „Patriarhul Ioan îi ajută pe toți refugiații,
și pe musulmani, și pe creștini. Ajutați-ne să fie eliberați
oamenii din sat.” Aceștia au vorbit cu jihadiștii și oamenii au
fost salvați. Le-au dat voie să plece din casele lor numai cu
hainele de pe ei.
Musulmanii
care sunt din Persia (Iran) sunt educați și acolo nu sunt așa de
mulți fanatici. Dar musulmanii din alte țări, unde femeile nu au
voie să conducă mașini, sunt fanatici. Ei cred că cine va omorî
pe cei care nu sunt musulmani va merge direct în rai. Te amenință:
ori te faci musulman, ori te omor. Ei taie capul și copiilor care nu
acceptă să se facă musulmani. Răpesc fete și le țin pentru ei
sau le vând la piață.
Se
recunoaște că războiul e jihad (n.n. – în limba arabă termenul
înseamnă luptă, rezistență și se referă la obligația
religioasă de a lupta până când întreaga omenire va fi musulmană
sau sub autoritatea statului musulman). Soții discută în familie,
bărbatul decide să plece la război. El zice: „Fugiți, faceți
ce vreți. Eu plec la războiul sfânt”. Armata guvernamentală
știe din ce sate pleacă jihadiștii și le atacă. Și atunci
familiile jihadiștilor sunt obligate să părăsească satul și cer
ajutor de la creștini. Au și mulți copii. Vin cu toții la Maica
Stareță să ceară ajutor.
Când
au răpit maicile de la Mănăstirea Maloula, timp de zece zile, în
fiecare zi un hoge mergea la maici și le vorbea de islam, să le
convingă să se facă musulmane. Le spunea: „Poate părinții
voștri v-au forțat să vă faceți călugărițe. Dacă vă faceți
musulmane și vă căsătoriți, sunteți libere”. Maicile nu au
răspuns nimic. Dacă nu le-au putut convinge, după aceea au trimis
femei la ele. Femeile spuneau: „Aduceți Evanghelia și Coranul să
facem comparație”. Dar maicile nu au vorbit nimic cu ele. Au stat
încă zece zile cu femeile și după aceea le-au ținut în niște
case trei luni și jumătate. Când au fost răpite, jihadiștii au
luat din mănăstire cărțile, icoanele și banii. Când le-au dus
în case, le-au dat banii înapoi, dar nu le-au dat icoanele și
cărțile. Fără cărți de slujbă, cum să se roage maicile? Trei
luni și jumătate, în fiecare zi maicile spuneau rugăciunile pe
care le știau pe dinafară. După ce au fost eliberate, maicile s-au
dus în Liban.
Au
ars biserica Mănăstirii Maloula. La mormântul Sfintei Tecla au
scos afară și pământul. Căminul pentru copiii orfani și
chiliile maicilor au scăpat. Guvernul reconstruiește acum
mănăstirea și Patriarhul speră ca în trei luni maicile să se
poată întoarce.
La
Mănăstirea Heruvim, armata a venit înainte de a ajunge jihadiștii
și a apărat zona, iar mănăstirea nu a fost ocupată. Dar acum nu
mai este niciun călugăr acolo, este doar armata.
Avem
curent electric două ore pe zi. Avem generator, dar nu avem
combustibil. În februarie nu am avut nici motorină pentru mașină.
Sunt mulți hoți care fură, profită de situație – sunt săraci
oamenii, trebuie să fure ca să trăiască.
Cine
ne ajută financiar? Maica Domnului. Cultivăm flori și le trimitem
în Liban și se vând acolo. Așa putem să îi ajutăm pe cei care
vin și ne cer ajutorul. N-am putut să primim în mănăstire toate
familiile care au venit. Am preferat să plătim chiria pentru case
în sate, căci ar fi făcut mare dezordine în mănăstire. Trebuie
să ținem rânduiala noastră monahală. Unul e bolnav de diabet și
nu are frigider să pună injecțiile cu insulină. I-am dat
frigiderul pe care l-am avut. Nimeni nu mai are posibilitatea să
cumpere o mașină de spălat, un frigider, care sunt mult mai
scumpe. Maicile au inima bună și tot ce e în mănăstire dau
săracilor.
O
familie din Alep care înainte era foarte bogată, acum s-a refugiat
în zona noastră. A venit soția și a cerut numai două farfurii,
două linguri și două cuțite. Dar două maici s-au dus să vadă
cum trăiesc. Trăiesc într-o casă foarte săracă: fără podea,
fără paturi, nimic nu e în ea. S-au întors maicile și au
povestit ce au văzut. Plângeau. Maica Stareță nu putea dormi de
cele auzite. Am adunat un covor, un pat și altele și le-am dus.
În
fiecare duminică, maicile se duc cu mașina și îi aduc pe cei care
vor să vină la Liturghie, după care îi duc înapoi. Ne îngrijim
ca toți să găsească de lucru.
Nu
ieșim din mănăstire. După apusul soarelui stăm cu multă frică.
Nu trimitem maici cu mașina în oraș. În fiecare noapte, maicile
fac priveghere pentru cei care luptă în război. Ei ne trimit
scrisori: „Rugați-vă! Aprindeți o lumânare. Au venit asupra
noastră.” Odată s-au împărțit iconițe cu icoana Maicii
Domnului Trihirusa. Un soldat a pus-o la piept, a fost împușcat
chiar acolo, dar nu a murit.
Nouă
ne e milă să părăsim mănăstirile. Vedem tineri care și-au pus
toată nădejdea în noi: „Este mănăstire aici, se roagă pentru
noi”, spun ei. E un ajutor, o nădejde. Nu putem să plecăm. Mulți
și-au pus nădejdea în rugăciunile noastre. Musulmanii care pleacă
la armată vin să ceară binecuvântare: „Rugați-vă pentru noi.
Suntem musulmani, nu suntem creștini, dar rugați‑vă pentru
noi”. Când iau două zile libere de pe front, nu merg întâi
acasă, ci vin la noi. Se închină, chiar și musulmanii, apoi merg
acasă și înapoi la război. La pomelnice sunt trecuți atâția
soldați! Ne roagă să îi pomenim în fiecare zi. Mamele vin,
plâng, cer să ne rugăm pentru copii.
Un
tânăr soldat ne-a spus: „Eu nu pot omorî pe nimeni – poate să
fie vecinul meu”. Nu trage cu arma. Merge la război pentru că
este obligatoriu. Dumnezeu l-a păzit trei ani. Nici n-a omorât pe
nimeni, nici n-a fost omorât.
0 comments:
Trimiteți un comentariu