„Doamne, știu că exiști, salvează-mă încă o dată!”

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.

Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.

- Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.

Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?

Iar gruzinul nostru i-a zis:

- Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.

Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.

Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»”.

Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt...

S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.

În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!”.

Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.

Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.

Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există... Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.

Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!”.

Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.

Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.

(Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013)

Sursa: Doxologia

Ieşind din comă, a refuzat avortul chiar dacă nu îşi mai amintea cine este tatăl copilului

Westbury, U.K., 28 August, 2013

Imaginează-ţi că te trezeşti pe un pat de spital şi nu te poţi mişca. Doctorii îţi spun că ai suferit un accident rutier teribil şi că ai stat în comă timp de trei luni. Nu poţi să îţi aminteşti nimic despre asta. De fapt, nu poţi să îţi aminteşti nimic despre ultimii trei ani din viaţa ta.

Doctorii îţi dau apoi o veste incredibilă spunându-ţi că eşti însărcinată în săptămâna a douăsprezecea.

Când Gemma Holmes, în vârstă de 26 de ani, a aflat ştirea, îşi aminteşte doar că a fost în „stare de şoc”. Dar a ales să păstreze copilul, chiar dacă nu avea nicio amintire despre vreo relaţie în care să fi fost implicată.

„M-am gândit că dacă acest mic copil din pântecele mele a reuşit să supravieţuiască groaznicului accident, înseamnă că i-a fost dat să trăiască”, a declarat pentru postul This Morning.

Gemma conducea motocicleta atunci când a fost implicată în accident. A fost aruncată, în timp ce era pe un drum aglomerat, într-un stâlp de curent electric, suferind o fractură de coloană şi lovituri puternice la cap.

A fost transportată cu elicopterul la spital iar doctorii nu i-au dat şanse de supravieţuire.

Când testele au arătat că era însărcinată, doctorii i-au sugerat mamei ei, Julie, varianta avortului, pe motiv că operaţiile prevăzute nu pot fi făcute dacă femeia este gravidă.

Dar Julie nu a putut luat decizia de a pune capăt vieţii nepotului nenăscut.

„Atât de multe lucruri îmi treceau prin cap, dar îmi doream să aştept ca Gemma să îşi revină pentru a lua ea decizia”, a spus Julie.

Decizia pe care a luat-o Gemma de a păstra viaţa care creştea în corpul ei rănit i-a cauzat dureri cumplite, ea nemaiputând lua dozele normale de medicamente. Acestea ar fi putut să fie dăunătoare copilului.

Doctorii i-au spus că nu poate să nască pe cale naturală. Spatele ei rupt nu ar avea cum să facă faţă contracţiilor.

Dar durerea şi sacrificiile făcute de Gemma au fost răsplătite. În mai l-a cunoscut pentru prima oară pe Ruben Miracle Holmes, adus pe lume prin cezariană.

„Nu m-am putut opri din plâns când mi l-au arătat prima dată, pentru că el e micul meu copil miracol. Am fost atât de fericită să îl văd după toate prin câte am trecut,” a declarat pentru SWNS.com.

Gemma şi Ruben sunt bine. Gemma, care acum umblă în scaun cu rotile şi care este îngrijită de mama ei, a spus că doctorii îi vor opera spatele în câteva luni, fapt care i-ar da şansa ca, într-o zi, să meargă iar pe picioarele ei.

„Ruben, micul meu miracol, şi cu mine sperăm din toată inima că într-o bună zi să pot să alerg împreună cu el”,a spus ea.

Pentru Gemma, să aleagă viaţa a însemnat alegerea fericirii.

„Ruben este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Chiar dacă nu îmi amintesc cum a ajuns să fie al meu, am tot restul vieţii să pot să mă revanşez pentru asta”, a declarat pentru Reveal.co.uk în luna mai.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ioana Pleşca

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Mărturia impresionantă a supravieţuitoarei unui „avort eşuat”

Când se vorbeşte despre avort, se face întotdeauna la modul abstract, fără a lua în considerare ce anume se doreşte eliminat. Probabil că această mărturie exemplifică ce anume este ucis printr-un avort. 

Numele meu este Gianna Jessen. Am 19 ani. Sunt originară din California, dar acum locuiesc în Franklin, Tennessee. Sunt adoptată şi sufăr de paralizie cerebrală. Mama mea biologică avea 17 ani şi era însărcinată în 7 luni şi jumătate când a decis să mă avorteze prin injectarea cu apă cu sare. Eu sunt persoana pe care ea a avortat-o. Am supravieţuit în loc să mor. 

Mama mea era internată în clinică iar avortul trebuia să aibă loc la 9 dimineaţa. Din fericire pentru mine, medicul nu era în clinică atunci când m-am născut eu la 6 dimineaţa, pe data de 6 aprilie 1977. M-am grăbit. Sunt sigură că dacă el ar fi fost acolo, eu nu aş mai fi aici, căci misiunea lui era să pună capăt vieţii, nu să o susţină. Unii spun că sunt un „avort eşuat”, rezultatul unei acţiuni prost făcute. 

Mai multe persoane au fost martore la intrarea mea în această lume. Mama mea biologică şi alte tinere fete care îşi aşteptau rândul la avort în clinică au fost primele care m-au văzut. Se spune că a fost un moment de isterie. Apoi, o infirmieră a sunat, se pare, la serviciul medical de urgenţă. Ei m-au dus la spital, unde am stat aproape trei luni. Nu erau prea multe speranţe în ceea ce mă privea: cântăream doar 1,6 kg. În zilele noastre au supravieţuit copii chiar mai mici. Un doctor a spus că aveam o mare dorinţă de a trăi şi că luptam pentru viaţă. 

În cele din urmă am ieşit din spital şi am fost dată spre îngrijire unei familii de părinţi adoptivi. Am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală ca urmare a avortului. I s-a comunicat mamei mele adoptive că era puţin probabil să pot să merg de-a buşilea sau să păşesc. Nu puteam nici să stau în şezut. Prin rugăciunile şi devotamentul mamei mele adoptive şi ale altor persoane, mai târziu, am reuşit în cele din urmă să stau în şezut, să merg de-a buşilea şi să stau în picioare. Cu sprijin la picioare am reuşit să merg cu puţin înainte să împlinesc 4 ani. 

Diana de Paul, fiica mamei mele adoptive, m-a adoptat legal câteva luni mai târziu; departamentul de servicii sociale nu i-a permis să o facă mai devreme. Am continuat cu terapia iar după 4 operaţii pot acum să merg fără niciun ajutor. Nu este uşor întotdeauna: uneori cad, dar am învăţat să o fac cu graţie după 19 ani. 

Sunt fericită că trăiesc. Era să mor. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a dăruit-o. Nu mă consider un produs secundar al fecundării, o mulţime de celule sau vreo altă denumire dată copiilor înainte să se nască. Cred că nici una dintre persoanele zămislite nu este aşa ceva. Am cunoscut şi alţi supravieţuitori ai avorturilor şi toţi sunt recunoscători pentru viaţă. Acum câteva luni am cunoscut o altă supravieţuitoare a unui avort prin injectare cu soluţie salină. Numele este Sara şi are doi ani. Suferă şi ea de paralizie cerebrală, dar diagnosticul ei nu este unul optimist. Medicul care a produs avortul a injectat-o atât pe mamă, cât şi pe făt. Sara a fost injectată în cap. Eu am văzut şi locul în care a fost înţepată. Când vorbesc, nu o fac doar pentru mine, ci şi pentru alţi copii, ca Sara, care încă nu pot vorbi, pentru cei care supravieţuiesc. În ziua de astăzi un copil este copil doar dacă ne convine. Dacă momentul nu este oportun, situaţia se schimbă. Un copil continuă să fie copil dacă mama suferă un accident la două, trei sau patru luni. Atunci când este avortat, este considerat o mulţime de celule. Ce înseamnă asta? Eu nu văd nicio diferenţă. Dumneavoastră vedeţi?

Trebuie să respectăm dreptul la viaţă.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Crina Dumitru

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Paul Walker - incredibil mesaj pro-viață într-unul din filmele sale ce urmează a fi lansat

de Lauren Enriquez, 7 decembrie 2013

Într-unul din filmele sale recente, „Hours”, nelansat încă, Paul Walker joacă rolul soțului unei femei care moare neașteptat la naștere. Walker, recunoscut pentru rolurile din „The fast and the Furious”, a murit într-un tragic accident pe data de 30 noiembrie, fiind înmormântat sâmbătă, 14 decembrie, în cadrul unei ceremonii private din Los Angeles. În film, fetița sa născută cu 5 săptămâni mai devreme este conectată la un ventilator, acesta fiind singura ei șansă de salvare.

Atunci când orașul este lovit de uraganul Katrina, spitalul rămâne fără curent și este evacuat, însă personajul lui Walker refuză să plece, pentru a-și menține fetița în viață. Acționând ventilatorul manual, el își riscă propria viață astfel încât copilul să nu rămână fără aer. Personajul lui Walker sfidează firescul, până la limita sacrificiului de sine, unicul său scop fiind acela de a da fetiței o șansă la viață.

La începutul acestei săptămâni, o activistă pro-avort a publicat pe Tweeter că și-ar dori ca politicianul și guvernatorul de Wisconsin, Scott Walker, suținător pro-viață, să fi murit în locul lui Paul Walker. Însă după rolul incredibil de susţinere a vieţii pe care actorul l-a jucat în filmul „Hours”, oare va renunța comunitatea anti-viață la fel de ușor şi la amintirea sa?

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Iulia Catargiu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Fii împotriva curentului: naşte copii!

Un articol excepţional din The Federalist mi-a mers drept la inimă. „Fecundofobia: frica de copii şi femei fertile” este mai mult decât titlul acelui articol; este, de asemenea, tema primilor 20 şi ceva de ani ai vieţii mele.

Sunt aici ca să vă spun că fecundofobia este universală. Am fost martoră şi am participat la aceasta aproape întreaga mea viaţă.

Lucrurile stau în felul următor: mi-am dorit copii de când eram destul de tânără. Dar nu recunoşteam – cu siguranţă nu altora, şi nici măcar mie însămi.

A avea copii era sinonim cu a renunţa, a te conforma, a fi părăsit, a nu avea iniţiativa, a nu dori o viaţă interesantă, a deveni parte a problemei şi a nu avea altceva mai bun de făcut. Niciuna din prietenele mele apropiate nu admiteau că vor copii. În mod tacit se subînţelegea că, dacă vom fi vreodată însărcinate, va fi ceva accidental şi va trebui să decidem dacă vom face un avort sau nu.

În perioada când sufeream şi eu de fecundofobie, obişnuiam să spun ceva de genul: „ Hei, am văzut-o pe (o fată anume pe care o cunoşteam din liceu) la magazin; avea vreo trei copii…” Reacţiile variau de la a da din cap dezaprobator, la strigăte precum: „ Închideţi fabrica!” Cu toţii eram de acord cu tristul fapt că acea fată a ales să nu facă nimic important cu viaţa ei, în loc să continue să facă ceea ce făceam noi, lucru care, la momentul respectiv, era să fumăm iarbă. (Ironia a trecut neobservată complet. Din cauza ierbii.)

Mi-am suprimat dorinţa de a avea copii de cele mai multe ori. Uneori, de obicei când consumam alcool, această dorinţă reieşea la suprafaţă şi spuneam cuiva. Odată, după o sticlă de vin roşu, am încercat să-mi conving un prieten să semneze un contract, scris pe un şerveţel, că mă va ajuta să am un copil pe care îl voi creşte singură, fără ca el să aibă vreo obligaţie. A refuzat, pentru că era treaz şi nicidecum idiot. Îi voi fi recunoscătoare pentru totdeauna pentru asta.

De-abia la vârsta de 28 de ani, când am devenit catolică, am început să recunosc şi să admit în mod deschis că vreau copii. Apoi a mai durat până la 33 de ani să găsesc şi să mă căsătoresc cu bărbatul potrivit, iar acum, cu un an mai târziu şi după o sarcină pierdută, încă nu am copii. Dar cel puţin am curajul necesar să-mi recunosc dorinţa (complet naturală şi deloc ruşinoasă) de a procrea.

Pentru că este natural. Şi este bine. Sfânta Scriptură numeşte copiii o binecuvântare. Şi chiar dacă nu prea eşti „cu religia”, e un fapt recunoscut că, un declin în raţa fertilităţii nu este un lucru deloc bun pentru noi, ca societate sau ca specie.

Adevărul este că, fecundofobii de serviciu vor să credem că, astăzi, „copii” se traduce prin dezastru – suprapopulare, supraaglomeraţii, foamete, ajutor! Aah! – pentru că îi ajută să avanseze cu agenda lor, adică să obţină mai multe voturi, adică mai mulţi bani şi mai multă putere.

Cine poate să conteste acest lucru? Credeţi că afacerea Planned Parenthood ar avea o atât de mare amploare – cu ajutorul banilor plătitorilor de taxe – dacă toţi am crede că, într-adevăr, copiii sunt o binecuvântare şi că o fertilitate bună este în folosul nostru, ca oameni sau ca şi cultură?

Aşa credeam şi eu.

Este timpul să ne depăşim fricile iraţionale şi să trecem peste aversiunea faţă de copii şi de mamele acestora. Este timpul să încetăm să ne uităm de sus la oamenii care doresc să aibă familii numeroase, şi să ne amintim că, odată, eram înţelepţi să consideram astfel de familii, norocoase. Ce se poate face în mod personal pentru a combate răspândirea fecundofobiei? 

Fiţi împotriva curentului: naşteţi copii!

Sursă: LiveActionNews

 Traducere : Paula Ciobanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Mi-am iubit copilul mai mult decât pe Dumnezeu şi l-am pierdut

Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa

La cererea insistentă a unor cititori revista noastră va avea o nouă rubrică: Provita. Până acum am publicat diferite materiale despre lupta care se dă pentru a se naşte un copil, despre cum unii părinţi şi copiii lor pierd această luptă şi fac avort, iar alţii o câş­ti­gă. Am fost însă mustraţi pentru faptul că ne­glijăm să vedem problema avortului în toată gravitatea ei şi, deşi dorim să ajutăm după puterile noastre la zidirea duhovnicească a aproapelui, suferim de păcatul lipsirii unui cuvânt constant şi puternic faţă de această gravă boală duhovnicească a românilor. Căci părinţii duhovniceşti arată că, după lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat este avortul – curmarea vieţii unui copil nenăscut.

Din păcate România se află pe unul din primele locuri în lume în această privinţă. Din 1959, anul din care există primele statistici oficiale, şi până în prezent, numărul de copii avortaţi este de 22.178.906. Această cifră îns­păimântătoare nu cuprinde avorturile ilegale din perioada 1966-1989, avorturile din cli­nicile particulare din 1989 până în prezent, a­vorturile medicamentoase, avorturile dato­ra­te efectul avortiv al majorităţii mijloa­ce­lor de contracepţie şi al cărui număr este ne­cu­noscut chiar şi mamelor respective şi nici pe cel al copiilor căzuţi victime selecţiei în cazul celor care practică fecundarea artificială. De asemenea, această cifră nu cuprinde pe cele realizate de românii din afara graniţelor ţării, după 1989, deşi milioanele de români migranţi temporar ori definitiv în ultimii douăzeci şi unu de ani sunt tocmai cei aflaţi la vârsta fertilităţii şi sunt cei aflaţi în situaţii de mare vulnerabilitate. Dacă se va realiza o astfel de statistică vom constata că numai după 1989 ne-am ucis un număr de români mai mare decât are acum ţara noastră.

Aceasta se întâmplă şi pentru că nu con­ştien­tizăm adevărul despre avort, nici măcar toţi cei care merg duminică de duminică la biserică: avortul nu este un păcat oarecare, un păcat dintr-o listă, ci este o răzvrătire di­rec­tă împotriva lui Dumnezeu, Cel care dă viaţa, şi a aproapelui, a pruncului căruia i-o luăm, fără a ne fi greşit cu ceva şi fără a-l întreba ceva. În Memoriul asociaţiilor ortodoxe provita adresat Sfântului Sinod în anul 2009 şi dat publicităţii în luna februarie a acestui an se remarcă faptul, deosebit de tulburător, că degradarea morală în cauză priveşte chiar şi pe credincioşii ortodocşi practicanţi, nu doar pe cei indiferenţi: „Femeile chestionate […] – spune concluzia unui studiu relevant pentru mentalitatea femeilor care avortează – sunt convinse că avortul este o crimă, că este un păcat, că embrionul este o fiinţă vie, în timp ce declară că se roagă, se spovedesc, postesc, merg la Liturghie”, cf. P. Chirilă, A. C. Băndoiu, B. Rotaru, „Aplicarea unui chestionar femeilor care avortează”, în rev. Studii, Mitropolia Olteniei. Centrul de Studii pentru Teologie Aplicată, 1/2002, p. 62)”.

În această rubrică dorim ca, pe lân­gă ar­ti­co­le, să publicăm şi mărturii ale persoanelor care au făcut avort, au deter­minat sau au în­cu­viinţat, iar mai târziu au realizat gravitatea ges­tului lor. Sunt bine­venite şi mărturii ale ce­lor care, prin mila lui Dumnezeu, nu au reuşit să-şi ducă la îndeplinire gândul de a face avort şi au născut copilul, iar apoi au realizat că au fost salvaţi în chip minunat de la a-l ucide.

Este o datorie duhovnicească a celor care cre­dem în Dumnezeu şi dorim să ne mântuim să nu-i lăsăm pe cei care acum se confruntă cu astfel de ispite fără o mărturie clară. Astfel de gla­suri mărturisitoare se pot dovedi curăţitoare de păcate, căci cel care ajută pe cineva să nu fa­că un păcat va avea plata sa duhovnicească. Ele sunt cu atât mai necesare cu cât statul nu are un absolut nici un program de încurajare a natalităţii, de sprijinire a mamelor aflate în di­ficultate, iar doctorii şi psihologii nu vor­besc despre consecinţele pe care avortul le are asupra sufletului omenesc.

Publicăm în acest număr al revistei o scrisoare primită la redacţie, o mărturie co­ple­şitoare. Nădăjduim că strigătului ei se vor alătura altele şi, cu mila lui Dumnezeu, gla­surile celor ce vor mărturisi vor ajuta pe ado­lescenţi şi pe tineri să nu repete căderea celor mai în vârstă. La rândurile de mai jos am dori să adăugăm o observaţia privind ridicarea prin necazuri: Dumnezeu nu omoară pe nimeni, nici pe păcătoşi, nici pe copii pentru păcatele părinţilor, dar uneori îngăduie, cu preştiinţa Sa, când omul se îndepărtează de El, ca atotpierzătorul să lucreze împotriva omului, precum odinioară împotriva lui Iov, ca, prin criza aceasta, ca din nişte dureri ale facerii, să se nască omul cel nou.

Mă numesc Petruţa O. şi sunt din judeţul Argeş. Am 41 de ani. După fiecare număr al revistei dumneavoastră îmi propun să vă scriu şi, de fiecare dată, ceva mă împiedică. Iată că am reuşit! Prin această scrisoare, nădăjduiesc să smulg lacrimi şi mustrări de conştiinţă şi altor femei, altor mame – şi nu doar atât. Aş vrea ca suferinţa – sora mea geamănă – să schimbe multe gânduri, să oprească mamele să devină ucigaşe de copii nenăscuţi şi, datorită unei educaţii necorespunzătoare, ucigaşe de copii născuţi. Iată, pe scurt, povestea mea.

În urmă cu 22 de ani, am adus pe lume un copil minunat. Aveam 19 ani. Deşi foarte tânără, l-am crescut, l-am îngrijit, i-am oferit tot ce mi-a stat în putere (posibilităţile materiale fiind reduse), dar i-am dat toată dragostea mea. Ca soţie poate că n-am cunoscut fericirea, dar ca mamă fericirea a fost deplină. Aşadar, copilul meu s-a bucurat de toată iubirea care încăpea în inima mea. L-am iubit mai mult decât orice pe lume.

Prea târziu mi-am dat seama că l-am iubit mai mult decât pe Dumnezeu. Foarte curând după naştere s-a cuibărit în inima mea, în mintea mea, gândul ucigaş de a nu mai iubi pe nimeni alt­cineva, de a nu mai face loc în casa mea, în inima mea, altui copil. Şi aşa a fost. Am ucis trei copii prin avort şi mulţi alţii prin metode contraceptive. Cu toată sinceritatea o spun: n-am ştiut că este un păcat atât de mare, n-am ştiut că este o crimă. Asta pentru că nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, pentru că viaţa mea mergea cu paşi repezi spre iad. Păcatele mele – pe bună dreptate! – covârşesc stelele cerului şi nisipul mării. Când soţul şi cei din jurul meu îmi sugerau să mai fac un copil, pentru că „nu ştii ce-ţi oferă viaţa”, îi uram şi le răspundeam răstit: „Niciodată, pentru că nu voi putea iubi un alt copil atât cât îl iubesc pe G.-A.!”

O să mă chinuiască aceste cuvinte până în ultima clipă a vieţii mele şi, Doamne, ajută-mă! să nu mă mai chinuiască şi în veşnicie. Sunt convinsă că Dumnezeu nu m-a pedepsit pentru păcatul în sine (avortul), ci pentru ura şi egoismul meu. În urmă cu cinci ani am fost grav bolnavă, din cauza unui sterilet. Luptam din răsputeri să nu rămân însărcinată.

Dumnezeu s-a milostivit, m-a salvat, mi-a auzit rugăciunile disperate de a mă ţine în viaţă pentru copilul meu – doar pentru el trăiam. N-am înţeles „mesajul” trimis de Salvatorul meu şi am persistat în egoism. Ba mai mult, şi pe copil l-am crescut cu acelaşi egoism. Era de acord cu mine, nu şi cu tatăl lui, că trebuie să fie singur, că doar el trebuie să se bucure de iubirea noastră. Era un copil bun, cuminte, milos, ne iubea şi ne respecta, avea o inimă mare, în care încăpeau toţi cei din jurul lui.

Dar, neavând o mamă cu frică şi dragoste de Dumnezeu, păşea şi el, ca şi părinţii lui, pe calea către iad, neştiind să aibă grijă şi de suflet, fiind stăpânit, la fel ca mama lui, de mândrie şi iubire de sine. Mergeam la Biserică doar cu trupul. N-am dat importanţă Spovedaniei şi Sfintei Împărtăşanii. El a făcut asta doar până în clasa a X-a. Simt nevoia să vă reamintesc cât de mult l-am iubit pe scumpul meu copil – atât de mult, încât am uitat de Dumnezeu! Dar Dumnezeu n-a uitat de mine. În 8 decembrie 2007, în urma unui accident rutier, ca pasager al maşinii de serviciu, dintr-o greşeală a şoferului, am pierdut fiinţa cea mai dragă din lume, mângâierea şi nădejdea mea, „viaţa” mea…

Nu vreau să repet cuvintele cumplite, hula pe care am adus-o lui Dumnezeu atunci… Cu groază mă gândesc, ce răspuns voi da pentru asta în ziua Judecăţii…

N-are rost să vă descriu suferinţa mea, durerea care mă macină, puţin câte puţin, lacrimile şi dorul meu. Oricine poate înţelege durerea unei mame ce-şi îngroapă unicul ei fiu. Un singur lucru doresc să le spun mamelor care-şi doresc un singur copil, care ucid sau au de gând să ucidă suflete nevinovate: nu vă faceţi stăpâne pe viaţa copiilor voştri! Viaţa este dată de Dumnezeu, Ziditorul nostru, şi numai El o poate lua. Vedeţi cât m-a costat egoismul meu? Vedeţi cu cât plătesc eu pentru aceste crime? Vedeţi ce sentinţă grea am primit pentru setea cu care omoram, de parcă nu mi-ar fi ajuns iubirea ca s-o împart şi celorlalţi copii?! Aveţi idee cum trăiesc, aveţi idee ce luptă se dă în mintea mea, în inima mea? Dacă aţi şti cât sufăr din cauza păcatelor mele!

Sunt convinsă că, de i-aş fi născut pe toţi cei patru copii, Dumnezeu nu mi-ar fi luat niciunul. Aş fi fost o mamă cu mai multe griji, mai multe greutăţi, dar aş fi fost mamă. Acum nici nu mai ştiu ce sunt! Luându-mi copilul, consider că Dum­nezeu m-a pedepsit, dar, în acelaşi timp, sunt sigură că m-a şi iubit. Simt din ce în ce mai mult dragostea Lui.

Văzându-mi nepăsarea, egoismul, ră­tă­­ci­rea, păcatele mele multe, a considerat că numai prin această „jertfă” mă va putea în­toar­ce pe calea cea bună. Îmi pusesem toată nă­dej­dea în copilul meu, însă acum ştiu că trebuie să ne punem nădejdea doar în Dumnezeu.

Pentru mine, copilul era mângâierea mea, iar acum primesc mângâieri duhovniceşti. Copilul era iubirea mea, viaţa mea, acum ştiu că Dumnezeu este Viaţă, este Iubire. Cea mai mare minune pe care a făcut-o cu mine este aceea că mi-a luminat mintea şi mi-am recunoscut păcatele. M-am născut din nou în ziua Sfinţilor Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, când mi-am găsit (de fapt, m-a găsit, cu voia lui Dumnezeu), un duhovnic bun, într-o mănăstire, şi mi-am mărturisit păcatele. Am făcut apoi primii paşi spre Cer, în ziua de 8 decembrie (ziua morţii copilului meu) când, după împlinirea canonului, după 21 de ani am primit Sfânta Împărtăşanie. Am primit prima mângâiere, prima bucurie (dac-o pot numi aşa) de la plecarea copilului meu la cele veşnice. De atunci, Bunul Dumnezeu nu încetează a ne arăta cât de mult ne iubeşte şi ne aşteaptă. Nădăjduiesc că ne va ierta pe mine, pe copilul meu, pe soţul meu – pentru multele noastre păcate, cu care L-am răstignit mereu…

Mamelor, şi voi, tinerelor – viitoare ma­me – vă rog din toată inima, trăiţi cu dragoste şi frică de Dumnezeu, naşteţi copii şi îi creşteţi cu dragoste şi frică de Dumnezeu, căci numai astfel veţi scăpa de durerea şi su­fe­rin­ţa prin care trec eu şi, mai ales, de suferinţa care ne aşteaptă pentru păcatele noastre. Nu aşteptaţi să vă ia Dumnezeu fiinţele dragi, ca să vă întoarceţi la El. Aveţi grijă de sufletele voastre şi ale copiilor voştri. Nu uitaţi că sco­pul nostru în această lume trecătoare este mân­­tuirea sufletelor, este pregătirea pentru veş­nicie. Prin ceea ce facem în lumea aceasta, ne vom pregăti calea către Rai sau iad. Urmaţi în­demnul Fericitului Augustin: „Omule, de voieşti să fii încredinţat că te mântuieşti, pocăieşte-te acum, cât eşti tânăr şi sănătos şi se vede că ai lăsat tu păcatul. Nu aştepta bătrâneţile, căci atunci nu ai lăsat tu păcatul, ci păcatul te-a lăsat pe tine”.

Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu, în mila şi ajutorul Lui. Rugaţi pe Maica Domnului să şteargă, din când în când, inima voastră, ca să fie curată!

Iertaţi-mă pe mine, păcătoasa!

Doamne, miluieşte-ne pe noi, pe toţi – şi pe cei vii, şi pe cei adormiţi!

 

Petruţa