Sf. Porfirie Kafsokalivitul - „Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea” / Bărbăție duhovnicească

Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!

Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.

Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine. 

 

Pentru ca sufletul să s epocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.

Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu... (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă n există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.

Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.

Fragment din cartea “Ne vorbește Părintele Porfirie”

Predica la Duminica a XXXIV a după Rusalii (a întoarcerii Fiului risipitor) / † Daniel: Pocăinţa, vindecarea omului de boala păcatului

APOSTOLUL

Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

LUCA 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Predică tematică la Duminica întoarcerii Fiului risipitor:

Pocăinţa - vindecarea omului de boala păcatului

† Daniel

 

Sfânta Evanghelie care conţine pilda Fiului risipitor este Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului, numită Duminica întoarcerii Fiului risipitor.

Rânduită de Biserică spre a fi citită în această perioadă premergătoare Postului Mare, ca timp de intensificare a rugăciunii smerite, a pocăinţei sincere şi a iubirii milostive, Evanghelia din această duminică ne arată valoarea nepreţuită a pocăinţei, adică puterea vindecătoare, eliberatoare şi înnoitoare a Sfintei Taine a Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor prin lucrarea harului lui Dumnezeu.

Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Dar atât de mult ne-am obişnuit cu păcatul şi cu moartea care se văd mereu în jurul şi înăuntrul nostru, încât le considerăm fenomene "naturale". Sfânta Scriptură, dimpotrivă, consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea "şarpelui", prin care a lucrat diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din interiorul omului (adică dintre conştiinţă şi simţuri), dintre bărbat şi femeie, dintre om şi celelalte creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului, chiar şi "pământul va fi blestemat" (Facerea 3, 17). Moartea, ca urmare a păcatului, se manifestă ca întunecare şi slăbire a capacităţii sufletului pentru comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii şi ca descompunere a elementelor materiale constitutive ale omului: "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19).

Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 şi 3, 1-24) se vede, aşadar, că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi veşnică. Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa "de-a fi ca Dumnezeu", cum greşit se afirmă uneori, deoarece dorinţa "de-a fi ca Dumnezeu" este înscrisă în crearea omului "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă calea spre îndumnezeire aleasă de Adam şi Eva a fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a omului de Dumnezeu atrage după sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea) lui ca persoană spirituală vieţuind în trup. Deci, moartea fizică a omului, manifestată ca separaţie între suflet şi trup, este urmarea separării sufletului de Dumnezeu.

Fiind persoană spirituală în trup, coroana şi conştiinţa creaţiei vizibile, omul primeşte de la Creator pământul spre stăpânire, păzire şi cultivare, şi tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toată creaţia, dacă acesta împlineşte voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi blestemul, dacă omul rupe comuniunea sa de iubire şi ascultare faţă de Dumnezeu.

Formele concrete pe care le ia păcatul omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de creaţie sunt multiple.

Astfel, în Vechiul Testament, păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieşirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28), răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate şi pagubă produsă altora (cf. Proverbe 24, 2).

În Noul Testament, păcatul este o stare de înstrăinare a omului de Dumnezeu (Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredinţă, incapacitate de simţire spirituală (cf. Romani 1, 18; II Timotei 2, 16), degradare morală şi spirituală (cf. Fapte 8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13, 19; I Ioan 3, 8 şi 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf. Romani 2, 8), fărădelege (cf. II Timotei 2, 19) etc. (cf. Dicţionar biblic, Oradea, 1995, p. 988).

După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund de faţa sau prezenţa imediată a lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu - Dătătorul de viaţă (cf. Facere 3, 22). În loc să-şi recunoască greşeala, omul căzut în păcat inventează scuze şi transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva (cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe şarpe (cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare faţă de Creator şi nepostire sau neînfrânare faţă de lumea materială, este agravat de ne-pocăinţa omului ca refuz de recunoaştere cu regret a greşelii sale. Mai târziu, între descendenţii primei familii umane, păcatul ia forma violenţei ucigătoare, şi anume Cain ucide pe fratele său Abel (cf. Facerea 4, 8). La violenţa sa, izvorâtă din invidie, Cain adaugă insolenţa sa izvorâtă din iresponsabilitate faţă de greşeala comisă şi nepocăinţă pentru vinovăţia sa.

Întrucât păcatul este mai întâi înstrăinare a omului de Dumnezeu, uitare de Dumnezeu, neascultare şi ascundere de El (cf. Facere 3, 8), cădere şi moarte spirituală, pocăinţa ca remediu sau vindecare de păcat este întoarcerea omului la Dumnezeu, împăcare cu Dumnezeu, început de viaţă nouă şi recuperare a omului din moartea sufletului.

Cuvântul "pocăinţă", în limba greacă a Noului Testament "metanoia", înseamnă schimbarea minţii sau a modului de a gândi, înseamnă a regreta o faptă rea săvârşită la un moment dat, precum şi o dorinţă a omului de dezlegare sau eliberare de o stare apăsătoare, de vinovăţie pentru răul sau păcatul pe care l-a săvârşit. Pe scurt, pocăinţa este o durere sufletească pentru un trecut întunecat şi apăsător, precum şi dorinţă puternică de schimbare sau convertire, de-a trăi o viaţă diferită.

Pocăinţa - har al iubirii lui Dumnezeu şi răspuns al omului

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată chipuri de pocăinţă şi îndemn la speranţă în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive şi în mulţi alţii care s-au pocăit.

În Noul Testament, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos încep propovăduirea lor cu îndemnul: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care nimeni nu poate împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Chemarea la pocăinţă, harul pocăinţei şi al iertării păcatelor au fost pe deplin împărtăşite de Hristos ucenicilor Săi şi prin ei Bisericii Sale după Învierea Sa din morţi: "…aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim" (Luca 24, 46-47).

În acelaşi timp, adică după Învierea Sa din morţi, Hristos-Domnul dăruieşte ucenicilor Săi adunaţi laolaltă şi puterea de-a ierta păcatele: "…Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23).

În ziua Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, eveniment prin care constituie Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, vedem că predica Sfântului Apostol Petru are ca scop chemarea la pocăinţă, iertarea păcatelor şi primirea darului Duhului Sfânt: "Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fapte 2, 38).

Modele sau chipuri de pocăinţă în Noul Testament sunt Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, Zaheu vameşul, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce şi mulţi alţii.

Privind la aceste modele de pocăinţă, descrise atât în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cât şi a Noului Testament, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne îndeamnă să urmăm şi noi pilda acestora. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Cunoscând, aşadar, frica de Dumnezeu, bunătatea şi iubirea lui de oameni, din Vechiul şi Noul Testament, să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim, fraţilor? Să ne spălăm mâinile noi, păcătoşii. Să ne curăţim inimile noi, cei cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim şi să plângem pentru păcatele noastre. Să încetăm din răutăţile noastre. Să credem în milostivirile Domnului. Să ne temem de ameninţările Lui, să păzim poruncile lui" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic).

Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim sufletul şi trupul şi să pregustăm din viaţa veşnică, scrierea apostolică numită Didahia spune despre pocăinţă: "Mărturiseşte-ţi păcatele în biserică şi nu te duce la rugăciune având cuget rău" (cap. 4, 6).

Mulţi ierarhi ai Bisericii, arhipăstori de suflete, precum şi preoţi duhovnici, doctori ai vindecării de patimi, au fost şi dascăli ai pocăinţei, tocmai pentru că au văzut în ea un mare dar şi un mare leac pentru mântuire. În această privinţă Sfântul Isaac Sirul zice: "Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har" (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 72).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinţei, zice: "Sunt două lucruri: păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este leacul, tot aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă. Dar păcatul este împreunat cu ruşinea, iar pocăinţa aduce încredere şi curaj" (Omilii despre pocăinţă 8, 2).

Părinţii Filocaliei arată în mod concentrat ce este păcatul, din ce se naşte el şi cum se vindecă omul de păcat:

"Păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

"Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina patima" (Marcu Ascetul).

"Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit" (Marcu Ascetul).

"Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie şi de foc mult care să-l cureţe prin lacrimile pocăinţei şi prin durerile fără de voie ale căinţei, şi prin cele de bunăvoie ale nevoinţei. Fiindcă de petele păcatului ne curăţim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie…." (Cuviosul Nichita Stithatul).

Pocăinţa, iertarea păcatelor şi prezenţa Duhului Sfânt în om refac comuniunea lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Pocăinţei a fost numită şi "botezul lacrimilor". Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se săvârşeşte o singură dată, "botezul lacrimilor" sau Sfânta Taină a Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie "ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc". (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. VII). Acelaşi Sfânt Părinte spune că "pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă" (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. V, cap. 2).

Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus: "Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască (Iezechiel 18, 23)". Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara mântuirii" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).

Unde aleargă omul pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica lui Hristos:

"Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: "Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut" (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui." (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte. "...împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos - Domnul nostru…" (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: "…şi-i învredniceşte pe dânşii fără de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…" (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…). Deci, pocăinţa, înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.

Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că "în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15, 7) sau "se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10).

Avem, aşadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ când în sufletul păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.

Să ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu ca să ne dăruiască lacrimi de pocăinţă pentru păcatele noastre şi bucurie de recunoştinţă pentru iubirea Lui milostivă, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

Sursă: Ziarul Lumina

 

Părintele Zaharia Zaharou: „Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei“

Conferinţă susţinută de Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex în faţa studenţilor creştini ortodocşi din Cluj-Napoca.

În Rai, a arătat părintele, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Purtau veşminte nestricăcioase şi duhul le era întors către Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam şi-a întors privirea către lumea zidită, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veşmântul cel luminos al suflării dumnezeieşti. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi.

„Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea Bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la faţa Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu şi s-a înstrăinat de viaţa cea dumnezeiască, încât au ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte şi cu inimă împietrită să zică: „nu este Dumnezeu”. Încă din Rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte şi supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai să tămăduiască firea omenească, a venit smerit, în chip de om, a luat asupra Lui ruşinea noastră şi prin Învierea Sa s-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale celei fără de pată. A depărtat de la noi orice urmă de ruşine, de vreme ce, zice Scriptura, „toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, a arătat părintele Zaharia.

Hristos, dorindu-ne tămăduirea şi mântuirea, nu s-a cruţat pe Sine, a mai arătat părintele Zaharia, ci a răbdat crucea, neţinând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind ruşinea crucii, Hristos a şters ruşinea noastră şi ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea lui smerită, astfel încât oricine o va urma să afle pe deplin vindecare.

„Pentru a se pocăi şi pentru a fi vindecat de păcat, omul trebuie mai întâi să îşi vadă păcatul. Atunci când omul este departe de Dumnezeu, el rătăceşte în întuneric şi îi este cu neputinţă să înţeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credinţă în Hristos, primeşte cuvântul de la Domnul, în acelaşi timp el primeşte în inimă şi focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândeşte luminarea lăuntrică şi o îndoită vedere. Pe de o parte, focul harului întipăreşte în inima credinciosului Chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădeşte sărăcia duhovnicească şi întunecatul adânc în care este căzut. Această vedere este un dar ceresc nepreţuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăinţă”, a mai arătat în conferinţă părintele Zaharia.

Mândria, piedică în calea luminării

Totuşi, a explicat duhovnicul de la Essex, există o mare piedică în calea luminării, şi anume mândria. Ea împietreşte inima şi slăbănogeşte vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască sensul şi dimensiunea metafizică a păcatului. „Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însuşi şi îl îmbată cu desfătările luciferice. Când omul este chinuit de mândrie, caută scăpare în lumea înconjurătoare şi încercând să îşi umple golul lăuntric, se afundă într-o şi mai mare stricăciune şi pierzanie, încât este gata să săvârşească orice păcat.

În această stare, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la faţa Domnului Dumnezeu şi să moară în păcatele sale, neprimind să poarte povara ruşinii pentru păcătoşenia sa, fie să îşi lepede cugetul întinat prin care se îndreptăţeşte în căderea sa şi să primească chemarea lui Hristos la pocăinţă. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu aduce o luminare lăuntrică şi o îndoită vedere şi simţire. Omul vede dragostea neprihănită şi sfinţenia lui Hristos, pe de o parte?, iar pe de alta, înfricoşătoarea beznă a păcatului şi înşelăciunea patimilor care îl chinuie. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzeşte sufletul la contemplare, dar îi şi dăruieşte curajul de care are trebuinţă pentru a face saltul spovedaniei. Oricine se ruşinează să îl primească pe Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitorul răstignit, precum şi cuvântul crucii şi Evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea a tot celui ce crede, de acela şi Hristos se va ruşina să îl primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui”, a explicat în cadrul conferinţei renumitul duhovnic.

Aceste cuvinte, a mai spus părintele, ne fac să înţelegem că într-o lume care zace sub puterea celui rău, spovedania şi primirea crucii lui Hristos se însoţesc de ruşine.

„Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, pentru că prin ea primim viaţa cea veşnică. Îndemnându-l pe om ca să-L mărturisească, Hristos îl cinsteşte şi îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci şi Domnul se va lepăda de om. Judecata aceasta pare foarte aspră, însă ea este în acelaşi timp şi plină de milostivire. Pentru că omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă şi ca să ne izbăvească de ruşinea osândei şi a pierzaniei. Ea este plină de milostivire pentru că naşte în noi ruşine şi recunoştinţă pentru marele şi nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita ruşine a nerecunoştinţei.

Ruşinea şi ocara pe care omul le suferă prin primirea Crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în Împărăţia Tatălui Său şi în prezenţa îngerilor Lui, această ruşine se preface în harul înfierii şi în puterea vieţii celei nestricăcioase”, a arătat părintele Zaharia Zaharou.

Cu cât este mai mare pocăinţa, cu atât este mai mare harul primit

Când credinciosul îşi cunoaşte fărădelegea, a mai arătat el, omul nu mai caută să o mai ascundă, ci împotriva lui însuşi o mărturiseşte Domnului şi pentru ruşinea ce o rabdă atunci când se pocăieşte, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii şi îl primeşte cu harul mântuirii celei veşnice.

Cu cât este mai adâncă pocăinţa, cu care îşi mărturiseşte fărădelegile la spovedanie, cu atât sunt mai mari puterea şi harul pe care le primeşte pentru înnoirea vieţii sale.

„Ruşinea la spovedanie nu este doar un lucru firesc şi sănătos duhovniceşte, dar ea ne încredinţează că pocăinţa vine din inimă, că este de bunăvoie şi plină de smerenie. Oricine se pocăieşte cu adevărat, mărturisindu-şi păcatele, ia asupră-şi întreaga răspundere pentru toată fărădelegea săvârşită, fără a da vina pe Dumnezeu sau pe aproapele, ci îşi poartă ruşinea păcatelor cu smerenie şi bărbăţie”, spune părintele.

Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, omul pune înlăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să se poată sălăşlui în el. Dumnezeu primeşte ruşinea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulţumire adusă Lui, celui care ne-a mântuit prin crucea ruşinii şi pentru mulţumita aceasta ne cercetează şi ne face părtaşi la viaţa sa. Şi, într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a ruşinii. „De aceea, ori de câte ori văd oameni mărturisindu-se cu sinceritate şi cu ruşine, îmi vine să mă ascund sub pământ şi mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că ştiu că în ceasul căinţei şi al ruşinii lor, mâna Domnului se odihneşte peste ei şi tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră şi umilă, oamenii aceştia primesc marele har şi cu adevărat se nasc din nou”, a încheiat părintele Zaharia Zaharou.

Sursă: ziarul Lumina

Părintele Rafail Noica: Ce este viaţa duhovnicească? / Sensul vieţii (10)

foto: Ovidiu Man (Orthphoto)

Astăzi, viaţa duhovnicească se confundă cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de întoarcere, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori apostolii vorbesc de noua viaţă în Hristos. Este întradevăr o viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am niciun cuvânt de prihană […] Viaţa în Duh înseamnă a pătrunde în legile, dacă le putem numi legi, ale vieţii dumnezeieşti, care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare, nici suferinţă – suferinţa este un mers spre moarte, este o pierdere – deci viaţa duhovnicească nu cunoaşte pierdere şi a intra înainte de moartea noastră biologică, a intra în aceste elemente ale vieţi veşnice, este viaţa duhovnicească.

Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu: de câte ori au venit la mine oameni zdobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat şi în neputinţa mea, aşa cum ne-a spus părintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de părintele Sofronie. Născut în 1896 la Moscova, părintele a manifestat de timpuriu o reală vocaţie de artist plastic, absolvind Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. În 1925 pleacă la Muntele Athos şi intră ca monah în mănăstirea Sfântul Pantelimon. Aici cunoaşte pe Cuviosul Siluan căruia îi devine ucenicul şi moştenitorul spiritual. În 1959 întemeiaza la Maldon în Essex prima comunitate monahală ortodoxă britanică: Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, al cărui stareţ ramâne până la moarte şi unde în 1988 a fost sfinţită prima biserică închinată Cuviosului Siluan) dacă au venit la mine i-am primit, aşa cum i-au primit şi fraţii mei din mănăstire şi dacă i-am ascultat şi dacă am avut atât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni că uneori am rămas pur şi simplu nu uimiţi, trăzniţi! de unde până unde!

Deci, ce vreau să zic: dragostea în cele mai mici manifestări nu este o chestie psihologică, nici măcar morală; este legea vieţii, şi legea vieţii aduce înviere. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în ortodoxie, mistică nu există! Ce se numeşte mistică, aia îi viaţă duhovnicească, fiindcă este a Duhului, pentru că Duhul nu se poate exprima în termenii logicii formale, nici în materialitate, e tainică fiindcă face minuni, face lucruri la care nu ne aşteptăm. Chiar şi asta: împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape şi te minunezi de unde până unde, că învie toată viaţa lui şi de multe ori şi alţii împrejurul lui. Deci, în câteva cuvinte, asta este viaţa duhovnicească şi tare m-aş bucura ca acest cuvânt „mistică” aproape să nu nu se mai audă fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţional unde să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega şi atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistică şi tot ce nu înţelegi bagi acolo şi zici: „ăsta-i mistic, ăsta nu-i mistic”. Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decât dacă există se întrebuinţează şi ăsta.

Pentru noi este Viaţa duhovnicească, adică viaţa prin care acum începem să lucrăm pocăinţa noastră, începem să vedem mai limpede azi, începem să înţelegem cuvântul din Scriptură mai bine decât ieri, mâine înţeleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face îmi deschide ochii dacă este drept lucrul pe care l-am făcut şi experienţa fizică pe care o am poate că îmi deschide nişte orizonturi la care nu mă aşteptam […]

Fiindcă ce este pocăinţa? Iarăşi un lucru care nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o miorlăială pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut, pocăinţa este, cum am zis, dinamica către viaţa veşnică. Părintele nostru duhovnicesc, şi dacă vă uitaţi, în armonie cu toată Filocalia, spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăinţă? Uitaţi câţi oameni dimprejurul nostru, dar şi noi ieri alaltăieri suntem inconştienţi de păcate – trăim păcatul şi nu ştim că este păcat. De câte ori n-am auzit: „O! părinte, nu ştiam că ăsta-i un păcat!” sau eu cândva aceasta n-am ştiut că-i păcat decât văzând într-o rugăciune sau în întrebările acelea din Molitfelnic. Deci conştientizarea păcatului. Dar în această conştientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, un păcat şi nu te-a crezut? Şi ce se întâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce-mi arată acest întuneric? Decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea. Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor şi-a părintelui meu duhovnic – este lumina necreată, este Dumnezeu Însuşi Care-mi luminează conştiinţa. Acum risc deznădejdea, dar acum nu-i momentul să deznădăjduiesc că sunt mai rău decât ieri, ba sunt mai bine, sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient. Văzând acuma răul şi întunericul păcatului meu pot să deznădăjduiesc, dar eu sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât atunci când eram acelaşi păcătos dar habar n-aveam. De ce? Fiindcă Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi şi zicea părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul pe care astăzi lumina lui Dumnezeu mi-l descoperă, către acea lumină. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Însuşi, nu este aşa un fenomen cum ni-l închipuim noi. Este un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc, când omul a devenit o minte de Dumnezeu văzătoare fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumenzeu îmi dezvăluie întunericul, încep să văd ceva în viaţa mea – dă-ne Doamne şi auzine ca rugăciune! – încep să văd însăşi lumina. Părintele nostru Sfronie zicea: de-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor mele mă lumina ca să-mi văd întunericul, ca să încep călătoria mea dintru întuneric întru lumină.

Asta este ce numesc viaţă duhovnicească. 

Sursă: Sfântul Siluan Athonitul