Drumul sufletului / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Autor: Мария Василева (OrthPhoto)

De aceea, încingeţi-vă coapsele cugetului, fiţi treji, nădăjduiţi pe de-a-ntregul în harul pe care-l veţi primi la arătarea lui Iisus Hristos. (I Petru 1,13)

În aceste cuvinte ale Apostolului Petru sunt enunţate cele trei trepte care i-au marcat şi împărţit viaţa. A început prin a-şi încinge coapsele cugetului, adică a-şi întări con­vingerea că viaţa poate fi trăită cu uşurinţă. Nimic nu-l în­spăimânta, era gata să meargă pe mare fără să se clatine, în­fruntând furtuna.

Apoi a urmat o nouă perioadă, aceea a lucidităţii, trezviei. Încrederea în sine a dispărut şi a început să vadă viaţa în ne­gru, furtunile vieţii l-au doborât. Nu i s-a mai părut cu putin­ţă mersul pe mare, nici măcar posibilitatea de a înota. Rămas singur, a strigat, disperat, din adâncul sufletului: „Scapă-mă, că mă înec!” A urmat a treia fază, „nădăjduind în harul pe care îl va primi”. Scrutându-şi viaţa, L-a văzut pe Cel ce este Izvo­rul vieţii. A descoperit supremul adevăr: să nu se mai bizuie pe sine, ci pe Dumnezeu. A fost un moment de adâncă sme­renie, dar şi de avânt sufletesc. Şi-a recunoscut neputinţa dar, în acelaşi timp, s-a convins că valurile furioase îl vor aduce la liman de linişte, cel pe care i-l pregătise Dumnezeu.

Aşa te conduce Domnul şi pe tine, suflete al meu! Mai întâi îţi apare Hristos într-o lumină calmă, pe un cer fără nori. Se apropie de tine pe vreme frumoasă. Dar nu te lasă prea mult timp în linişte. Ca să te smerească, te pune la în­cercare: îţi „trimite” furtuni, talazuri furioase şi nu se gră­beşte să-ţi întindă o mână de ajutor.

Dar încercarea îţi este spre folos, ai nevoie de ea, te va învăţa multe. Prin ea vei cunoaşte durerea altuia, care, ase­menea unei verigi, te va uni cu marea familie a omenirii. În sfârşit, vine şi liniştirea. Domnul înaintează pe valuri, se lasă o linişte adâncă, în care se aude dumnezeiescul glas: „Eu sunt! Nu te teme!” Atunci primeşti harul „la arătarea lui Iisus Hristos”.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Simpozionul internațional de istorie Colocviile Putnei, ediția XX

În cadrul manifestărilor dedicate sărbătoririi a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna (10 iulie 1466, punerea pietrei de temelie a bisericii voievodale – 3 septembrie 1469, sfințirea bisericii), Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna organizează în perioada 30 august – 2 septembrie a.c. ediția a XX-a a Simpozionului internațional de istorie Colocviile Putnei.

Ediția din acest an se desfășoară în parteneriat cu Mănăstirea Dragomirna, care a dorit să-și cinstească printr-o astfel de manifestare culturală pe unul dintre ctitorii mari – domnul martir Miron Barnovschi, care la 30 august 1627 a terminat de ridicat zidul de împrejmuire al mănăstirii. Datorită vieții de sfințenie, domnul Miron Barnovschi împreună cu contemporanul său, Mitropolitul Anastasie Crimca – un alt ctitor material și cultural al Mănăstirii Dragomirna –, sunt propuși pentru a fi canonizați în anii care urmează.

Sesiunile de comunicări științifice se vor desfășura în zilele de miercuri, joi și sâmbătă la Mănăstirea Putna, iar în ziua de vineri la Mănăstirea Dragomirna.

Această ediție aniversară este una bogată, cu un număr record de 36 comunicări științifice, care acoperă domenii variate de interes istoric, printre care menționăm: arhitectura eclesiastică din vremea lui Ștefan cel Mare, considerații privind artileria lui Ștefan cel Mare, un proiect de cruciadă din anul 1500, relația lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș cu Arhiepiscopia de Ohrida, știri noi despre Sfântul Paisie Velicicovschi, împrejurările în care moaștele Sfântului Iacob Persul au ajuns la Mănăstirea Dragomirna, Ștefan cel Mare și Mănăstirea Putna în imagini filatelice românești. 

Printre participanți se numără oameni de știință consacrați care se află la prima participare la Colocviile Putnei, precum Claudia Rapp, profesor la Universitatea din Viena, membră a Academiei de Științe a Austriei, membră corespondentă a Academiei Britanice, reputata cercetătoare de origine rusă stabilită în Franța, Vera Tchentsova, Daniel Ursprung, de la Universitatea din Zürich, Adinel Ciprian Dincă, de la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. Acești noi reputați oaspeți se alătură colaboratorilor consacrați ai Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare”, cercetători și profesori universitari de la Paris, Sofia, Iași, București, Sibiu.

 

Deschiderea simpozionului va avea loc la Mănăstirea Putna miercuri, 30 august, la ora 16.00, în prezența Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. În cadrul festivității de deschidere din Sala Mare a Casei Domnești se vor lansa ultimele numere apărute din revista Analele Putnei, un volum dedicat regretatului profesor Dumitru Nastase și monografia Mănăstirii Dragomirna.

Mai multe detalii despre Colocviile Putnei, ediția a XX-a, puteți afla consultând pagina de internet a Centrului Ștefan cel Mare: www.centrulstefancelmare.ro

Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna a fost înființat la 2 ianuarie 2005, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. În cursul activităților științifice circumscrise anului comemorativ „Ștefan cel Mare și Sfânt” 500 – 2004 s-a conturat nevoia existenței, la Mănăstirea Putna, a unei structuri care să trezească și să mențină interesul pentru cunoașterea trecutului nostru și care să impulsioneze cercetarea lui. 

Scopul Centrului este cercetarea istoriei epocii ștefaniene și a istoriei Mănăstirii Putna. De la înființare până în prezent, Centrul a organizat la Mănăstirea Putna, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și la Institutul „Nicolae Iorga” din București nouăsprezece ediții de comunicări științifice, sub numele Colocviile Putnei. Dat fiind caracterul unitar al monahismului bucovinean în perioada de ocupație austriacă (1775–1918), începând cu ediția a IX-a, Simpozionul Colocviile Putnei cuprinde și o secțiune dedicată istoriei mănăstirilor din Bucovina în această epocă.

www.centrulstefancelmare.ro

www.analeleputnei.ro

www.stefancelmare.ro

www.putna.ro

Predica la Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul - Sfantul Teofan Zavoratul

Evanghelia

Marcu 6, 14-30

În vremea aceea a auzit Irod împăratul vestea despre Iisus, căci numele lui Iisus ajunsese cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea puterile lucrează în El. Alţii însă ziceau că este Ilie, iar alţii ziceau că este prooroc, ca unul din prooroci. Dar auzind Irod, a zis: acesta este Ioan căruia eu am pus să i se taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod trimiţând, prinsese pe Ioan şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Însă Ioan îi zicea lui Irod: nu-ţi este îngăduit să ai de nevastă pe femeia fratelui tău. De aceea Irodiada îl pizmuia şi voia să-l omoare, dar nu putea pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl ocrotea; şi când îl asculta, sta mult pe gânduri şi era bucuros să îl asculte. Dar s-a ivit o zi cu bun prilej: când Irod, de ziua sa de naştere, făcea ospăţ dregătorilor şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea. Atunci fiica Irodiadei intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor care şedeau cu el la ospăţ. Iar împăratul a zis fetei: cere de la mine orice voieşti, şi-ţi voi da. Şi s-a jurat fetei, zicând: orice vei cere de la mine voi da ţie, până la jumătate din împărăţia mea. Iar ea ieşind, a întrebat pe mama sa: ce să cer? Iar Irodiada a zis: capul lui Ioan Botezătorul. Atunci, îndată a intrat grăbită la împărat şi i-a cerut, zicând: vreau să-mi dai numaidecât pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul. Şi împăratul s-a întristat adânc, dar din pricina jurământului şi din pricina celor care şedeau împreună cu el la ospăţ, n-a voit să-i nesocotească cererea. Şi trimiţând îndată pe paznicul temniţei, împăratul a poruncit să aducă capul lui Ioan. Iar acela mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Când au aflat ucenicii lui, au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus toate câte au făcut şi câte au învăţat pe oameni.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Prin toată viaţa sa, de la început până la sfârşit, Sfântul Înainte-Mergător le dă tuturor lecţii bune

“Sfantul Ioan, Inainte-Mergatorul Domnului, este cel dintai model de viata calugareasca. Asa il si socoteau primii asceti crestini si se imbarbatau in chip deosebit cu pilda lui in ostenelile sihastresti. De la el invatau insingurarea, fiindca el din copilarie a petrecut in pustie. De la el invatau postirea, pentru ca el se hranea cu plantele peste care dadea intamplator in pustie. De la el invatau simplitatea in imbracaminte pentru ca haina lui era din peri de camila si era incins cu cingatoare din piele. De la el invatau necasatorirea, lepadarea de sine, smerenia, devotamentul fata de Dumnezeu, necrutarea propriei vieti, spre mantuirea proprie si a altora – virtutile ale caror trasaturi sunt atat de vadite in viata lui.

Ca inainte-mergator al harului celui nou, ca propovaduitor al pocaintei, ca aratator al randuielilor dupa care ajunge omul sa placa lui Dumnezeu si calauza catre Hristos, el le este insa model si indrumator tuturor crestinilor in viata mantuitoare. Toate varstele, toate clasele sociale si toate felurile de meserii vor gasi destul spre zidire fie in faptele lui, fie in feluritele imprejurari ale vietii lui Acum praznuim Taierea capului Inainte-Mergatorului Ioan – sfarsitul si cununa vietii lui. Sa strabatem, deci, cu pomenirea aceasta viata incepand de la zamislire si pana la moarte, asa incat prin aceasta sa implinim datoria cinstiririi lui pline de evlavie si totodata sa dam fiecaruia putinta de a lua din viata lui cele de priinta si trebuinta, ca sa traga invatatura si sa-i urmeze.

De la prima privire, viata Inainte-Mergatorului Domnului va parea de neurmat prin inaltimea sa si prin caracterul exceptional al situatiei sale. Ales din pantecele mamei, marturisindu-L pe Hristos Domnul si dand cinstire Preacuratei Stapane inca din pantece, silit la scurta vreme dupa nastere sa se ascunda in pustie, crescut acolo – bineinteles, nu fara acoperamantul si ingrijirea de Sus, potrivit menirii sale -, chemat de acolo printr-un osebit glas de Sus la lucrarea pregatirii oamenilor pentru intampinarea Domnului, catehizand cu propovaduirea vaile Iordanului, atragand la sine si invatand cete intregi de rataciti si aratandu-le tuturor calea mantuirii in Domnul – Mielul injunghiat de la intemeierea lumii, botezandu-L pe acest Miel-Mantuitor si la scurta vreme dupa aceea, ca unul care si-a savarsit deja lucrarea, a fost inchis in temnita pentru darea in vileag fara teama a nedreptatii – din rautatea unei femei pe de o parte si dintr-o slabiciune ca de femeie pe de alta -, isi incheie aici alergarea prin sfarsitul mucenicesc, la porunca stapanitorului care-si pierduse cu totul chibzuinta in focul poftei aprinse de miscarile dansului la ospat.

„Ce poate fi urmat aici”, vor spune unii, „si ce sa invatam de acolo noi, neputinciosii?” Patrundeti insa mai adanc, si veti afla!

Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul este ales din pantecele maicii sale. Zamislirea lui este prevestita, viitoarea lui slujire e dinainte aratata, ca si slava ce-l asteapta in imparatia harului. Iata trasatura ce pare cel mai departe de noi si care, totusi, este cea mai apropiata. Nu va mirati daca voi spune ca noi toti, crestinii, suntem alesi din pantecele maicii noastre, ca ni s-a prevestit si menirea noastra, si slava ce ne asteapta. Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu ne–a ales pe noi in Hristos Iisus inca mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui intru dragoste, si prin aceasta sa fim mostenitori ai vietii vesnice (Efes. 1, 4; 4, 16).

Faptul ca ne-am nascut din parinti crestini si indata ne-am facut si noi crestini prin botez este cea dintai mila a lui Dumnezeu fata de noi – alegerea noastra pentru a fi partasi ai harului lui Hristos si ai bunurilor celor vesnice ce ne sunt pregatite. Iata cum ne asemanam Sfantului Ioan prin alegere! Sa ravnim, deci, a ne asemana lui si indreptatind aceasta alegere. El s-a vadit a fi chiar asa cum a fost ales sa fie. Sa aratam si noi asa cum am fost alesi sa fim. Scopul alegerii il cunoasteti si stiti cum sa ajungeti la el. Eu numai va poftesc folosind cuvintele Apostolului: Siliti-va, fratilor, sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra (II Petr. 1, 10).

Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul se insingureaza in pustie ca sa se pregateasca pentru slujirea sa. Iata o lectie pentru noi, parinti si educatori! Veti spune: „Dar ce, trebuie sa mergem si noi in pustie cu copiii nostri?!” Nu, nu in pustie trebuie sa plecati, ci trebuie neaparat sa va desprindeti de toate obiceiurile potrivnice crestinismului si sa va departati copiii de inraurirea lor cea vatamatoare, caci si pe Sfantul Ioan purtarea de grija dumnezeiasca l-a departat in pustie, cu scopul ca acolo sa creasca desavarsit in noile principii si randuieli, fara amestecul vechilor randuieli iudaice. Pruncul crestin primeste prin botez samanta vietii celei noi, harice. Duhul lumii si obiceiurile ei sunt cu totul potrivnice vietii acesteia. Indepartati, deci, de ele pruncul nou-botezat asa incat acest duh si aceste obiceiuri sa nu inabuse in el, ca niste maracini si ciulini, mladita vietii noi. Daca veti face asa, aceasta va fi pentru el pustie. Si sa-l tineti in ea pana cand se va intari si va ajunge in stare sa iasa sa lucreze potrivit menirii sale, tineti-l sub inraurirea haricului mediu bisericesc, care-i de acelasi neam cu mladita vietii pruncului crestin. Sa nu auda si sa nu stie alte cantari afara de cantarile crestinesti. Sa nu vada si apoi sa nu isi inchipuie alte chipuri si privelisti decat cele bisericesti. Sa nu stie de alte biografii afara de Vietile Sfintilor, sa nu cunoasca alte locuri de vizitat in afara bisericii, alte cuvantari in afara celor ce slujesc spre zidire, si asa mai departe. Dupa ce a fost educat in mediul acesta, dupa aceea chiar si cand va purcede la lucrare va lucra nu altfel decat in acelasi duh si, prin urmare, in chip potrivit alegerii sale.

Dupa ce a crescut si s-a pregatit, Inainte-Mergatorul este chemat la lucrarea sa printr-un osebit glas de Sus. Este auzit glasul acesta, oare, si de catre crestini atunci cand ei purced la viata faptuitoare? El trebuie sa fie auzit, si cei ce iau aminte la sinesi, care purced cu frica de Dumnezeu la slujirea lor, il vor auzi, fara indoiala. Felul de viata si felul indeletnicirilor noastre ne este hotarat in cea mai mare parte prin nastere. Dar daca nasterea este de la Domnul, glasul ei nu este oare glasul lui Dumnezeu? De altfel, si dupa aceea multe raman la alegerea noastra, pentru care ne trebuie indrumare de nadejde, pe care nu avem de unde s-o asteptam, daca nu de Sus. De noi depinde daca vom ramane in viata cetateneasca si de familie sau ne vom retrage din lume. Daca vom alege retragerea din lume, iarasi, de noi depinde ce manastire vom alege si in ce tara: la miazanoapte sau la miazazi, pe Athos sau in Palestina si asa mai departe. Cand te apuci sa alegi, iau nastere sovaieli tulburatoare si dureroase pentru inima, si tocmai aici face trebuinta un glas de Sus. Tu insa cauta, ia aminte, si il vei auzi! Daca e sa alegi viata cetateneasca si de familie, aici toti trebuie sa-si aleaga tovarasa de viata, felul indeletnicirilor si locul lor, meseria, negotul, slujba, legaturile si celelalte laturi de tot felul ale vietii obisnuite, care alcatuiesc intocmirea ei neaparat trebuincioasa. Multe sunt lasate la alegerea noastra, insa se stie ca cea mai buna alegere este cel care impreuna-glasuieste cu voia lui Dumnezeu, atunci cand omul alege ceea ce-I place Lui, altfel spus ceea ce vrea El. Dar cum sa ajungi la asta daca nu primesti glas de Sus?! Si iarasi zic: cauta, ia aminte, si vei auzi. Eu nu pot arata cum anume, pentru ca fiecare trebuie sa auda glasul acesta in felul aparte ce i se potriveste; voi spune insa ca cei cu luare-aminte, care sunt plini de frica lui Dumnezeu, primesc semne de Sus, sunt calauziti de ele si alearga pe calea vietii preabinecuvantate, in pofida faptului ca uneori se afla in imprejurari cat se poate de neprielnice.

Chemat la lucrare, Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul o savarseste cu toata osardia, necrutandu-si viata, nepartinind si nedorind sa fie pe placul oamenilor nelasandu-se clintit de indoiala. Aceasta lectie este simpla si toti, chiar fara sa vrea, o indeplinesc, desi poate ca nu intru totul desavarsit. Dupa ce ti-ai ales felul de viata, lucrarea ori slujba, ia seama sa lucrezi in tot ce tine de ea cu constiinta nepatata, asa cum cere legea lui Dumnezeu, legea constiintei, legea vietii si cea civila; nu fa strambatati nici in lucrurile mici, nici in cele mari, ci sa umbli drept. Esti servitor? Slujeste asa cum trebuie. Esti meserias? Fa-ti constiincios meseria. Esti negustor? Negutatoreste dupa dreptate. Esti functionar? Fa-ti datoria asa cum ti s-a aratat, si asa mai departe, in toate urmarind binele aproapelui si slava lui Dumnezeu. Asta arata si Sfantul Ioan cand da povete deosebite pentru oamenii de tot felul. Cand s-a adunat poporul in jurul lui si il intreba ce sa faca, el raspundea: cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are, si cel ce are bucate sa faca asemenea (Lc. 3, 11), altfel spus “ajutati-va intre voi care cu ce puteti”. Il intrebau vamesii ce sa faca, si el le spunea – iar prin ei si tuturor celor ce iau asupra-si slujiri care tin de ocarmuire: sa nu faceti nimic mai mult peste ce va este randuit (Lc. 3, 13). Intrebau ostasii, iar el le poruncea: sa nu asupriti pe nimeni… si sa fiti multumiti cu leafa voastra (Lc. 3, 14), si asa mai departe. Fara indoiala, orice indatorire si orice fel tagma si slujire primea de la el lectia potrivita, care arata ca in fiecare dintre ei este un fel de a lucra cerut de Dumnezeu si bineplacut Lui. Lamureste-ti asta in lumina cuvantului dumnezeiesc si niciodata sa nu te abati de la el cu lucrul.

Pentru mustrarea neinfricata a nedreptatii, Sfantul Ioan este inchis in temnita si acolo este descapatanat prin rautacioasa amagire femeiasca din vremea ospatului si a dansurilor care-i facusera pe toti sa-si iasa din minti. Pentru aceasta, el a fost proslavit in Cer si este slavit in toata lumea crestineasca de pe pamant, iar cei vinovati pentru moartea lui si aici au fost pedepsiti (au fost trimisi in surghiun, unde au trait in saracie si au avut parte de o moarte nenorocita), si in cealalta viata vor suferi, bineinteles, vesnic. Asadar, oricare ar fi clasa ta sociala, meseria, felul de viata, nu te teme atunci cand, facandu-ti treaba cu constiinta impacata, te vei lovi de piedici, necazuri, stramtorari, pierderi si chiar iti vei pune viata in primejdie. Rautatea n-are decat sa triumfe peste un Ochi care vede toate si este o dreapta rasplatire a fiecaruia pentru faptele sale. Aceasta viata este scurta, si pierderile ei tot scurte sunt, pe cand cealalta viata e nesfarsita. A dobandi vesnica odihna printr-o pierdere mica si de scurta vreme – ce schimb slavit si ce atragatoare agonisita! Patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi (Rom. 8, 18), spune Apostolul. Iar cat priveste faptul ca cei ce vor sa traiasca in buna credinta vor fi prigoniti, aceasta e o lege a vietii de aici, in mijlocul lumii nedrepte. Si Domnul a patimit, si toti Apostolii, si toti Sfintii, intr-o masura sau alta.

De aceea si noi, avand imprejurul nostru atata nor de marturii, sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara si sa alergam cu staruinta in lupta care ne sta inainte, cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei (Evr. 12, 1-2).

Iata trasaturile din viata Sfantului Ioan pe care trebuie sa le urmam. Sa ia fiecare ce i se potriveste mai bine si sa aplice in viata sa. Doar prin aceas­ta vom arata cinstire adevarata Sfantului Inainte-Mergator, placuta lui si lui Dumnezeu, iar pentru noi mantuitoare. Neincetat sa rasune in inima voastra acest cuvant al lui: tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc (Mt. 3, 10). Sa facem roade vrednice de pocainta, si de legamintele pe care le-am facut, si de numele ce-l purtam, si sa ne invrednicim de bunatatile fagaduite noua, cu harul lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, a Caruia este slava in veci. Amin”.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predica la Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul cel bogat) - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 19, 16-26

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrănare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie. Tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Atunci Iisus a zis către ucenicii Săi: adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii Lui, auzind acestea, s-au tulburat foarte tare şi I-au zis: cine poate atunci să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Pr. Ilie Cleopa – Despre desăvârşirea creştină

Idealul fiecărui creștin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieții veșnice. Până la întruparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis și nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toți drepții Vechiului Testament așteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu.

Mântuirea, după învățătura Sfintei Evanghelii și a Bisericii Ortodoxe, se dobândește prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât și în Noul Testament, numit și legea Harului. Orice creștin care dorește să se mântuiască trebuie să săvârșească aceste trei condiții: să aibă credință dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtășanie, Nunta, Preoția, Maslul și să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiții obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipsește, omul nu se poate mântui și își pierde sufletul său, "care este mai scump decât toată lumea".

Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună și obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu și doresc să moștenească viața veșnică. Dar mai este și o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvârșirii creștine, pe care au mers toți sfinții, apostolii, mucenicii, ierarhii și cuvioșii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfânta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaștrii, văduvele, creștinii care au o chemare specială de la Dumnezeu și o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrânare, metanii, lacrimi și sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfințeniei, a îndumnezeirii și a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a înțelege mai bine cele două căi de mântuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.

Un tânăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos și L-a întrebat: Învățătorule bun, ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile! Și îi amintește câteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Însă tânărul era un om credincios și corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sunt câteva din poruncile principale care asigură mântuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Și tânărul din Evanghelie le păzea cu sfințenie. Oare câți tineri de astăzi mai împlinesc cu atâta credință poruncile lui Dumnezeu? Câți dintre fiii și fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara și dimineața, se păzesc de beție și desfrâu?

Dar tânărul din Evanghelie nu era mulțumit sufletește. El simțea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viață mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipsește?" Până aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvârșirii, a urcușului duhovnicesc spre Hristos, care nu este ușor de străbătut.

Și iată ce i-a răspuns Mântuitorul Hristos: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tânărului care dorea desăvârșirea: să se lepede de cele materiale, prin împărțirea averii la săraci și să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele și toate grijile pământești. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvârșirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie și urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvârșirii. Dacă numai una o facem și a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fără o naștere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi și de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieți noi în Hristos. Câți oameni nu sunt săraci în lume, și chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gândul mândriei, al slavei deșarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al lenevirii și mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie și de patimile ascunse din minte și inimă, nu poate face voia lui Hristos și nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceștia nu pot urca pe scara desăvârșirii creștine. Printre aceștia se numără și tânărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-și dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Iubiți credincioși,

Păzirea poruncilor Legii, unită cu credința dreaptă în Hristos, aduc mântuirea omului, dar nu-l fac desăvârșit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel când zice: "Nimic nu a desăvârșit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mântuitorul, zicând: “Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă“ (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înțelegem că alta este treapta celor ce intră în viață, adică se mântuiesc, și alta este treapta celor ce voiesc să aibă și mai multă viață, adică a celor desăvârșiți. "Cei ce se mântuiesc, moștenesc viața cea veșnică, iar cei ce sunt desăvârșiți, nu numai că se mântuiesc, dar moștenesc vistieriile slavei celei dumnezeiești din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, București, 1875).

Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa și răscumpărarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moștenit cerul. De aceea, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a zis: "Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor", sau "Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor". Așa a binevoit Preabunul nostru Mântuitor și Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa și răscumpărarea Sa, să dea mai mult decât am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvântul care zice: “Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit darul“ (Romani 5, 20).

Despre faptul că sunt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mântuiesc, ne arată și Sfântul Apostol Pavel care zice: “Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, și alta strălucirea stelelor, și stea de stea se deosebește în strălucire“ (I Corinteni 15, 41). Însuși Mântuitorul a arătat zicând: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt“ (Ioan 14, 2).

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătând deosebirea acestor locașuri ale sfinților din cer, zice: "Multe locașuri ale Tatălui, arată Mântuitorul măsura minții celor ce se sălășluiesc în cer, adică despărțirile și deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepții și sfinții în veacul viitor. Că nu cu despărțirea locurilor, ci cu rânduiala darurilor sunt multe locașuri... Căci în veacul ce va să fie, toți drepții se vor sălășlui într-o bucurie, cu nedespărțirea, și fiecare după măsura sa, dintr-un soare gândit se strălucește, și după a sa vrednicie trage bucurie și veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire și formă. Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decât dânsul ca nu cumva, văzând darul covârșitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin...".

Să ne întoarcem acum la cuvântul nostru, despre desăvârșirea omului. Auzim pe Mântuitorul nostru în Sfânta Evanghelie, zicând: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit“ (Matei 5, 48). În ce constă desăvârșirea omului pe acest pământ? La această întrebare ne răspunde Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Dragostea este legătura desăvârșirii“ (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvârșită dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvârșirii în viața sa. Acest adevăr ni-l arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, zicând: "Cel desăvârșit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate și întru toți Hristos" (Galateni 3, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spunea că "desăvârșirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".

Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârșirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, și bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".

Iar Sfântul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaște cineva că a ajuns la măsura desăvârșirii, zice: "Când se va mișca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se pornește, spre dragostea lui, și ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiți aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea își aduce aminte de Dumnezeu, încât și în somn vorbește de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvârșirii oamenilor în viața lor" (Filocalia X, București, 1981).

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit despre desăvârșirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți. Acum să vedem cum înțelegem noi desăvârșirea și cum o putem realiza astăzi.

Cel mai sigur se realizează desăvârșirea recomandată de Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieții monahale. Întrucât această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creștin, idealul de desăvârșire în credință, în rugăciune și dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunță de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieții pământești și, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie și curăție nu își închină trupul și sufletul slujirii lui Hristos până la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi și jertfe pentru desăvârșire.

Aceasta o dovedește la noi numărul mare de mănăstiri și schituri peste o mie începând din secolul IV până astăzi, numărul mare de sihaștri și chilii pustnicești, ca și marea vocație ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sunt considerați niște eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume și pentru țară, s-au jertfit în adânc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu și mântuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvârșirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post și jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia și viața morală în rândul credincioșilor noștri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiți cu mulți fii sufletești, ierarhi cuvioși, luminători și slujitori aleși ai Bisericii și ai neamului. Este destul să amintim de sfinții: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuți, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Calinic de la Cernica și, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu și prin pilda lor îndeamnă și pe credincioși să trăiască în lume o viață creștină curată, smerită, unită cu Hristos.

Dar și în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvârșite în răbdare și iubire? Ce sunt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, câți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?

Să păstrăm cu râvnă evlavia și exemplul personal al părinților noștri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor și sfinților noștri. Astăzi este desăvârșit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toți oamenii, cel ce miluiește, se smerește și se jertfește pentru apărarea dreptei credințe, pentru bunăcreșterea copiilor și pentru mântuirea tuturor în Hristos.

Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvârșirii în dragoste, în credință și în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Sursa: Doxologia

Important este ca sufletul omului, asemenea unei flori, să se deschidă către Dumnezeu - Mitropolit Bartolomeu Anania

Din experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieţi.

Este important să avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenţii, fără sfinţenie, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te însoţeşte în primejdie, că te însoţeşte în boală, că-ţi întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.

Zilele trecute mă întreba un foarte rafinat intelectual, pe care l-am întâlnit la Cluj: „Ce se întâmplă cu experienţa mea de fiecare zi? Eu sunt un om de rând. Întâlnirea mea cu Dumnezeu poate să fie permanentă?” I-am spus: „Depinde de dumneata, nu depinde de Dumnezeu. El este întotdeauna gata. Important e dacă tu, ca om, ai suficiente antene pentru El sau dacă devii receptiv la Dumnezeu”.

Iată, de exemplu, o floare a câmpului: dimineaţa roua pluteşte în aer, iar floarea, dacă îşi deschide cupa, primeşte roua, dar dacă nu şi-o deschide, nu o primeşte. Roua există şi este gata să roureze, important fiind ca sufletul omului, asemenea unei flori, să se deschidă către Dumnezeu. Dacă se deschide, întâlnirea dintre Dumnezeu şi om prin rugăciune, prin contemplaţia mistică şi prin trăirea adâncă, duhovnicească are loc şi devine un unicat în viaţa omului.

(Mitropolit Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Editura Doxologia, 2013, pp. 37-38)

Sursa: Doxologia

Domnul lucrează asupra ta / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Autor: Boyan Yordanov (OrthPhoto)

Vasul... s-a stricat. (Ieremia 18,4)

Iubite frate, iubită soră, aşa să fie oare? Să se fi spart va­sul, să nu mai poată fi folosit? Nu, Olarul nu-l va arunca! Însuşi faptul că a continuat să ţină vasul în mâinile Sale trebuie să ne liniştească. În neputinţa noastră, în durerea noastră, în necunoscutul care ne înconjoară, rămânem, totuşi, în mâinile Lui, ale Celui care nu poate greşi.

Oricare altul ar fi aruncat un vas spart, căruia nu i se mai putea găsi nicio întrebuinţare, dar Olarul n-ar face aşa ce­va. El a hotărât de mai înainte o destinaţie şi vasului spart, destinaţia aceasta fiind iubirea şi milostivirea pe care trebu­ie să şi le dobândească. „Supune-te Domnului şi roagă-L” (Psalmi 36, 7). Dacă ţi se pare că nimeni nu mai are nevoie de tine, să ştii că în ochii Lui ai rămas de mare preţ, „fost-ai cumpărat cu preţ scump”. De aceea şi lucrează Domnul asupra ta neîncetat. Te ia de mână ca să te ducă pe căile Sale, te curăţeşte, te pune la încercare, te desăvârşeşte.

Acum nu-I putem cunoaşte intenţiile şi scopul în ceea ce ne priveşte, dar „vasul pe care-L făcea El, cu mâinile Lui, s-a stricat, astfel că din el a făcut un alt vas, aşa cum i-a plă­cut lui să-l facă” (Ieremia 18,4).

Avea nevoie de acel vas stricat ca să-i găsească întrebuinţare. Îl va umple cu slava Sa pentru viaţa cea trecătoare şi pentru viaţa veşnică. Dumnezeiescul său chip se va reflecta în acest vas în veci. Nu-i aşa că sunt minunate căile Sale?

Să ne plecăm la picioarele Sale, răniţi, zdrobiţi, rugându-L să se împlinească voia Sa cu noi, oricare ar fi aceea, în mâinile Sale vom fi întotdeauna în siguranţă. Să se zbuciume împrejurul nostru valurile vieţii, să turbeze furtuna şi viforniţele... Acum şi de-a pururi să ne întărească Domnul, „Cel ce apără adevărul şi păzeşte pacea, că în tine, Doamne, am nădăjduit” (Isaia 26, 3).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Atunci acel slujitor, îndrăznind, a ingenunchiat şi se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari, şi, punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui.

Arhimandritul Cleopa Ilie – Pilda datornicului nemilostiv

Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine?“ (Matei 18, 32-33)

Iubiți credincioși,

Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greșesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne învață că toată Legea și proorocii, se reazemă pe două porunci, adică să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăște din dragoste, după mărturia Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Dragostea se milostivește” (I Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste și petrece în întunericul urii de frați (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).

Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinților pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată și o mamă bună își iubesc pe fiii lor și, ori de câte ori ar greși ei, dacă se întorc și cer iertare, îi iartă și îi mângâie, așa este și dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Săi (Ioan 1, 12) și așa ni se cuvine să fim cu dragostea și cu mila față de cei ce ne greșesc nouă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunând: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.“ (Luca 23, 34).

Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste și milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desființat deosebirea între vrăjmași și prieteni și ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmașii noștri, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă și ne prigonesc și să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învățături nu avem voie să urâm pe nimeni, ci pe toți cei ce ne greșesc să-i iubim și să le iertăm greșelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.

Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate „plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți, și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi“ (Matei 5, 45). De aceea suntem și noi datori a face bine tuturor și a ierta greșelile celor ce ne greșesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtând neputințele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Așa ne îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Fiți buni între voi și milostivi iertând unul altuia, precum și Domnul v-a iertat vouă, în Hristos“ (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: „Îngăduiți-vă unul pe altul, iertând unul altuia; iar dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, așișderea iertați și voi“ (Coloseni 3, 13).

Așadar, frații mei, aducându-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu față de noi, care pururea greșim înaintea Lui, să ne silim și noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greșesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi și fără iertarea celor ce ne greșesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiți credincioși,

Să ascultăm acum pe Sfântul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne greșesc, de care atârnă și iertarea păcatelor noastre, zice așa: „Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este ușoară! Că ce greutate și ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greșelile cele ușoare și de nimic vrednice, spre a ni se ierta și nouă cele ale noastre." Și mai departe zice: „Nu am zis să-Mi aduceți bani, sau țapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceți: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios și ușor și scurt ne-a poruncit, zicând: Tu iartă fratelui tău greșelile lui și Eu îți iert pe ale tale! Tu însă nici greșelile nu ierți, poate puțini bani doi sau trei dinari, iar Eu nenumărați talanți îți dăruiesc ție. Tu nu mai ierți nimic dăruindu-i, iar Eu îți dau ție vindecare și împărăție îți dăruiesc. Și darul tău atunci îl primesc când te împaci cu cel ce îți vrăjmășește ție, când nu ai vrajbă asupra cuiva întru mânia ta. Când ai pace și dragoste către toți, atunci rugăciunea ta este bine primită și prinosul tău bine plăcut și casa ta este blagoslovită și tu ești fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci și ceri iertare de la Mine? Eu, Stăpânul tău îți poruncesc și tu nu iei aminte? Apoi cum îndrăznești să aduci către Mine rugăciune și jertfă? Căci precum tu îți întorci fața de către fratele tău, așa și Eu despre rugăciunea ta și de la darul tău voi întoarce ochii Mei" (Cuvânt pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamț, 1823).

Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfântul Efrem, arată că nu primește Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură și nu vom ierta pe cei ce ne greșesc nouă, că iată ce zice: „Sămânță pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său" (Cuvânt 58, pag. 297, Mănăstirea Neamț, 1818). Așadar, frați creștini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinți părinți, care se reazemă pe cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfânta Sa Evanghelie: „De veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greșelile voastre“ (Matei 6, 14-15).

Frații mei, dacă credem că acestea sunt cuvintele și poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și că niciodată gura Lui nu poate să spună neadevăr, El fiind ființa adevărului, apoi să ne dăm seama că niciodată nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atâta vreme cât vom fi învrăjbiți cu oamenii și „nu vom ierta din toată inima păcatele și greșelile fraților noștri" (Marcu 11, 25). Nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfânta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu și va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca și a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiți.

Acest adevăr ni-l arată Însuși Hristos Domnul când zice în Sfânta Evanghelie: “De-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului și du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină și adu darul tău“ (Matei 5, 23-24).

Nu numai darul nostru nu-l primește Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primește că zice: „Când stați de vă rugați, iertați tot ce aveți asupra cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre“ (Marcu 11, 25). Același lucru ne învață Mântuitorul și în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineața și seara: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri“ (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întâi pe frații noștri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre. Iertarea este o condiție obligatorie pentru mântuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inimă și a cunoștinței fiecăruia dintre noi. Iertarea salvează familia de divorț și distrugere, salvează rudele de ceartă și judecăți, salvează lumea de războaie, de ură și de moarte.

Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decât să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvânt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creștini trăiesc în ceartă, și chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată și la fapte de răzbunare, încât nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrânii satului, nici boala și frica morții nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alții. De aceea nu puțini mor certați între ei, spre veșnica lor osândă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui.

Această stare grea de ură și răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteală slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toți la sfârșitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanți este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăință, lacrimi, milostenie și iertare pentru mulțimea păcatelor pe care le-am făcut.

Dar în timp ce Dumnezeu, ca un tată bun, ne iartă toată datoria, adică toate păcatele, noi oamenii nu iertăm pe cei ce ne-au greșit puțin, ci le cerem datoria cu dobândă. Iar dacă nu ne întorc datoria ne răzbunăm pe ei, îi dăm în judecată, le dorim răul, nu-i iertăm până la moarte. De aceea și Dumnezeu se supără pe cei care nu iartă pe aproapele, ci trăiesc în ură și răzbunare, și le va zice la judecată: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o adică toate păcatele pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine? Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria“ (Matei 18, 32-34).

Auziți ce zice Hristos, Stăpânul vieții și al morții? Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viață nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie și murim așa, nu vom avea iertare niciodată și nimeni nu ne va mai scoate din veșnica osândă.

Iubiți credincioși,

Cea mai mare virtute creștină este iubirea. Ea este viața noastră și avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor și altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii creștine.”

Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfânta Evanghelie care stau la temelia mântuirii noastre. De felul cum vom ști să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toți, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieții noastre, mântuirea fiecăruia dintre noi.

Dar ce să facă acei creștini, care își cer iertare de la cei cu care sunt certați, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învață Sfinții Părinți. Întâi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblânzirea vrăjmașilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor și să le respecte cuvântul. Apoi să-și ceară personal iertare de la cei cu care sunt certați, prin cuvintele: „Iartă-mă, frate, pentru toate câte ți-am greșit și Dumnezeu să te ierte!" Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche și mare, împăcarea să se facă în prezența preotului, și să se încheie cu o rugăciune de mulțumire și chiar cu o masă creștinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori și așa, dacă nu ne mustră conștiința, ne putem împărtăși cu Sfintele Taine. Iar dacă încă suntem tulburați și ne chinuie gândurile de răzbunare, să amânăm Sfânta Împărtășanie, ca să nu ne fie spre osândă. Smerenia și rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mântuire!

Citim în Pateric că un călugăr tânăr s-a dus la un sihastru bătrân și i-a spus că are vrajbă asupra cuiva și nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrânul la iertare, că ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: „Să spunem împreună Tatăl nostru, fiule!" Pe când ucenicul zicea: „Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri", bătrânul îi spuse: "Nu așa, fiule! Ci să zicem: Și nu ne ierta nouă greșelile noastre, precum nici noi nu iertăm greșiților noștri!" Auzind aceasta ucenicul, a căzut în genunchi și a zis: „Iartă-mă, părinte, că am greșit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!"

Așa să facem și noi, frați creștini. Să cerem iertare întâi și să iertăm cu dragoste pe toți, ca să fim și noi iertați de Dumnezeu pe pământ și în cer. Căci fără iertare nu avem mântuire, nici nu putem zice Tatăl nostru.

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei și pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toți în numele Său, știind că dragostea nu moare niciodată! Amin.

Sursa: Doxologia

Părintele Arsenie Papacioc - Despre cumplita perioadă de detenție din închisorile comuniste

Predica la Adormirea Maicii Domnului - Sfantul Teofan Zavoratul

Evanghelia

Luca 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezând jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuie. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Adormirea Maicii lui Dumnezeu – nădejde a trecerii la viaţa veşnică.

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde – şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!

De ce este numită „adormire” moartea Maicii lui Dumnezeu?

Cum să ne pregătim pentru ieşirea din această viaţă în aşa fel încât s-o întâmpinăm nu numai fără frica necazului, ci chiar cu bucurie?

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a desco­perit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge îna­inte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Ador­mire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Si anume:

1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijlo­ci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucu­rie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumu­seţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gus­tând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!”

Referinta: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

Sursa: Cuvantul Ortodox