Evanghelia
Matei
17, 14-23
În
vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind
înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este
lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe
ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l
vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi
îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda
pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a
ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis:
de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din
pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de
veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice
muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi
nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli
nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau
ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile
oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii
s-au întristat foarte.
Sfântul
Ioan Gură de Aur – Evanghelia
tămăduirii fiului lunatic
Scriptura
ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte
se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă
celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la
Hristos: „Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de
Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit
din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!”
Aş
putea fi însă întrebat:
-
Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos
demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?
-
Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa
celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns
credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi
mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea
sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau
cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele
Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai
prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat
fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui
Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu
din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat
mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin
puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii
din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu erau
acolo.
Priveşte
acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi,
de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui,
spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut sa-l vindece”.
Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de
învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl
copilului, spunând: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Pânâ
când voi fi cu voi!”
Nu
adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l
ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea
ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit
şi ar fi gândit despre ucenici ce nu trebuia.
Prin
cuvintele: „Până când voi fi cu voi!”,Domnul arată cât de
plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece
cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci
rămânerea împreună cu iudeii.
Hristos
însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău.
-
Dar ce spune?
-
„Aduceţi-Mi-l aici.“
Hristos
îl întreabă pe tatăl copilului de câtă vreme se chinuie fiul
lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de
învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune
nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa.
Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face spre laudă –
că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru
tatăl copilului; pentru ca tatăl, când va vedea pe demon că se
tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă
în minunea pe care o va face.
Când
tatăl îi spune: „Din pruncie” şi: „Dacă poţi, ajuta-mă!”,
Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”,
şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o
adusese ucenicilor. Când leprosul a spus: „Dacă vrei, poţi să
mă curăţeşti”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos,
iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicând: „Vreau!
Curăţeşte-te!” Când însă tatăl copilului a rostit cuvinte
nevrednice de puterea lui Hristos, spunând: „Dacă poţi,
ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum
trebuia.
-
Şi ce-i spune Domnul?
-
„Dacă poţi să crezi toate sunt cu putinţă celui ce crede!”
Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atât de mare este puterea
Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă
crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii
mulţi”. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe
îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi
facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a
mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tânărul
nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui
Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl
arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta
l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frâu puternic
marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care
umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre.
Să
nu te tulburi că tânărul acesta este numit lunatic, şi nu
îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui.
-
Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat
mulţi lunatici?
-
Il numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că
diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpâniţi
de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să
se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -, ci
că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea,
această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli,
înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici
aceasta nu-i adevărat.
„Atunci
apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei
n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că apostolii L-au
întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi
pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva
demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu-se de El
îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost
ruşine – că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa
că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească
neputinţa lor şi cu cuvântul -, ci pentru că voiau să-L întrebe
despre un lucru mare şi tainic.
-
Ce le-a răspuns Hristos?
-
„Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea
credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui
acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu
neputinţă”.
Dacă
ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îţi voi spune că
ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi.
De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni
moartea din trup. Se spune că mai târziu unii sfinţi, cu mult mai
mici decât apostolii, au mutat şi munţi când a fost nevoie.
Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi
apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să
mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta
munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au
mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu
fi putut, când au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au
voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi
munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe
care le au săvârşit.
Dar
pe vremea aceea, când li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult
mai nedesăvârșiti.
-
Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau atunci?
-
N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioşi. De pildă
Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ţinut
de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sunt
nişte nepricepuţi, când n-au înţeles pilda cu aluatul. S-a
întâmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi
fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau
desăvârșiți.
Hristos
vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele
de muştar, ca să arate cât de mare este puterea credinţei.
Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare
decât toate seminţele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de
muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă adevărată
poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atâta, ci a şi
adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai
departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă”. Te rog
sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului.
Filozofia ucenicilor, ca nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea
Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cât un grăunte de
muştar, Sfântul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus,
încât a izvorât din ei credinţă bogată ca râurile şi
izvoarele.
„Acest
neam de demoni nu iese decit cu rugăciune şi cu post”. Hristos
vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care
stăpânesc pe lunatici. Si iată că le pune de mai înainte temeiul
învăţăturii despre post.
Să
nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii şi fără
post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de oameni care să fi
scos fara post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un
om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe cineva care
suferă de o astfel de boală.
Pentru
vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă
nevoie de post.
-
Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti?
m-ar putea întreba cineva.
-
Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere.
Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger,
doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie
şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune.
Să-ţi
arăt la câte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul!
Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe
lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate
îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel
care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează,
postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte
sufletul îngâmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape
totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este
mai uşor decât vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde,
nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca
focul şi este mai presus de pământ. De aceea mai cu seamă unul ca
acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai
puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut
puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu
nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va
atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui,
care-şi înfrânează pântecele şi alungă de la el desfătarea şi
îmbuibarea.
Dacă
îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi
este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să
dispreţuieşti poftele pântecelui. Chiar dacă nu poţi să
posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi
acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei
diavolului. Că nimic nu este atât de plăcut diavolului, ca
desfătarea şi beţia, pentru că ele sunt izvorul şi mama tuturor
păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul
pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte
nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea
sodomenilor, se răsfăţau întru mândrie, în îmbuibare cu pâine
şi în desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi
alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvârşesc beţia şi
desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decât porcii. Porcul
se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul
care bea şi se îmbuibează mănâncă la o masă mai dezgustatoare
decât masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale
împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu
se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atât de neruşinat, tot
atât de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urâm, îi
întoarcem spatele.
-
Pentru ce?
-
Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face
canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvânt, din
toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi acum şi
înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit
ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari
cârma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să
spun câte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina
beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care
cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos
decât o femeie beată sau numai ameţită? Cu cât vasul e mai slab,
cu atât şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că
e roabă. Femeia liberă se face de râs în faţa cetelor ei de
roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi
alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui
Dumnezeu. Când se întâmplă astfel de beţii, aud pe mulţi
spunând: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie!
învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii?
Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci
neînfrânarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să
nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu
fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin câte puţin: „Să
nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”,
din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina
clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrânărilor;
şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.
Dar
să nu faci aşa! Gândul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci
beţia! Ia pe beţiv, când este treaz; zugrăveşte-i toată
hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne
veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să râdem, nu ca să fim
de râs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să
îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria
sufletului. Dumnezeu te-a cinstit când a dat pe pământ acest dar,
vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce
spune Pavel: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi
pentru desele tale suferinţe”. Dacă Timotei, sfântul acela, care
era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n-a băut vin până ce
nu ia îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi
care, sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea:
„Foloseste-te de puţin vin pentru stomacul tău “; iar acelora
dintre voi, care vă îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de
puţin vin pentru desfrânările voastre, pentru desele voastre
cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le
naşte beţia!”
Iar
dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile
acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce
le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul,
spune Scriptura, veseleşte inima omului”; dar voi pângăriţi şi
această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă
vinul, când nu mai eşti în toată firea, când te doare tot
trupul, când vezi că toate se învârt în jurul tău, când te ia
ameţeala şi când te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi
frecţionează capetele cu untdelemn?
Aceste
cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez
tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi – Doamne fereşte! -,
ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se
îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoşi;
pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care
stau lângă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvântul meu,
rugându-vă să nu fiţi stăpâniţi vreodată de această patimă
şi să scăpaţi de ea pe cei stăpâniţi de ea, ca să nu pară
mai răi decât animalele. Animalele nu beau mai mult decât au
nevoie; beţivii însă sunt mai lipsiţi de judecată decât
animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cât de superior le
este măgarul? Cât de superior le este cainele? Fiecare din aceste
animale şi din toate celelalte animale, fie de mănâncă, fie de
bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă!
Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să
mănânce şi să bea mai mult decât le trebuie. Deci şi în
această privinţă, voi, beţivilor, sunteti mai răi chiar decât
animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc
aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi
decât câinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe
animalele acestea nu le sileşti să mănânce peste măsură; iar
dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde: „Ca
să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această
purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ
decât animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti
necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina
beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi
după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămâne în trup
slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a
trecut beţia, se mai învârte în sufletul şi trupul tău
mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă
înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai
nenorocit decât trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi
tocmai când se părea că se cuminţeşte, atunci i se aprinde
pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe
dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi
după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut
furtuna rămâne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu
beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în
mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate
faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi
ruşinos, priceput, blând, smerit, beţia le aruncă pe toate
acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul
afară, nu mai este nici o asemănare între corabie si beţiv.
Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul
se îngreuiază şi mai mult. In locul bogăţiei aceleia primeşte
nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă
îndată corabia cu călător şi cu cârmaci cu tot.
Ca
să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu
poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă
înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de
împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici
lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină
întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le
stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atâta, ci, pe lângă
asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sunt
trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în râs
şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi
pricinuiesc singuri atâtea nenorociri? Nici una!
Să
fugim, dar, de această boală, ca să dobândim şi bunătăţile de
aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună
cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin.
Sursa:
Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucuresti, 1994
Sursa: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu